Balonul chinezesc, Ucraina, Münchenul şi competiţia globală America vs China

Balonul chinezesc, Ucraina, Münchenul şi competiţia globală America vs China

Autor: Alexandru Lăzescu

Episodul balonului chinezesc a crescut şi mai mult temperatura relaţiilor dintre Statele Unite şi China care oricum se circumscriu unei realităţi politice de tip Război Rece; prezent la Conferinţa de Securitate de la München, ministrul de externe chinez a transmis clar trei mesaje: China rămâne un aliat al Rusiei, are ca obiectiv strategic decuplarea Europei de America şi se pregăteşte pentru „reintegrarea” Taiwanului.

Într-un episod din fluxul său editorial de pe Substack, Postliberal Order, Gladden Pappin face o comparaţie între realitatea geopolitică din 1986, când a fost lansat un film celebru, Top Gun, cu Tom Cruise în rolul principal, şi cea de astăzi când, în 2022, a fost lansată o continuare a acestuia, Maverick. „În 1986, intriga din Top Gun corespundea realităţii unei ordini liberale globale care urma să fie administrată în scurt timp doar de către Statele Unite”, scrie Pappin. „Tot ce era necesar pentru a menţine ordinea mondială erau câteva lovituri militare ţintite.” Deşi, tehnic vorbind, eram încă în perioada Războiului Rece, confruntarea ideologică care dominase întreaga perioadă postbelică urma să se încheie cu victoria completă a Americii.

Acum, la aproape patru decenii distanţă, scenariul din Maverick se bazează, nostalgic, pe presupuneri despre o lume care este pe cale de dispariţie. Invazia rusească din Ucraina, demersul explicit al Moscovei şi Beijingului, cărora li s-au alăturat ţări precum Coreea de Nord, care a devenit o putere nucleară în toată regula, sau Iranul, pe cale să obţină acelaşi statut, de a schimba actuala ordine mondială cu una care să le fie favorabilă, consolidarea unor alianţe anti-occidentale ca BRICS+, ne pun în faţa unei realităţi geopolitice profund schimbate. „Lumea pe care o celebrează Maverick nu mai există”, conchide Pappin.

Suntem evident într-un nou Război Rece, chiar dacă unii se agaţă încă, din raţiuni ideologice sau din naivitate, de iluzia că e ceva ce mai poate fi încă evitat. Şi ministrul de externe chinez, Wang Yi, prezent la Conferinţa anuală de Securitate de la München, a mers şi el pe aceeaşi linie condamnând „mentalitatea de război rece” care ne-ar împinge către acest deznodământ, cu trimitere transparentă la Statele Unite. Dar sigur, e doar o declaraţie pentru consum extern. Pe plan intern, retorica e cum nu se poate mai diferită. În ultima sa analiză „Sinocism” de pe Substack, Bill Bishop face trimitere la un articol publicat recent de QiQingshan, preşedintele unui institut al Comitetului Central al PCC, un personaj influent la Beijing, plecând de la o afirmaţie a lui Mao, vorbeşte despre „bucuria infinită de a lupta cu forţele ostile care caută să obstrucţioneze, să blocheze şi să suprime China şi să întârzie sau să întrerupă marea ascensiune globală a acesteia”.

Wang Yi a ajuns la München, o escală în viitorul său drum la Moscova, în plină criză provocată de incursiunea unui balon chinezesc care a survolat spaţiul aerian american. Epopeea călătoriei „balonului meteorologic chinezesc” (descriere care aparţine Beijingului) deasupra Americii şi Canadei, a cărui traiectorie a trecut în imediata apropiere a unor baze de rachete intercontinentale, a amplificat nu doar tensiunile sino-americane, ci şi pe cele politice din interiorul Statelor Unite.

O parte dintre politicienii republicani au încercat să prezinte faptul că s-a reacţionat foarte târziu, abia după ce un ziar din statul Montana a semnalat incidentul surprins de un fotograf, prin prisma naraţiunii că Joe Biden este compromis şi condiţionat de către regimul de la Beijing datorită relaţiilor de afaceri dubioase ale lui Hunter Biden. Tentaţia este de înţeles. Dacă o întâmplare similară ar fi avut loc în mandatul lui Donald Trump cu un balon rusesc s-ar fi vorbit imediat despre faptul că el este o „păpuşă” a lui Putin. Acesta este probabil în bună măsură şi explicaţia schimbării radicale de atitudine la Casa Albă, care a ordonat în final doborârea balonului. Urmată de amânarea unei vizite la Beijing a secretarului de stat, Antony Blinken, stabilită în cursul întâlnirii Biden – Xi Jinping de la reuniunea G20 din Bali.

Vizita din 5-6 februarie ar fi fost prima deplasare a unui secretar de stat american în China din ultimii cinci ani şi era considerată de ambele părţi ca o oportunitate de a stabiliza cumva relaţiile din ce în ce mai tensionate dintre cele două mari puteri. Doborârea balonului a provocat o reacţie iritată la Beijing (care iniţial ceruse să-i fie predat intact „balonul meteorologic”). Iar în intervenţia sa de la München, Wang Yi a caracterizat doborârea balonului drept un „comportament incredibil, aproape isteric”, în contradicţie cu tratatele internaţionale. De câte ori îi convine, China face trimitere imediat la „tratatele internaţionale” care ar fi violate de un astfel de comportament. Însă atunci când Tribunalul de la Haga a decis în favoarea Filipinelor care au denunţat politica de construcţie a unor atoluri militarizate chinezeşti în Marea Chinei de Sud, Beijingul nu numai că a ignorat complet decizia dar a şi manevrat, prin intermediul Ungariei şi a Greciei, blocarea unei declaraţii de condamnare a UE în această speţă.

Însă, dacă este să ne întoarcem la scandalul balonului, probabil mai aproape de adevăr este explicaţia, susţinută şi de Niall Ferguson, din perspectiva căruia incidentul nu face decât să confirme o dată în plus că suntem într-un nou război Rece, care pune dorinţa Casei Albe de a trece sub tăcere incidentul pe seama interesului de a îmbunătăţi relaţiile cu Beijingul, unde urma să călătorească secretarul de stat Tony Blinken, vizită între timp anulată. De altfel şi la Beijing, lucrurile se văd oarecum asemănător. Într-o emisiune CGTN, canalul de televiziune oficial chinez pentru străinătate, deteriorarea relaţiilor nu a fost neapărat pusă pe seama administraţiei, ci a unor „voci din Congres”.

Unul dintre motivele pentru care Casa Albă ar fi dorit iniţial să ignore episodul este că situaţia militară din Ucraina este complicată. Rusia pare să fi învăţat din greşelile din trecut şi ameninţă serios poziţiile ucrainene pe frontul de Est. De unde şi încercarea Washingtonului de a convinge China să nu sprijine şi mai substanţial Moscova. În ce măsură astfel de aşteptări sunt realiste, având în vedere agenda explicită a celor două ţări de a înlocui actuala ordine internaţională cu una care să le fie favorabilă, este o altă chestiune. Până la urmă a avut loc o întâlnire Blinken – Wang Yi, la München, descrisă drept una „sinceră”, în care tocmai acesta a fost tema principală. Antony Blinken l-a avertizat pe omologul său chinez cu privire la consecinţele pe care le va avea o decizie a Beijingului de a oferi un sprijin material substanţial (se pare că deja pe canale ale unor companii private, Rusia a importat drone chinezeşti) invaziei Rusiei în Ucraina pe fondul unor informaţii ale Washingtonului, potrivit cărora China ar putea oferi o astfel de asistenţă de război. Un oficial de rang înalt al Departamentului de Stat a declarat că China încearcă „să joace la două capete”, susţinând public că doreşte să contribuie la pace şi stabilitate, ceea ce reprezentaţii chinezi au susţinut şi la München, în timp ce ia măsuri „îngrijorătoare” pentru a sprijini militar Rusia.

Oricum, între timp scandalul a luat amploare. Se vorbeşte despre o adevărată „flotă de baloane” trimise de China „pe 5 continente”. Cu reacţii din Japonia şi Coreea de Sud unde s-au semnalat posibile incidente similare. De altfel, după ce Statele Unite au semnalat că un balon tocmai a fost depistat deasupra Columbiei, Beijingul a dat o declaraţie în care recunoaşte că este chinezesc, dar că este unul meteorologic, de natură civilă, care din cauza vântului ar fi deraiat de la curs. Generalul Mike Mullen, fostul şef al Statelor Majore Reunite americane, a respins însă explicaţia având în vedere că balonul doborât avea sisteme de propulsie proprii. De altfel este greu de crezut că vântul ar fi deviat balonul exact deasupra bazei de rachete intercontinentale din Montana.

Balonul chinezesc care a dus la eşuarea demersului de reluare a dialogului sino-american a provocat mult deranj şi în Europa, mai ales la Paris şi Berlin, pentru că face mai dificilă decuplarea acestora din urmă de America în competiţia geopolitică cu China. Cu care europenii, cel puţin unii dintre ei, ar dori să menţină strânse relaţii comerciale. O îmbunătăţire, chiar şi mai degrabă doar de formă a relaţiilor dintre Statele Unite şi China ar fi oferit o marjă mai largă de manevră din acest punct de vedere.

În fapt principala miză a prezenţei lui Wang Yi la München a fost aceea de a încerca să împiedice alinierea Uniunii europene alături de Statele Unite în competiţia geostrategică cu China. După ce a vorbit în termeni vagi despre nevoia de pace în Ucraina, pentru care şi-a oferit chiar şi bunele oficii, fără a preciza termenii acesteia, el a lansat un atac transparent la America spunând că există „unele forţe care nu doresc ca negocierile să aibă succes sau ca războiul să se încheie curând, forţe care urmăresc obiective strategice dincolo de acest conflict fără să le pese de vieţile ucrainenilor şi de daunele suferite de europeni”. Şi ca să nu existe nici un dubiu, a avut grijă să-i îndemne pe europeni să obţină „autonomia strategică”, adică decuplarea de Statele Unite.

În general discursul reprezentanţilor chinezi, la München şi mai devreme la Davos, a mers pe o strategie de reînnoit şarm: „gata am terminat cu restricţiile Covid”, „China e deschisă pentru a face afaceri profitabile împreună, la fel ca înainte”, menită să descurajeze coagularea unei coaliţii Vestului, în ansamblu, împotriva sa. În paralel s-a făcut trimitere la Carta ONU şi la necesitatea de a combate ameninţarea armelor nucleare. Numai că în spatele acestei retorici, China nu numai că nu face nimic concret să descurajeze retorica nucleară agresivă a Coreei de Nord, care depinde enorm de sprijinul său economic, sau ambiţiile nucleare ale Iranului, al cărui preşedinte tocmai a fost la Beijing, ci îşi creşte masiv arsenalul de arme nucleare.

Pentagonul a dezvăluit în această lună că China are acum mai multe lansatoare de rachete balistice intercontinentale decât Statele Unite, scrie Wall Street Journal. China fiind pe cale să ajungă la paritate nucleară – dacă nu chiar la superioritate în raport cu America. Subliniind că Beijingul a testat, de asemenea, tehnologii pe care Moscova şi Washingtonul nu le-au avut niciodată, cum ar fi un sistem de bombardament orbital fracţionat care poate face înconjurul globului înainte de a lansa o bombă nucleară care poate traversa atmosfera spre ţintă cu o viteză de cinci ori mai mare decât cea a sunetului.

Întrebarea este în ce măsură Vestul, în principal America, şi-au recalibrat comportamentul şi politicile pentru a face faţă unor provocări potenţial mai grave decât în perioada primului Război Rece? Mai ales că la München, răspunzând unei întrebări, Wang Yi a refuzat ferm să excludă o „reintegrare” cu forţa a Taiwanului, care în opinia sa nici nu există ca ţară, stârnind probabile frisoane în rândul asistenţei.

Răspunsul nu este prea încurajator dacă este să ne luăm după analiza unor voci autorizate în domeniu. Politica externă a lui Biden este un dezastru, scrie în Foreign Affairs, Kori Schake, de la thinktankul American Enterprise Institute, care a făcut parte din echipa de conducere a Departamentului de Stat în perioada 2007-2008, „La doi ani de la preluarea mandatului, confuzia abundă, există o deconectare îngrijorătoare între priorităţile declarate ale administraţiei şi comportamentul acesteia”. Una dintre principalele acuzaţii aduse fiind lipsa unei viziuni economice care să permită reducerea dependenţei semnificative faţă de China a economiilor din Vest şi a multor alte state. Într-adevăr amprenta geo-economică chineză e masivă. Cam peste tot, în Asia, în Africa, în America de Sud (cu excepţia Mexicului), China este principalul partener comercial. Prezent la München, ministrul de externe filipinez menţiona echilibristica pe care ţara sa, ca şi a altor ţări din regiune, între nevoile de securitate în cazul cărora se bazează pe Statele Unite pentru a contracara agresivitatea Beijingului, care vede întreaga Mare de Sud a Chinei ca propriul său lac, şi dependenţa economică a ţării sale de piaţa Chinei.

Deşi, remarcă Kori Schake, o serie de generali, oficiali din structurile de securitate şi chiar ultima strategie naţională de securitate redactată de administraţia Biden vorbesc despre iminenţa unui conflict armat în jurul Taiwanului, bugetul Apărării propus de Pentagon nu reflectă în nici un fel astfel de urgenţe majore. „Bugetul pe 2022 include 109 miliarde de dolari în cheltuieli pentru probleme precum persoane fără adăpost, schimbările climatice şi cercetarea în domeniul sănătăţii publice care nu sporesc puterea militară şi care ar trebui să fie responsabilitatea altor departamente guvernamentale.”

Foto. Alexandru Lăzescu