Curentul International

Curentul International Magazine

Ion Iovcev – Ostatec în propria țară

9 min read

Ion Iovcev – Ostatec în propria țară

Autor: Nicholas Dima (Tucson, Arizona)

 

 

(Recenzie: Iovcev Ion, „Ostatec in propria țara”, Editura Universul Academic, București, 2022)

 

…O mărturie zguduitoare scrisă cu talent și dăruire sufletească de un compatriot de Dincolo de Prut; o carte care se citeşte pe nerăsuflate şi pe care o recomand tuturor; o mărturie-document care ar trebui studiată în toate şcolile din ţară!

Mult timp am crezut că etalonul suferinţei îl găsim în închisorile comuniste. Când au apărut însă mărturiile celor care au supravieţuit deportărilor în Siberia m-am cutremurat descoperind soarta înfiorătoare la care au fost supuşi fraţii noştri basarabeni şi bucovineni. Acum, citind cartea lui Ion Iovcev, îmi dau seama că noi românii am avut o soartă de martiri. Toţi am fost răstigniţi pe crucea lui Iisus. Mulţi îşi continuă şi azi martiriul. E cazul confraţilor din Transnistria.

Noi românii supravieţuim de două mii de ani în pofida năvălirilor care au trecut peste pământul ţării. De-a lungul istoriei, Ruşii au vrut să ne desfiinţeze şi că ţara şi ca neam. Şi nu au fost singurii. În cartea „În umbra Europei”, Robert Kaplan afirma, ca de altfel şi alţi scriitori, ca însăşi existenţa noastră reprezintă un miracol. Am supravieţuit, dar aşa cum am scris în cartea „Romanii şi România”, nu este suficient. Trebuie să învingem. Fratele Iovcev ne arată că putem învinge. O dovedeşte liceul românesc „Lucian Blaga” din Tiraspol.

Ion Iovcev s-a născut în perioada sovietică într-un sat din Basarabia. Tatăl său, deşi de origine etnică bulgară, învaţă la o şcoală românească şi devine mare admirator al României. Mama sa are rădăcini adânci româneşti. Amândoi sunt basarabeni. De la tatăl său autorul a învăţat să fie integru. De la mama sa a primit cei şapte ani de acasă pe care i-a purtat cu cinste toată viaţa. Ion creşte în satul natal cu limba maternă română, dar la şcoală e obligat să folosească alfabetul cirilic şi să se declare moldovean. Studiile superioare le face la Tiraspol, oraş comunist şi rusificat. La universitate se specializează în fizică şi matematica şi ajunge profesor de şcoală şi ulterior director de liceu. În acea perioadă începe şi luptă pentru identitate.

Pe fundalul luptei pentru identitate lingvistică şi etnică, autorul ne prezintă o frescă socială a vieţii din anii târzii ai Uniunii Sovietice când oamenii nu mai erau arestaţi în mod automat, dar zbuciumul de zi cu zi pentru supravieţuire era acerb. Ca student, Ion pleacă în fiecare vacanţă să muncească fie în Kazakstan, fie în Siberia or în Munţii Altai, unde descoperă lumi diferite şi cumva paralele celei oficiale. Condiţiile sunt foarte grele, dar pentru a se întreţine a trebuit să muncească. Despre Siberia, unde întâlneşte şi deportaţi din Basarabia, el scrie: „Am traversat Siberia, am văzut cum trăiesc localnicii şi am înţeles că Moldova este un loc rupt din rai.” (p. 60). Poate aşa se explică de ce ruşii ţin cu dinţii de Basarabia.

Dezmembrarea Uniunii Sovietice şi independenţa Moldovei le aduce noi speranţe basarabenilor şi dorinţa reunificării cu ţara. Am trăit personal acele momente pentru că în 1989 mă aflam la Chişinău ca reporter al Vocii Americii şi pentru că ulterior am revenit de mai multe ori în Basarabia şi am fost în vizită şi la Tiraspol. Evoluţia firească pro-română a evenimentelor a fost însă blocată. Şi totuşi, Chişinăul a adoptat alfabetul latin şi a militat pentru limba romană. Pe de altă parte însă, la instigaţia Moscovei, autorităţile din Tiraspol au declarat independenta zisei republici nistrene şi au declanşat un efort perfid de rusificare a românilor moldoveni.

Ruşii sunt îngroziţi de ideea ca moldovenii sunt români. Autorităţile din Tiraspol resping cu îndrăcire adoptarea grafiei latine în şcolile româneşti din Transnistria. Ele cer imperativ ca limba să fie scrisă în grafie cirilică şi să fie numită „moldovenească”. Şi aici începe tragedia de peste 30 de ani descrisă de Ion Iovcev care luptă pentru menţinerea românismului… Dumnezeule mare, câtă ipocrizie! De ce se tem ruşii? Ce fel de oameni sunt ei?

La scurt timp după proclamarea independenţei nistrene, Moscova trimite la Tiraspol cazaci şovini şi înrăiţi, infractori eliberaţi din puşcarii şi diverşi indivizi dubioşi. Îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj aceştia patrulează înarmaţi pe străzi şi intimidează populaţia. În acelaşi scop de intimidare a populaţiei moldo-române, autorităţile de la Tiraspol au înarmat şi elementele criminale locale. (p.81) În consecinţă, Transnistria rămâne suspendată între un trecut marxist, o Rusie expansionistă, o Moldovă neputincioasă şi ambiguă, şi o Românie distantă, care ea însăşi se zbate să iasă de sub controlul fostei Securităţi.

Metodele de intimidare ale KGB-ului din Tiraspol sunt draconice şi variază de la ameninţări până la asasinate. În luna mai 1992, Alexei Conovalev, viceprimar al satului Caragas, îndrăzneşte să înalţe tricolorul românesc pe clădirea primăriei. La scurt timp după aceasta Alexei dispare şi deabia în octombrie i se găseşte cadavrul aruncat într-o fântână abandonată. În paralel, şcolile româneşti sunt continuu ameninţate şi timorate. La şcoala din Grigoriopol, de exemplu, un cazac în uniformă militară intră într-o clasă şi împuşca rând pe rând toate cele 26 de litere ale alfabetului latin afişate pe un perete.

Autorităţile din Tiraspol au făcut orice, susţine Iovcev „pentru a trezi ura împotriva a tot ce este românesc şi împotriva populaţiei din dreapta Nistrului.” (p.93) Cu un profund simţ misionar, Ion Iovcev nu se lasă însă intimidat şi îşi continuă munca de educator. Şi face acest lucru timp de 30 de ani, fără compromisuri şi fără să renunţe la limbă maternă şi la programă analitică românească a şcolii. Iată ce scrie el la pagina 97: „Limba română îmi este leagăn deoarece am primit această dragoste de limbă de la părinţii mei, de la mama şi tatăl meu care au învăţat în perioada interbelică în şcoala românească.” Apoi, continuă el… „Când după 1989 am trecut pentru prima dată Prutul, în pofida propagandei oficiale, am înţeles că suntem acelaşi popor, acelaşi neam, că vorbim aceiaşi limba.”

Propaganda oficială promovată de Moscova a sucit totuşi minţile multor locuitori din Transnistria. Numeroşi ruşi din zonă au profitat de ea, deşi nu toţi au fost adepţi ai politicii separatiste. În acelaşi timp, unii români basarabeni au trecut de partea inamicului şi s-au purtat câineşte cu proprii lor fraţi. Autorul ne oferă nominal asemenea exemple. În ce priveşte soarta românului de neclintit Ion Iovcev, citez dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o recent: „Am fost ameninţat cu moartea la telefon, chemat pe la procuratura separatistă, pe la tribunale, am fost scos din casă, băgat într-o mașină și amenințat cu moartea băgându-mi o grenadă la piept… Numai Dumnezeu știe cum am fost salvat.”

În ce priveşte şcoala pe care a condus-o, în decursul anilor aceasta a fost devastată de două ori. Iată ce scrie autorul: „Prima devastare a avut loc în luna octombrie 1994, iar a doua, cea mai sălbatică, a fost organizată și îndeplinită la 15 iulie 2004.”... Vandalii au spart uşile, au devastat mobilierul, au avariat instalaţiile electrice şi ţevile de apă, au confiscat arhiva, au ars cărţile în limba română, au spart ferestrele… Aceiaşi vandali au smuls icoanele de pe pereţi împreună cu portretele marilor noştri clasici Eminescu şi Creangă… „Doamne!” Se întreabă autorul, „De ce atâta răutate în lumea asta?” (p.165)

Ion Iovcev, împreună cu profesorii, părinţii şi elevii şcolii, obţin totuşi ajutorul fraţilor din Moldova şi România şi refac liceul care îşi reia misiunea. Apoi, în 2007 are loc ceremonia de decernare a diplomelor de bacalaureat a primei promoţii a Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol. Absolvenţii se prezintă la ceremonie cu fruntea sus, dar nu vor uita niciodată prin ce au trecut pentru a-şi menţine dreptul de a fi români şi eventual de a se reuni cu ţara, aşa cum s-a făcut în 1918. În această idee, Iovcev mărturiseşte că a sperat că unirea se va repeta în 2018, dar nu a fost să fie. „Unirea nu s-a împlinit încă…” scrie el la pagina 233 adăugând, „Nimeni nu va putea întoarce roata timpului şi mersul istoriei. Numărătoarea inversă a început…” Personal, aş vrea ca acest crez să răsune puternic în special în parlamentul de la Bucureşti. Reîntregirea României se va împlini!

Între timp, liceul românesc „Lucian Blaga” a dobândit respectul multor oameni cumpătaţi şi cu bun simţ de alte naţionalităţi din Tiraspol. Un medic de etnie rusă vine să-şi înscrie fiul la liceul „Blaga”. O tânără mamă de origine bulgară şi cu soţ ucrainian doreşte şi ea să-şi înscrie copilul la acelaşi liceu… Când ai demnitate şi eşti integru te respectă şi inamicii!

Trecând prin numeroase încercări, autorul e frământat de multe gânduri filozofice, dar şi practice. El scrie că: „Regimul de la Tiraspol vrea ca românii din stânga Nistrului să îşi uite rădăcinile, să uite de unde provin, cine le sunt strămoşii… să distrugă cuvântul românesc.” Dar, adăugă el: „La început a fost Cuvântul şi cuvântul este însuşi Dumnezeu. Nu se poate distruge o limbă cu kalashnikovul… deoarece cuvântul nu este material, cuvântul e sfânt, e spirit, e suflet, iar sufletul este nemuritor.” (p.250). Şi tot autorul continuă pe un ton realist, dar plin de speranţă: „Nu e totul perfect în România, e rău şi la Chişinău, dar în Tiraspol, în regiunea transnistreană, e iadul pe pământ…” (p.240). În semn de recunoştinţă, prietenul său ardelean, poetul Ion Alexandru, îi spune cu lacrimi în ochi: „Voi sunteţi martirii neamului!” Aceste cuvinte, mărturiseşte fratele Ion: „m-au încurajat şi m-au întărit…”

L-am cunoscut şi eu pe regretatul poet. De altfel am avut deosebita satisfacţie să găsesc printre susţinătorii lui Iovcev şi alte personalităţi din Chişinău cu care m-am împrietenit şi pe care le-am prezentat la „Vocea Americii”: Alexandru Moșanu, Gheorghe Ghimpu, Nicolae Dabija, Vasile Șoimaru, Grigore Vieru, poetul care mi-a dedicat o poezie, Ilie Ilascu, şi de ce nu, Iurie Roşca, cel care ne-a dezamăgit!

În încheiere stimaţi cititori, recomand fără rezerve cartea „Ostatic în propria țară”. Cu atât mai mult cu cât autorul are talent de povestitor, disciplina de matematician, şi înclinaţii de documentarist. Limbajul sau este bogat şi modern, stilul cărţii este cursiv, şi organizarea ei o face uşor de lecturat. Miezul descrierilor este însă cutremurător. Nu mi-am putut imagina răutatea diabolică cu care ruşii continuă să-i persecute pe românii autohtoni din Transnistria pentru că aceştia să renunţe la identitate lor etnică. Dar nu mi-am imaginat nici dârzenia cu care fratele Ion şi profesorii şcolii împreună cu elevii şi părinţii acestora îşi apără dreptul de a fi români. Ion Iovcev s-a retras anul acesta de la direcţia liceului, dar ctitoria lui a rămas la datorie… iar el îşi continua misiunea de român.

(Tucson, Arizona, SUA, 30 iulie 2022)

Foto. Nicholas Dima

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.