March 29, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Lupoaica din mine

3 min read

Lupoaica din mine

Autor: Clara Marinescu (Târgovişte)

 

Urma lăsată pe față e roșie. Obrazul pulsează și furia mea vibrează în ritm cu el. Unu doi- unu. Unu doi – unu. Unu doi – unu. De multe ori, strâng pumnii ca să-mi abțin ieșirile de orice fel. Unghiile îmi pătrund în carne și, cumva, atenția mea coboară acolo, spre o nouă durere care o face, temporar, uitată pe principala. Ei, secundele astea de îndreptare a atenției către altceva, sunt de ajuns să mă îndepărteze de gesturi necugetate în care lupoaica din mine iese la atac. Sigur, am și o tigresă, pe aceea, însă, nu o reprim, niciodată nu a fost cazul. Lupoaica, însă…

Strâng. Strâng tare. Încerc cu îndârjire să-mi fac rău, să mă doară palmele acolo unde, fără milă, îmi înfig unghiile. Dar sus, obrazul pulsează prea tare. Prea nedrept. Prea multe lovituri pe o singură suprafață. Palmele acestea aplicate au un scop. De multe ori, e plăcerea. O plăcere ciudată și atipică, una rar întâlnită, puțin înțeleasă și deloc acceptată de mare parte din noi. Din voi, de fapt. Dar forța aplicării, repetarea lor, răsunetul acestora și, mai ales, restrângerea lor la o o singură parte a corpului, depășește aria plăcerii. Frizează animalismul, sălbăticia, preluarea controlului de către instincte. M-a lovit! îmi strig. M-a lovit fără milă! Urmele se vor transforma în vânătăi, știe cât țin la frumusețea mea, știe cât de atentă sunt cu înfățișarea mea. Și totuși a lovit. Era preludiul și, încă, eram îmbrăcată – dacă poți spune „îmbrăcată” atunci când porți un portjartier și un corset. Ochii îi sunt aprinși și pupilele mărite, gândesc, deși doare, chiar doare. Pare relaxat, deși știe că a întrecut măsura. Respiră greu. Hm… acum puteam să tachinăm arcurile patului, dacă… Obrazul îmi arde. Simt o dogoare pulsândă la un centimetru de fața mea. Și sunt furioasă, și gândesc, și lupoaica din mine stă în poziție de atac, și de ce analizez mai mult, de-aia își coboară trupul și se lipește de pământ și își întârzie atacul, căci dacă nu a sărit până acum, mai încolo, în această scenă, nu o va face. O cunosc. E nestăpânită și au fost dăți când am lăsat-o să mă conducă și știu unde poate duce.

Ce fac? Oftez. Mă las jos, pe pat, mă relaxez, îmi ling buzele, nu au gust metalic, sângele nu a făcut decât să-și accelereze circuitul pe sub piele, nu a țâșnit la suprafață. Ies din mine și mă îndepărtez puțin și mă uit la noi. Eu pe pat, în fața lui, el în picioare, ușor aplecat deasupra mea. Încă sunt excitată La un alt nivel, însă.

Aștept să facă primul pas. Ce poate fi? Un sărut pe obrazul rănit? O compresă cu apă rece? Un unguent cu arnică? Un „iartă-mă, iubito”? O continuare? Un sărut?  O mângâiere? Căteva lacrimi? Hm… nimic din toate astea. Face un pas în spate, se îmbracă și pleacă. Sper că s-a dus să ia arnică.

Foto. Clara Marinescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.