Curentul International

Curentul International Magazine

Anul „Smaranda Brăescu” – 125 de ani de la naștere

25 min read

Anul „Smaranda Brăescu” – 125 de ani de la naștere

Autor: dr. Magdalena Albu (Bucureşti)

 

Anul „Smaranda Brăescu” – 125 de ani de la naștere și 90 de ani de la obținerea primului titlu de campion mondial absolut la saltul cu parașuta

Smaranda Brăescu – Prometeu dezlănțuit. jertfă, pasiune, demnitate, credință sau nemurirea, într-un lan de secară…

„…eu cred în steaua mea și Dumnezeu a ținut cu mine și cu steaua mea…” (parașutist-aviator Smaranda Brăescu)

 

Smaranda Brăescu – unul dintre marile modele de conștiință, demnitate, jertfă și pasiune nu doar ale istoriei primei jumătăți de secol XX, ci și ale istoriei lumii privite în genere, un reper uman singular, caracterizat, printre altele, de o verticalitate morală și o religiozitate rar întâlnite de-a lungul vremii, ce își poate găsi corespondentul ideal în cercul mucenicilor creștinătății globale. Când, în ultimii ani de viață, a fost nevoită să-și ascundă identitatea reală și suferința, ochiul trist, dar măreț al destinului își lăsase, iremediabil, pleoapa către țărână… Smaranda își scrisese, deja, povestea nemaiîntâlnită a propriei sale vieți. De fapt, întregul ei parcurs teluric a fost așezat sub semnul unui continuu martiriu personal, o cunună grea, de o duritate aparte, cu mult peste cea a obișnuitului adamant, cunună căreia, cu inteligența și harul dăruite de divinitate, i-a înțeles în mod deplin semnificația complexă, acceptându-i, în integralitate, deopotrivă, umilenia specifică pătimitorilor creștini și… spinii.

Parașutist-aviator Smaranda Brăescu

Omul trăiește în puterea colectivă a omenirei întregi, omenirea întreagă trăiește în fiecare om singur.” Așa a trăit și umanitatea primei jumătăți de veac XX, în spiritul celor scrise, cu anterioritate, de Eminescu, căci, aidoma titanului Prometeu, aviatorul-parașutist Smaranda Brăescu a adus pe pământ, la adăpostul Credinței, nu focul, ci libertatea din ceruri, oferind-o, mai departe, oamenilor, cu tot elanul și devoțiunea, pe care le-a avut prinse de Dumnezeu în inimă. Și, tot asemeni lui Prometeu, cel care și-a atras asupra sa, pentru gestul făcut, răzbunarea lui Zeus olimpianul, Smaranda a simțit din plin, pe ultima sută de metri a destinului, acest lucru, nefirescul vot de blam și condamnarea nedreaptă, în contumacie, venind, ca și în cazul altor eroi ai neamului, din partea țării natale și, mai ales, a agenților străini de influență ai momentului, atât răsăriteni, cât și vestici.

Parafrazându-l pe omul de cultură și istoricul Nicolae Iorga, despre Smaranda Brăescu putem afirma că nu a fost o ființă asemeni ei, care să cunoască mai bine, în acei ani, viața și sufletul românilor din toate provinciile patriei, români cărora le-a închinat, rând pe rând, toate reușitele persoanele din aviație și parașutism. Și cum să nu fi avut Smaranda, oare, cunoștință deplină despre suferințele și aspirațiile neîmplinite ale conaționalilor săi, când ea însăși se luptase, fără oprire, până la finalul drumului, pentru ca visele-i lăuntrice să prindă contur real și nicidecum să fie năruite, cu bruschețe și răutate, de nenumăratele piedici ivite în față?!… În acest sens, cuvintele Regelui Carol al-II-lea, rostite în luna martie a anului 1933, după obținerea în SUA, la Sacramento, pe 19 mai 1932, de către Smaranda Brăescu, a recordului mondial absolut la parașutism, sunt edificatoare: „Știu cât te-ai zbătut și tot ce-ai suferit. Meritul îți este cu atât mai mare, cu cât mai însemnate au fost obstacolele care ți-au stat în cale.” Regalitatea, mai precis, suveranul Carol al II-lea, a reprezentat, alături de o mică parte a presei (ziarele „Curentul” și „Universul”), singurul element important al societății românești de atunci, care i-a recunoscut, oficial, Smarandei meritele impresionante pentru istoria națională și globală a parașutismului și, deopotrivă, a aviației.

Foto. Smaranda Brăescu, decorată de către Regele Carol al II-lea

La fel ca și pe inginerul Aurel Vlaicu, puțini au iubit-o cu adevărat și sprijinit-o pe Smaranda Brăescu în timpul vieții, spre a-și atinge visul – acela de a zbura. Pentru mulți dintre cunoscuții aristocrați ai timpului, Aurel Vlaicu și Smaranda Brăescu erau niște simpli… țărani. Numai că țăranul din Binținți (Hunedoara) și țăranca din Hănțești (Galați) au scris, ambii, actul de naștere, practic, pentru aviația, respectiv, parașutismul românesc și mondial, așa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci. Din această perspectivă deosebit de relevantă, anume aceea a construcției individuale de imagine și identitate, Smaranda Brăescu a conturat, cu o credință și un sacrificiu ieșite din comun, liniile de forță ale destinului, în momente când a fi pionier într-un domeniu non-accesibil femeilor la acea dată reprezenta o dovadă nu doar de curaj nemaiîntâlnit, dar și una de schimbare categorică de macaz paradigmatic. Iar Smaranda a avut capacitatea și, mai presus de toate, determinarea de a stabili ea însăși, la nivel de țară și de mapamond, parametrii noului pattern al parașutismului sportiv, model care nici măcar nu fusese luat în calcul, într-un fel sau altul, la momentul respectiv. Sub acest aspect, Smaranda Brăescu a inovat în domeniul său – parașutismul -, un domeniu conjunctural ales de ea, practic, o cale ocolitoare, pentru a ajunge să-și vadă împlinit visul primordial – pilotajul.

Foto. Parașutist-aviator Smaranda Brăescu

Conștiință înaltă, dublată de o moralitate similară și o religiozitate asemănătoare cu a marilor isihaști, Smaranda Brăescu a știut să se roage și să aștepte. În tăcere, desigur, ca mucenicii creștini. Călcatul pe cadavre ori amantlâcurile de bonton specifice vremii sale au fost cu totul și cu totul străine de spiritul ei nobil și curat, de crezul funciar al propriei sale ființe. Aprecierea sinceră din partea multor personalități din țară și din străinătate a venit, încetul cu încetul – una dintre acestea fiind chiar pretențioasa scriitoare Martha Bibescu, soția prințului-aviator George Valentin Bibescu (fondatorul Aeroclubului Regal Român și președinte, la acel moment, al Federației Aeronautice Internaționale) -, și nu a întârziat să se manifeste, în mod concret, sub diverse forme. „… nu cunosc, mărturisea poetul și cărturarul Octavian Goga, pe 28 mai 1932, la tribuna  Academiei Române, un devotament pentru o idee, manifestat cu o pornire de sacrificiu mai curată, mai îndrăzneață și mai nobilă, decât actele eroice ale acestei ființe plăpânde, care, primejduindu-și viața de atâtea ori, a stabilit recorduri mondiale în aviație, purtând faima numelui nostru peste hotare.” Cuvinte frumoase, clocotitoare,  care, însă, nu au scutit-o absolut deloc pe ”Regina aerului”, așa cum a supranumit-o presa americană, să moară de foame în patria natală…

La nivelul marii istorii a României și a lumii, nu multe au fost spiritele care și-au așezat, pentru totdeauna, de-a lungul curgerii timpului, marcajul pozitiv. În cronologia fixă a destinului tumultuos al umanității, Smaranda Brăescu este unul dintre acestea. O dimensiune fundamentală, însă deloc luată în discuție, este reprezentată de caracterul religios al Smarandei, însuși intervalul scurtei sale treceri pământești fiind încadrat de două date semnificative, și anume: nașterea – care a avut loc în ziua de 21 mai, de marele praznic creștin al Sfinților Împărați Constantin și Elena – și moartea, consemnată la data de 2 februarie, când este sărbătorită Întâmpinarea Domnului Cristos. Prin urmare, cercul gloriei și, deopotrivă, al muceniciei Smarandei Brăescu a fost unul dictat în mod expres de divinitate, starea ei constantă de spirit fiind una exclusiv raportată la Dumnezeu. „Mă rog la Dumnezeu totdeauna – știu că nu sunt vrednică de ajutorul Său, dar bunătatea Lui Dumnezeu este atâta de mare că mă va ierta și mă va ajuta.”, scria Smaranda, în primul său jurnal, în ziua de 11 august 1935, pentru ca, zece zile mai târziu, pe 21 august, să menționeze astfel: „(…) mi-am făcut Semnul Crucii, am spus Tatăl Nostru și Ave Maria și am intrat deasupra mării.”

Despre religiozitatea Smarandei Brăescu, merită să vorbim mai pe larg în textul de față, întrucât această caracteristică marcantă reprezintă, în fond, axul central al propriei sale vieți, în jurul căruia și-a definit personalitatea și și-a construit întreaga carieră din parașutism și aviație. Departe de a fi mistică, Smaranda trăia conectată la înalta dimensiune spirituală a eremiților de altădată. Fără a fi un om al deșertului, ca vechii rugători creștini, una dintre cele mai interesante și demne de ținut minte lecții de creștinism, pe care ea a oferit-o umanității, s-a născut în momentul participării sale, pe data de 8 august 1935, pe teritoriul Marii Britanii, la incinerarea unuia dintre instructorii de zbor de la aerodromul din Reading. Iată ce relata Smaranda Brăescu, după acest eveniment cutremurător: „Prima dată când am asistat la așa ceva îngrozitor. Niciun serviciu religios, nimic (…). N-au vrut ca să aparțină religiei sfinte pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul și pentru care s-a jertfit Dumnezeul nostru, Fiul Atotputernicului. Oare ce gândesc aceștia? Care este ținta lor în viață? Pentru ce mai ocupă un loc aici, pe pământ?Oh, Doamne, Iisuse Hristoase, întoarce pe toți la tine, nu îi lăsa să meargă în întuneric – și te rog, Doamne, nu ne pedepsi pentru fărădelegile noastre (…)!” Sunt întrebări fundamentale, ce reflectă, deopotrivă, diferențierea de viziune și de perspectivă asupra vieții, de mentalitate, în ultimă instanță, și de raportare la Sacru a creștinului practicant față de individul ateu.

Critic acerb al proastelor moravuri ale vremii sale („S-a stricat lumea, totul nu este decât o Sodoma și Gomora.”- 30 septembrie 1935; „Nu-mi place Parisul, este prea murdar (…), e și scump, multe femei dezmățate și inculte, iar majoritatea bărbaților îți fac impresia unor vagabonzi.” – 26 august 1935), precum și critic al situației generale din societatea românească, de pe mapamond și din lumea aviatică („Hitler va înghiți și Danemarca după ce se va întări”; „Vasăzică și voi, Hitlerii și Mussolinii sunteți tot bolșevici, dar sub o altă formă, mai perversă!”; „nici în zilele Crăciunului nu i-au răbdat inima să înceteze măcelul, atât Rusia, cât și Germania”; „Ce murdării mai sunt aici pe pământ! (…) Colonelul Popovici – pentru alții dă carnete în alb – sau le face în câteva ore – iar pentru mine nici într-o lună n-a fost în stare să-l facă. Sunt așa de mâhnită și așa de tristă, căci văd că zilnic se ivesc dificultăți și tocmai de la acei care ar trebui să-mi vie în ajutor. Doamne, nu știu de ce sunt așa de răi și cum poți să mai suporți atâta murdărie pe acest pământ! (…) în țara noastră, toți veneticii au ajuns Miniștri.” – 26 septembrie 1935; „De asta îi plătește Statul Român, să facă mizerie românilor și să sărute picioarele străinilor!” (despre Legația română de la Bruxelles și cea de la Londra) – 19 august 1935; „Ne așteptăm din moment în moment la vreun vânt năprasnic care poate să vină din vreo parte, pentru că suntem înconjurați numai de dușmani (…).”), Smaranda Brăescu scria despre sine, cu sinceritate, astfel, la 20 august 1935: ”(…) niciodată nu i-am înșelat cu nimica – am fost prea sinceră și de asta și-au bătut joc de mine.”

„Sunt singură, cu privirile pe crucifix și pe chipul Maicii Domnului, gândurile mele zboară la țara mea dragă și iubită (…).” Spirit al dreptății, luptătoare neînfricată pentru visele ei și pentru Țară, fosta studentă de la Belle Arte, Smaranda Brăescu, s-a situat constant pe primul loc al podiumului destinului, cu toate obstacolele și vicisitudinile vieții cotidiene: cea dintâi femeie-parașutist a României (1928), campioană europeană cu record mondial feminin (1931), campioană mondială absolută la saltul cu parașuta (1932), prima femeie din Europa cu brevetul de aviator obținut în SUA (1932), nominalizată drept prima sportivă a lumii pe anul 1932, prima aviatoare din lume care, singură la bord, a traversat Marea Mediterană pe un traseu lung de circa 1100 km (1936), prima femeie-instructor de parașutiști din țară (1941)…

Foto. Brevetul de pilot obținut de Smaranda Brăescu, în SUA, la 15 octombrie 1932

„Viața mea nu înseamnă nimic dacă o țin numai pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării, dar vreau să o dăruiesc frumoasă și încărcată de glorie.”, nota, în Jurnal, Smaranda. Aviatoare și a celebrei unități sanitare de elită a Forțelor Aeriene Regale ale României – „Escadrila Albă” (singura unitate de aviație cu rol de evacuare a răniților de pe front din cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care țara noastră a avut-o dintre toate forțele combatante, înființată la inițiativa prințesei-aviator Marina Știrbei și formată exclusiv din femei-pilot, cu misiuni de salvare atât în Est, cât și în Vest) -, cu brevetul de zburător din America reînnoit la Școala de pilotaj condusă de prințesa-aviator Ioana Cantacuzino (prima femeie-pilot cu brevetul obținut în țară și cea dintâi femeie-director a unei școli de aviație din România) a intrat în legendă… Eroina fără de cruce vreme șapte decenii, oprimată de noul regim politic instaurat la putere după 1945, este, azi, omagiată, așa cum se cuvine, la nivel național, devenind simbolul parașutismului românesc și modelul generațiilor actuale de tineri împătimiți de farmecul voalurii albe de mătase.

Soră a pictorului Tache Brăescu, apreciat de către însăși Regina Maria, cea care i-a aprobat acestuia o bursă de studii la Roma cu scopul aprofundării cunoștințelor de arte plastice, viitoarea primă femeie-parașutist a României a fost o școlăriță vrednică la școala primară din Vizureștii Galațiului și, ulterior, la cursurile secundare din Bârlad, îndrăgostindu-se iremediabil de zbor la vârsta de 15 ani, într-o zi de sfârșit de Florar, pe „Șesul iarmarocului”, unde l-a văzut întâia dată pe inginerul-aviator Gheorghe Negrescu, aterizând, spectaculos, cu un avion Farman, în urma raidului Băneasa – Râmnicu Sărat – Bârlad. A fost dragoste la prima vedere pentru Smaranda Brăescu, în sufletul ei încolțind în acel moment dorința neostoită de a stăpâni o astfel de mașinărie a aerului și de a deveni… „pilotă”, așa cum îi plăcea să spună. Arta zborului i se înfipsese în inimă, iată, exact în anii de naștere ai aviației mondiale, unde un pilot ca Louis Blériot, prințul-aviator George Valentin Bibescu ori Aurel Vlaicu (ca să dăm doar câteva exemple) deschiseseră, deja, drumul fascinant al performanțelor aeronautice. Smaranda simțea că trebuie să facă, la rândul ei parte, cumva, din elita profesionistă a zburătorilor, acolo unde Aurel Vlaicu a fost ”primul sol al unui vis milenar, întâiul soldat căzut pe un câmp de bătaie, cel dintâi sânge vărsat pentru trecerea Carpaților (…). Pasărea lui nu și-a oprit numai o clipă aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o pasăre uriașă albastră a credinței românești. Ea arată drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu e întâiul popas al unei idei în drumul ei de triumf”. Ce alte cuvinte mai pline de căldură și de buna înțelegere a sacrificiului eroului din Binținți putea rosti cineva mai frumos decât marele poet român Octavian Goga?!…

Foto. Louis Blériot

Foto. Prințul-aviator Bibescu

Foto. Aurel Vlaicu

Smaranda prețuia mult curajul Elenei Caragiani-Stoenescu (cumnata lui Andrei Popovici) – născută pe plaiuri gălățene, la Tecuci – de a fi obținut, ce-i drept la Paris, brevetul de aviator (devenind, astfel, prima femeie-pilot din România, în 1914, cu licență de zbor în Franța), și mergea adesea în orașul natal al acesteia, situat în apropierea satului său, la aerodromul Școlii Militare de Antrenament și Pilotaj de acolo. Primul zbor al tinerei aspirante Brăescu a avut loc în anul 1923, împreună cu pilotul militar Dumitru Naidinescu, fapt care i-a stârnit și mai mult pasiunea pentru aeronautică, pasiune alimentată în mod constant de un alt admirator al aviației, fratele ei, pictorul Tache Brăescu. Numai că, din acest moment, aveau să înceapă și dezamăgirile pentru ea, așa cum începuseră, nu cu mulți ani în urmă, și pentru aviatoarea pe care o admira – Caragiani-Stoenescu. Să nu uităm că 1923 era anul când prințul-aviator George Valentin Bibescu înfipsese România pe harta lumii aeronautice prin înființarea Aeroclubului României și recunoașterea internațională a acestui lucru notabil.

Foto. Elena Caragiani-Stoenescu, prima femeie-aviator din România cu brevetul internațional de pilot nr. 1591/22 ianuarie 1914, obținut în Franța

Tânăra Smaranda Brăescu avea să se lovească brusc, în țară, de un șuvoi uriaș de mentalități societale retrograde, la fel ca și Elena Caragiani-Stoenescu, neputând să devină pilot militar din cauza faptului că era… femeie. Adevărat este că domeniul aeronautic se afla la începuturile existenței sale spectaculoase, iar România nu era pregătită, din punct de vedere mentalist, să deschidă ușa. Șansa ei cea mare, însă, a fost, în 1927, un inginer german parașutist – Otto Heinecke -, care îi adresează o invitație la Berlin, unde Smaranda merge, cu bani de la rude și împrumutați, urmând, astfel, cursurile de parașutism de la Școala „Schroeder”.

Foto. Inginerul parașutist Otto Heinecke

Rolul pe care l-a avut Heinecke în destinul de parașutist al Smarandei Brăescu a fost unul fundamental, prin performanța ei de la Berlin, din 5 iulie 1928 – când tânăra din Galați a efectuat primul salt cu parașuta de la o înălțime de 600 de metri, practic, profesorul și inventatorul german a scris, la rândul său, istorie, „Bravo, românca!” și aplauzele asistenței prezente la eveniment exprimând admirația generală față de reușita fostei cursante de la Școala „Schroeder”. Smaranda a izbucnit în râs, „așa singură, în aer, ca un copil căruia i-a reușit o ștrengărie”, devenind, astfel, prima femeie-parașutist a României și cea de a treia din Europa, dar și favorita presei românești și internaționale interbelice, îndeosebi, „Curentul” lui Pamfil Șeicaru și „Universul” lui Stelian Popescu (ziar denumit de Smaranda drept „nașul tuturor victoriilor ei”), dar și „Dimineața”, „Aripa”, „Cuvântul”, „Adevărul”, „Realitatea ilustrată” ș.a.

Foto.Smaranda Brăescu pe coperta „Realității ilustrate”, din 15 octombrie 1931

După Berlin, primul salt cu parașuta pe teritoriul României a fost efectuat de către Smaranda Brăescu la data de 26 octombrie 1928, la mitingul aerian consacrat de la Băneasa. Un moment unic în istoria parașutismului românesc și mondial, deoarece a avut loc atunci o întâlnire memorabilă între trei maeștri ai voalurii albe, care au participat la o lansare simultană de parașute, anume: prima parașutistă româncă Smaranda Brăescu – „O glorie națională” (cotidianul „Curentul”) -, inginerul german Otto Heinecke, fostul ei profesor, și inventatorul englez Leslie Irvin. Cu alte cuvinte, elita internațională a domeniului, în Capitala Patriei noastre, în prima jumătate a secolului XX…

Foto. Otto Heinecke

Foto. Smaranda Brăescu 

Foto. Leslie Irvin

Smaranda Brăescu, acel „punct alb, cu un ghiozdan în spate”, așezat lângă aviatorul brașovean – maior Traian Burduloiu -, așa cum scria ziarul „Adevărul”, în numărul său din data de 2 iulie 1929, după mitingul din acel an de pe Aerodromul Băneasa. Atmosfera a fost una de peliculă cinematografică: „Aviatoarea cade o clipă, până se deschide parașuta, nici o respirație nu se mai simte.” Peste câteva săptămâni, la Brașov, același spectacol, aceleași emoții generale, ca și la București. Inimile spectatorilor fuseseră cucerite definitiv de curajul și voința Smarandei: „Nervii încordați ai mulțimii stau să plesnească. Deodată punctul alb se prăbușește în haos. Parașuta e luată puțin de vânt, apoi se desface frumos ca o jucărie enormă, scrie în ”Universul” lui Stelian Popescu. (…) Nervii încordați ca niște sârme de oțel se destind. Câteva momente după aceea e un delir. Mulțimea țipă și râde, de bucurie. Unii își șterg lacrimile. Parașuta plutește încet – încet, spre pământ, ca un enorm puf de păpădie legănat de vânt.” În culisele splendidei poezii a voalurii albe, însă, tocmelile meschine ale oficilităților vremii nu au întârziat să apară, iar Smaranda a început să ducă o luptă de front cu acestea pentru a nu-i fi ucis, din fașă, Visul. „Pretutindeni respinsă, sau pusă în fața eforturilor de a-și zdrobi trupul pentru suma batjocoritoare de 5000 lei – trebuie să implore cu lacrimi privilegiul de a face glorie țării. Și în vremeaa aceasta banii Ministerelor se acordă cu aceeași generozitate tuturor paraziților însărcinați să ne facă de râs în străinătate!” (Ion Dumitrescu, „Tocmeli meschine, ziarul „Curentul”, septembrie 1929)

După elogiile de care s-a bucurat, în luna mai a anului 1930, la mitingul aviatic de la Iași, pe 17 august, la Satu-Mare, Smaranda Brăescu suferă un accident grav, în urma saltului cu parașuta de la 2000 de metri. „Acum nu mai e o cădere, ci o alunecare vertiginoasă în spațiu. (…) Câteva mii de oameni își frâng mâinile, privind neputincioși trupul Smărăndiței, pe care vântul hain îl târăște ca pe o jucărie. (…) Smaranda Brăescu e izbită de un copac, apoi azvârlită într-o margine de drum, cu oasele sfărâmate. Văzduhul, zeu capricios, își ucisese mireasa.” (Ion Dragomir, ziarul „Universul”) O mare cumpănă în viața sa, care îi punea cariera de parașutist la încercare… Credința în Dumnezeu a temerarei Smaranda, însă, și dibăcia chirurgului Lüko au ridicat-o, după șase luni, din patul suferinței. Tânăra parașutistă a României avea, astfel, fără să bănuiască, sufletul pregătit pentru marile performanțe ce aveau să vină, peste puțină vreme, în viața ei și a Țării…

Foto. Smaranda Brăescu, după accidentul din 17 august 1930, de la Satu-Mare

În martie 1931, Smaranda Brăescu pornește pe firul visului ei lăuntric, ajungând la Berlin pentru a-și cumpăra parașuta de care avea nevoie întru stabilirea recordului vizat. Peste numai o jumătate de an, pe data de 2 octombrie 1931, pe Aerodromul Pipera de lângă București, din avionul „Potez 25”, pilotat de Alexandru Papană, Smaranda sare, fără mască de oxigen, de la 6000 de metri înălțime, aterizând, după aproximativ 20 de minute, pe întinsul Bărăganului, în apropiere de Urziceni. O mare dorință i se împlinise, stabilind, astfel, recordul mondial feminin și, deopotrivă, primul record mondial sportiv al României: „După câteva minute de coborâre, încep să fiu legănată de niște groaznice balansuri, drumul mi se pare un chin… Nu fac nicio mișcare, de teamă să nu amplific oscilațiile balansurilor (…). Plângeam epuizată, privind ca prin vis linia de argint a Ialomiței, care curgea în dreapta, și luciul unei bălți din stânga. Pământul se apropia (…). am căzut în lanul de porumb, peste care am avut vremea să văd poposind și umbrela albă a parașutei…” Aproape îi fusese, printre alții, cel care îi fermecase, la 15 ani, sufletul cu zborul său de la Bârlad, colonelul Gheorghe Negrescu…

Foto. Locotenetul Alexandru Papană

Foto. General aviator inginer Gheorghe Negrescu, pionier al aviației române

„Dra Brăescu, care deține azi recordul mondial de înălțime, pentru lansarea cu parașuta, este una dintre cele mai frumoase figuri ale aviației românești și mondiale.” Cuvintele îi aparțin locotenetului Alexandru Papană, dublu campion internațional la concursuri aeronautice în SUA, în 1936. „Unii m-au considerat o excentrică, alții poate chiar o nebună. Dar eu mi-am văzut de drumul pe care aveam să-mi găsesc idealul și mulțumirea mea sufletească. N-am bătut recordul nici pentru glorie, nici pentru premii. (…) Nu știu dacă un record mondial feminin este o ispravă tocmai atât de mare (…). Totuși ne conferă un drept în concertul mondial al parașutiștilor și al sportivilor, care trebuie să ne dea și nouă românilor considerația meritată.”, declara Smaranda, câțiva ani mai târziu, pe 14 otombrie 1931, Revistei „Ilustrațiunea Română”. Inteligență, finețe, modestie, înțelepciune, patriotism regăsim în toate aceste fraze ale ei, pentru că tânăra Brăescu era, deopotrivă, și o fire vizionară, care încerca din răsputeri să construiască, prin faptele sale impresionante, făgașul solid al viitorului în parașutismul național. Nici publicația ”Neamul românesc” nu a trecut cu vederea recordul primei femei-parașutist a țării, marele istoric Nicolae Iorga aplecându-și scrisa și genialitatea în partitura puternică a unui elogiu declarat al reușitelor Smarandei, sub titlul „Eroismul educator”, unde afirma, printre altele că „Dra Brăescu merită, fără îndoială, pentru fapta sa de o extraordinară cutezanță, și o recunoaștere oficială și un dar național, care ar putea fi o casă supt care, când nu va mai fi voinica de acum, să-și poată găsi liniștea”.

Foto. Publicația „Neamul românesc”

Smaranda Brăescu poseda, mai presus de toate, o conștiință a datoriei față de Țară, dar și a datoriei față de sine însăși, ca Om, ca Identitate: „La fapte și la jertfă nu voi fi găsită niciodată în coada patrioților”, mărturisea ea, în 1936, ziarului „Universul”. Și, într-adevăr, faptele sale au demonstrat-o din plin, România fiind așezată, în acei ani de primă jumătate a secolului XX, pe harta parașutismului mondial, de nimeni alta decât de această curajoasă tânără din Hănțești, suflet pur, desprins din inima și lutul ancestral al Moldovei, care și-a privit parcursul destinic întocmai ca pe o misiune divină, rămânând o viață întreagă, adepta cinstei depline și a luptei pentru dreptate a spiritului românesc. Este și motivul pentru care, prin credință, a învins toate obstacolele ivite în cale-i. Așa cum spunea Gheorghe Negrescu, la 14 decembrie 1931, la Teatrul Național din București, „copila din 1912 de când am venit cu primul avion în acel oraș nu a visat decât să se facă și ea aeronaut și a reușit ca parașutistă”. Sfârșitul de an 1931 o va duce pe Smaranda mai aproape de visul ei, astfel că, pe 15 decembrie, pleacă spre Statele Unite ale Americii, unde va ajunge în apropierea Anului Nou, pe 29 decembrie, și va fi primită ca o vedetă consacrată: ”Aparatele fotografice țăcăneau, moriștile cinematografice intraseră în funcțiune, iar creioanele alunecau de mama focului pe block-notesul reporterilor (…)”, toate prefigurând parcă marele succes de peste aproape cinci luni al tinerei parașutiste românce.

Nemurirea, într-un lan de secară… Așa ar putea fi definită obținerea recordului mondial absolut la saltul cu parașuta de către Smaranda Brăescu din 19 mai 1932, pe câmpul de la Sacramento (California, SUA), lângă orașul Florin. „Fără acest trofeu, nu voi părăsi America!”, avea să rostească ea, cu determinare, iar soarta i-a împlinit visul, cu toate că piedicile care i s-au pus și aici, pe tărâm american, au fost mari și destule, consumând-o enorm. Era o problemă de viață și de moarte pentru ea. Onoarea și responsabilitatea față de compatrioții, care au subscris, din puținul lor, pentru deplasarea ei în America, le așeza, ca orice spirit cinstit și nobil, mai presus de orice… Așadar, pe 19 mai 1932, o ultimă încercare pentru Smaranda de a depăși recordul mondial, după antrenamentul de zbor și lansare realizat pe Aeroportul San Francisco Bay din Oakland, cu Fred Hammer. Avionul condus de pilotul Booshart urcă – dramatic, am putea spune, azi – la peste 7000 de metri, adică, 24000 de picioare, iar parașutista româncă sare din mașina aerului. Coborârea nu a fost lipsită de probleme, iar aterizarea s-a produs pe terenul unui fermier, într-un lan de secară. „Știu că prețul acestui ideal (…) este însăși viața”, nota, în paginile sate din 25 august 1932, Revista „Ilustrațiunea română”. Smaranda Brăescu devenise noua campioană absolută a lumii la parașutism și, deopotrivă, „Regina Aerului”, așa cum a botezat-o presa americană, o performanță „epocală, istorică, glorioasă” pentru Țară și pentru istoria umanității. Zeul văzduhului fusese învins…

Foto. Recordul mondial din SUA, reflectat în presa românească

Vestea reușitei Smarandei s-a răspândit ca fulgerul de la un capăt la altul al Pământului. Agenții de presă, publicații românești și străine aduceau in corpore elogii sincere tinerei parașutiste a României, fata micuță și simplă dintr-un sat din sudul Moldovei, îmbrăcată, totdeauna, la recepții și evenimente oficiale în costum popular național, una dintre laturile identitare ale imaginii ei publice (el, costumul popular, motiva Smaranda, „pentru străini apare ca un lucru nou, care-i interesează și impresionează plăcut”).

Foto. Recordul din 19 mai 1932 (Sacramento, SUA) al Smarandei Brăescu, expus de presa înternațională

Viața Smarandei Brăescu, prima femeie-aviator din Europa cu brevetul de pilotaj obținut în SUA, la 15 octombrie 1932, la Rooswelt Aviation Field, „cea mai îndrăzneață parașutistă din lume”, așa cum o caracteriza cotidianul italian „Il Messagero”, apreciată în mod deosebit de către mareșalul Italo Balbo, decorată de Regele Carol al II-lea cu a doua baretă la „Crucea de Aur”a „Virtuții Aeronautice”, ei bine, viața ei de după acest răsunător succes mondial a mers pe același făgaș al zbuciumului și al „făgăduielilor deșarte” (I. Dragomir). Dorința de a avea un avion personal nu găsește ecoul potrivit la oficialitățile vremii, ci numai la presă, ziarul „Universul” fiind cel care îi întinde din nou o mână forte prin subscripția publică lansată. „Ea avu de învins în acest timp indolența noastră diplomatică, neseriozitatea conducătorilor țării cari făgăduiesc, dar nu îndeplinesc (…)”, scria același reporter I. Dragomir. O poveste tristă, umilitoare, cu monștri sabotori interni și externi, care îndreptau, permanent, șuvoaie mari de foc către inima Smarandei spre a-i stăvili visul… Acela de a zbura.

„Zborul meu București-Roma” ori „Zborul meu peste Mediterana” sunt relatări proprii trimise presei din țară, mai exact, ziarului „Universul”, în care temerara aviatoare Smaranda Brăescu realizează noi performanțe aeronautice, devenind, astfel, „prima aviatoare din lume care, singură la bord – a traversat Marea Mediterană pe un traseu lung de circa 1100 km” (comandor av. (rez.) Ion Popescu-Oiță), raidul Roma-Tripoli fiind extrem de apreciat de mareșalul italian, legenda aviației Italo Balbo („primul zbor făcut în asemenea condițiuni”, menționa acesta), care a organizat o recepție, în acest sens, la Palatul guvernatorial din Tripoli (Libia), unde era detașat. „Niciodată n-am șovăit în acțiunile mele. Niciodată nu m-am întors din drum o dată pornită; precum niciodată n-am ucis gândul o dată înflorit în sufletul meu. Opoziția tuturora mi-a întărit parcă și mai mult înverșunarea.” Acesta a fost crezul destinului sinuos al primei românce, care „a purtat peste mări și țări tricolorul românesc pe aripile avionului său” (ing. pilot C. C. Gheorghiu).

Foto. Parașutist-aviator Smaranda Brăescu, „Regina Aerului”

Din vara anului 1941, Smaranda Brăescu devine prima femeie-instructor de parașutism din România, alături de Traian Dumitrescu-Popa, la cea dintâi companie de parașutiști din Armata Română, din Popești-Leordeni, condusă de căpitanul Ștefan Șoverth. Faimoasa școală de lângă București, al cărei administrator era plutonierul Nicolae Pangică, a fost înființată de către mareșalul Ion Antonescu, care a înțeles rolul extrem de important al trupelor aeropurtate în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial aflat în desfășurare. Aceasta a fost, din nefericire, singura slujbă pe care Statul român i-a oferit-o Smarandei, în scurta ei viață…

Foto. Instructorul de parașutiști Smaranda Brăescu, în iunie 1941, la Popești-Leordeni

… voi fi bucuroasă și mândră, mâine, în ceasul suprem, ca să pun la dispoziția țării viața și curajul meu, oferindu-mă pentru cea mai grea funcțiune de război”, se confesa Smaranda Brăescu, în 1936, ziarului „Univesrul”. Fapt care s-a și întâmplat, pentru că anii 1942-1945 i-a petrecut slujind, cu propria-i viață, România, pe frontul conflagrației internaționale, așa cum a știut ea mai bine: cu cinste, curaj și devotament, fiind parte componentă a vestitei unități sanitare aviatice de elită a Forțelor Regale Aeriene ale României, formață exclusiv din femei-aviator, „Escadrila Albă”. „Am purtat tricolorul românesc al României Mari, cu o mândrie dusă la exces, iar astăzi, când țara noastră scumpă, România Mare în drepturile ei naturale, lăsată de la Dumnezeu așa, a fost ciuntită, iar noi obligați să tăcem, să dăm totul și să facem locul dușmanului care ne lovea am căzut zdrobită de durere”, îi scria, la 13 iulie 1940, unui oficial al Ministerului Aerului și Marinei. Începând cu 23 august 1944, Smaranda se află la comanda femeilor în cel de-al 7-lea Detașament de voluntari ”Cornești”, pentru eliberarea Transilvaniei, data de 9 mai 1945 prinzând-o în garnizoana cehoslovacă Trencin. Participarea la război a campioanei mondiale absolute la parașutism Smaranda Brăescu, unde a avut drept misiune transportul soldaților răniți din tranșee la spitalele de campanie, i-a adus ”Ordinul Crucea Regina Maria cl. a III-a”.

Foto. Aviatoarele „Escadrilei Albe”

Asupra a ceea ce a urmat, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în viața Eroinei Smarandei Brăescu, nu aș vrea să fac referire aici. Ceea ce am ținut să subliniez prin aceste rânduri dedicate ei este că singure faptele sale cele mărețe pentru Țară și pentru lume vorbesc de la sine Iar hotărârea cu care și-a urmat visul lăuntric, precum și caracterul ei luminos, corect, ferm, de o simplitate și o înțelepciune aproape isihaste completează profilul unui model autentic de personalitate, unde războiul continuu cu precaritatea mentalistă a primei jumătăți de veac XX a fost motorul principal al scurtei, dar rostuitei sale existențe telurice. Smaranda Brăescu reprezintă, pentru generațiile contemporane, un simbol național veridic, o flacără vie care te îndeamnă să nu îi stingi niciodată Lumina… „Locul modest cucerit de mine între zburătorii României nu se datorește nici hatârului, nici simpatiilor, ierarhizate, drumul până la el este stropit din plin cu lacrimi și sânge.” (Smaranda Brăescu, 1936, ziarul „Universul”)

 

 

(Bucureşti, 5 august 2022)

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.