Curentul International

Curentul International Magazine

Prima monografie a Şcolii Române din Franța, alcătuită de istoricul Petre Ţurlea

26 min read

Prima monografie a Şcolii Române din Franța, alcătuită de istoricul Petre Ţurlea

Autor: Magdalena Albu (Bucureşti)

 

Autor, printre altele, al volumelor „Ultimii doi regi” și „Transilvania de nord-Est. 1944-1952”, renumitul profesor universitar și istoric Petre Țurlea ne propune o lucrare, ce stă sub semnul primatului. Din această perspectivă, avem de-a face cu cea dintâi monografie dedicată unui subiect cu totul și cu totul aparte – Școala Română din Franța, fondată de savantul Nicolae Iorga, în primul sfert al secolului XX. Menționăm dintru început faptul că titulatura “noului aşezământ de cultură a fost de „École Roumaine en France”, deşi Nicolae Iorga se pare că oscilase între aceasta și “Institutul Român din Franţa” “, menționează autorul, în primul capitol al cărții sale.

Apărut, inițial, la Editura Academiei Române, în anul 1994, și reeditat, în 2021, la Editura Semne, volumul aduce în prim-plan, așa cum precizam în paragraful anterior, una dintre temele neabordate până acum, dar deosebit de relevante pentru cultura română, este vorba despre organizarea și funcționarea Școlii Române de pe teritoriul francez, începând cu perioada de după Marea Unire din 1918 și continuând până în primii ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial (mai mult formal, după asasinarea marelui nostru istoric, în luna noiembrie 1940). Practic, cu ajutorul prețioaselor izvoare arhivistice, realizatorul acestei monografii a reconstruit o lume intenționat aruncată în uitare, completând, astfel, un vid al istoriografiei naționale care nu trebuia să existe cu niciun chip. Cu alte cuvinte, perioada 1921-1948 reprezintă acel interval de timp care constituie, pe de o parte, momentul unei activități de excelență, sub aspect cultural, la Paris, a României, iar, pe de alta, vorbim despre recunoașterea meritelor incontestabile ale cărturarului Nicolae Iorga, întemeietorul și conducătorul acestei instituții emblematice a țării în străinătate.

Așa cum ne aduce la cunoștință istoricul Petre Țurlea, menirea fundamentală a Școlii de la Paris, precum și a celei de la Roma, se întemeia pe „strângerea raporturilor noastre culturale cu surorile noastre latine Franţa şi Italia”. Erau instituții de tip „internat academic, cu disciplină strictă individuală şi socială, atît morală cât şi ştiinţifică”, unde tinerii absolvenți și artiști români puteau efectua o serie de studii de perfecţionare şi de cercetare, în domeniul limbilor, literaturilor, istoriei şi artelor plastice. Ca element individualizant, însă, Şcoala din Paris se axa pe activitatea de studiere a documentelor din arhivele şi bibliotecile franceze şi, în genere, din întregul perimetru occidental, în timp ce Şcoala de la Roma urmărea, îndeosebi, sfera cercetărilor şi a săpăturilor arheologice din Italia şi din statele zonei mediteraneene. Temele de lucru abordate de bursieri, la „acele specialităţi ştiinţifice şi artistice care nu se predau deloc sau sunt prea puţin dezvoltate în România” erau stabilite de către directorii celor două instituții, care au înființat, totdeodată, câte o bibliotecă şi o arhivă de fotografii şi diapozitive pentru „informarea străinilor cu material românesc asupra ţării noastre”. De asemeni, atât la Paris, cât și la Roma, se publica un anuar sau un buletin, redactate în limbile franceză, respectiv, italiană.

Practic, „crearea celor două şcoli româneşti în Occident (…) reprezintă un moment de maximă importanţă pentru întregul învăţământ românesc” din punctul de vedere a activității desfășurate, fiecare dintre cele patru universităţi existente în Bucureşti, Iaşi, Cluj și Cernăuţi, recomandând câte doi membri pe an pentru fiecare şcoală, tineri care întocmeau memorii trimestriale şi lucrări anuale, studiile lor fiind tipărite în anuarele proprii ale celor două şcoli, iar lucrările artiştilor „expuse, mai întâi, la Paris și Roma şi apoi la Bucureşti”. Pe deasupra, acești cercetători aveau obligația de a-și disemina rezultatele documentărilor personale prin susținerea de „conferinţe despre viaţa poporului român sub toate raporturile, corespunzătoare specialităţii lor”, așa după cum aflăm din paginile cărții.

Marele om de cultură și istoric Nicolae Iorga nu a dorit să înceapă activitatea Şcolii Române din Franţa, după cum ne dezvăluie Petre Țurlea, într-o „trecătoare casă străină”, așa cum îi propusese “ministrul României la Paris, Dimitrie Ghica, cu un liceu francez”, ci a identificat singur locul propice pentru aceasta, undeva, în apropierea Parisului și a pădurii Clamart, în localitatea Fontenay-aux-Roses, după o vizită pe care i-a făcut-o renumitului istoric Ferdinand Lot: „Având în spate două livezi întinse, o clădire cu patru rânduri alcătuite din odăi ca pentru un hotel sau un sanatoriu, se ridica în faţa unor atenanse potrivite pentru orice destinaţie”. La sfatul acestuia, Iorga cumpără imobilul cu 125 000 de franci oferiți de către Ministerul de Finanțe, la cârma căruia se afla atunci Nicolae Titulescu, iar cu cei 100 000 de franci donați de Banca Blank mobilează primele trei camere cu cele strict necesare momentului de început. „Mă îngrijisem, nota Iorga citat de Petre Țurlea, ca ambele așezăminte să scape de jocul de partide care domina Statul și astfel directorii, pe viață, vor fi numiți de Academia Română; „Regulamentul” a fost elaborat de mine, de Vasile Pârvan și de căldurosul nostru prieten Ramiro Ortiz. Eu însumi am propus pentru Roma pe Pârvan, a cărui faimă de arheolog era larg răspândită în străinătate.

Inaugurarea oficială, atât a Școlii Române din Franța, cât și celei din Italia, a avut loc pe data de 1 iulie 1922. În localul amenajat de la Fontenay-aux-Roses, la evenimentul respectiv au fost prezente personalităţi culturale franceze de marcă, precum „P. Appell, rectorul Universităţii din Paris, F. Brunot, Ch. Diehl, Em. de Martonne, G. Glotz, F. Brunel, Ch. Bemont, dar și Victor Antonescu, ministrul României la Paris”. În funcția de subdirector al instituției, a fost ales, de către Nicolae Iorga, un funcţionar al Legaţiei române de la Paris, juristul Victor Ianculescu. Pe 2 iulie, s-a desfășurat o serbare și pentru populația din localitate, unde a fost cântat imnul național al României. La câteva zile de la eveniment, într-o misivă adresată de către subdirectorul Victor Ianculescu lui Nicolae Iorga, datând din 4 iulie 1922, era menționat faptul că “Fontenay-ul a devenit cel mai filoromân oraş din Franţa”.

Un aspect demn de subliniat a fost acela că, în cadrul Şcolii Române din Franţa, va fi fost înfiinţată, începând tot cu anul 1922, o bibliotecă – „ambasada intelectuală a ţării”, precum o denumea subdirectorul Victor Ianculescu -, atât de necesară, însă, pentru segmentul propagandei românești, dar într-o măsură mai mică membrilor școlii, care își desfăşurau activitatea de cercetare-documentare, cu precădere, în marile biblioteci ale Parisului. În luna septembrie 1924, același V. Ianculescu, menționează Petre Țurlea, nota, după primirea unui nou lot de volume din partea lui Nicolae Iorga: „În fine, au sosit lăzile cu cărţi. A fost o adevărată sărbătoare pentru băieţi. Se poate spune că e singura bibliotecă din Apus mai completă de cercetat pentru chestiunile privitoare la noi. Şi, prin aceasta, Şcoala devine utilă străinilor [ … ]”. Trebuie neapărat să specificăm faptul că donaţiile de cărți pentru biblioteca Şcolii Române din Franţa veneau, preponderent, fie de la Tipografia „Datina Românească”, din Vălenii de Munte, a cărui proprietar era Iorga, fie de la marele istoric însuși. Contribuții însemnate au avut, în acest sens, Academia Română – cel mai înalt for de cultură și de știință al țării -, Casa Şcoalelor, dar și particulari, personalităti culturale din România și din Franța, una dintre acestea fiind sociologul Dimitrie Gusti (fondatorul de mai târziu, din 1936, al Muzeului Satului din București), care, în 1923, a donat colecția integrală a Revistei „Arhiva”, alături de   o serie de volume de specialitate.

De asemeni, conștient fiind de rolul deosebit de important al Şcolii Române din Franţa pentru propaganda românească, bancherul Aristide Blank, cel care donase, anterior, instituției (prin Banca Blank) 100.000 de franci, luase decizia, în octombrie 1923, de a dărui câte un exemplar din tot corpusul tipăriturilor ce vor vedea lumina zilei, la Editura „Cultura Naţională”, al cărei patron era. Unul dintre scriitorii români, care au donat, la rândul lor, cărți Şcolii este Panait Istrati, care a menționat pe volumul respectiv: „Bibliotecii Şcolii Române din Franţa, închin acest modest prinos al unui șir de ani împănați de visuri şi săgetaţi de suferinţe. P.I. Paris, 11 iulie I 924. Cititorule! Crede neîncetat într-o lume mai bună ca cea de azi!

În anul inaugurării oficiale a Şcolii Române din Franţa, fostul profesor al lui Nicolae Iorga, bătrânul istoric francez Emile Chatelain a fost cel care a dăruit instituției „trei lăzi cu cărți, scriind „cu mâna tremurândă” pe volumul lui Louis M. Quicherat,Thesaurus poeticus linguae latinae” (1836): „Juvenibus Rumanicis Fontenaei ad Rosas, studentibus. Aemil Chatelain, an MCMXXII”. Printre 1ucrările donate de Chatelain, se aflau teze de doctorat la Sorbona, dicționare, o colecţie impresionantă din “Bibliotheque de l ‘École des Hautes Études” şi din „Bibliotheque de la Faculté des Lettres de Paris”, precum și colecţia completă, pe ultimii 14 ani, din „La Revue de l’Art Ancien et Moderne”, de la anul IV la anul XIX. În vara anului 1923, bunul prieten al lui Nicolae Iorga și al României, Generalul Henri Mathias Berthelot (supranumit „francezul cu suflet de român”) „va trimite trei lăzi cu cărți şi două pachete cu publicaţii”. Donaţii către Școală au efectuat, de asemenea, Ministerul Instrucţiunii Publice din Franţa și Biblioteca pariziană Sainte-Geneviève.

Istoricul Petre Țurlea știe să scoată în mod exemplar la lumină valoarea inestimabilă a documentelor de arhivă, în cazul Şcolii Române din Franţa și a fondatorului acesteia, savantul Nicolae Iorga, motiv pentru care ispita de a insista asupra amănuntelor cărții este de nestăvilit pentru tine, ca lector împătimit de informație culturală unicat. Concluzionând aspectul extrem de relevant al donațiilor şi achiziţiilor de carte, se poate considera că biblioteca instituției era, la acea vreme, „cea mai completă din Occident în ceea ce priveşte problemele româneşti”, ea numărând 3.000 de volume, în anul 1930, și aproximativ 8.000, în perioada 1938-1939, înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, „cele mai valoroase, pe plan sentimental, erau ţinute într-un dulap separat: 300 de volume cu ştampila „Biblioteka Roméné din Paris fondaté in 1846”: este vorba de Biblioteca Societăţii Studenţilor Români, înfiinţată la Paris, la 8/20 decembrie 1846 (societatea data din 2/14 decembrie 1845) sub conducerea 1ui Scarlat Vîrnav”, așa cum specifică Petre Țurlea, citând sursele consultate.

Alături de bibliotecă, în cadrul Şcolii Române din Franţa, a fost înființat și un Muzeu, inaugurat în anul 1925, majoritatea obiectelor expuse aici fiind donate, precizează P. Țurlea, de către Nicolae Iorga: „scoarţe populare, costume ţărăneşti (expuse cîte şase pe panouri speciale), stampe, tablouri cu vederi din ţară”, obiecte cărora li s-au adăugat „lucrări executate chiar de către artiştii plastici din Şcoală; între acestea, locul cel mai important îl deţinea marea frescă realizată de pictorul Vasile Blendea, reprezentînd un grup de personalităţi româneşti, între care şi pe directorul Şcolii Române din Franţa”.

O pleiadă de tineri cercetători, deveniți, ulterior, nume mari ale culturii române au călcat pragul Școlii de la Fontenay-aux-Roses. Astfel, în perioada 1921-1922, îi regăsim, ca membri, pe Constantin Marinescu, Nicolae A. Constantinescu, Al. Rosetti-Bălănescu, Vasile Sauciuc, Virgil Bogdan, Catul Bogdan, Alexandru Rally, între 1922 și 1923, pe Scarlat Lambrino, Vasile Munteanu, Grigore Nandriş, Vasile Muşlea, Elena Brătescu, Maria Grigorescu, un an mai târziu, în intervalul 1923-1924, se aflau la studii Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu, N. Georgescu Tistu, Nicolae Popa, cărora li se alătură, în 1925, Vasile Băncilă, Vasile Voiculescu, Sever Pop, Ioan M. Raşcu, Richard Hette, Ioan Niţescu, iar ca ospitanţi (membri fără drepturi depline, numiţi pe trei sau şase luni), I. Popescu-Spineni, Lucreţia Mihail. Anul 1926 îi aduce, la Fontenay-aux-Roses, pe Dumitru Murăraşu, Dimitrie Paschiewschi (Bănăţeanul), Ioan Şiadbei, Nicolae C. Bejenaru, ospitanţi – Iluş Kristof şi Ion Buzdugan, pentru ca, în 1927, să-i regăsim pe Eugen Pahontzu, Vasile Blendea, Virginia Vasiliu, Ion Armeanca, Dorin Popescu, Constantin I. Andreescu, Ion Breazu, consemnează istoricul Petre Țurlea.

Mai departe, trecându-i în revistă, cronologic, pe toți membrii Școlii, Țurlea scrie că, în lista de bursieri aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice, pe anul 1928-1929, pentru Şcoala Română din Franţa, figurau Eugen Pahontzu, Virginia Vasiliu, Aurelian Sacerdoţeanu, Nicolae Corivan, Olimpiu Boitoş, Elvira Georgescu, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Radu Vulpe, Ion Marşic, Vasile Blendea, Miltiade Cuparencu, Despina Manoliu, Nicolae Marinache, Gheorghe Maxim-Burdujcanu, Grigore Avachian, Gerhart Kelp, Vasile Vasiliu. Pentru perioada 1930-1931, aveau destinate burse Despina Manoliu, Valeriu Papahagi, Gheorghe Maxim-Burdujeanul, Ion Irimescu, Nicolae Marinache, Coralia Călin, Radu Paul, Adina Moscu, Vasile Mihordea, ospitanţi fiind Gerhart Kelp, Cornelia Şiadbei, Emilia Alexandrescu. În 1931, mai vin Dimitrie Ionescu, Traian Chelariu, Nichita P. Smochină, Iulian Jura, Adrian Petroaie, Vasile Lungu, iar, în 1932, primiseră aprobări Paul Miracovici, Barbu Sluşanschi şi Alexandru Elian, ospitanţi – Andrei Gafiţei, Alexandru Ciucurencu, Mihai Tomazian. În intervalul 1934-1935, s-au pregătit în Franța Alexandru Ciorănescu, Valerian Nuţu, Eufrosina Dvoicenco, Ortansa Hămbășanu, Minodora Ignat, Dumitru Berlescu, Theodor Holban, Nicolai Dănilă, Ontario Podea, Maria Dumbravă, Constantin Popescu, Carol Göllner, Victoria Cosmescu, Emil Turdeanu, Ion Tureatcă, Dumitru Macrea, Maria Oltea Cudalbu-Slușanschi, Vasile Grosu, Grigore Popa. Nume noi regăsim, în anul 1937, și anume: Francisc Pall, Ioan Popenciuc, Magda Cuza, Mihai Colinescu, Gabriel Popescu, iar, în 1938, pe Emil Lizărescu, Nicolae Laslo (Lascu), Emil Condurachi, Constantin Pantelimon, Ioan Popenciuc, Emanoil Haivas, Zaharie Macovei, Constantin Nicuță, Marcel Ciuntu, I. Horia Rădulescu, Octavian Vuia. Arhiva anului 1939 consemnează dosarul de numire a lui Bucur Teodor, în schimb, pentru anul 1940, doar Arhiva Iorga-Pippidi păstrează memoriile de activitate ale 1ui Nicolae A. Gheorghiu, Octav Nandriş, Valentina Pleșca-Bardu, Zaharie Macovei.

Din prima serie, Alexandru Rosetti-Bălănescu spunea despre locul ales de Iorga pentru Școală, că, la Fontenay-aux-Roses, „liniştea este desăvârşită, casa bine amenajată şi împrejurimile plăcute”. Alexandru Rally, în schimb, creiona o comparație antologică între mica localitate de lângă Paris și cea prahoveană de pe Valea Teleajenului, anume aceea că „e un mic Văleni Fontenay-ul”. În octombrie 1924, viitorul mare istoric Constantin C. Giurescu (care a făcut parte din cea de a doua serie de cursanți) făcea următoarele remarci favorabile: „Am regăsit cu adevărată emoţie mediul atât de prielnic studiului şi atmosfera prietenească ce există între membrii Şcolii. Amintirea ei va constitui unul din punctele luminoase ale vieţii. Mă simt dator să vă mulţumesc încă odată că mi-aţi dat posibilitatea să petrec doi ani într-un astfel de mediu”. Coleg cu Giurescu, o lună mai târziu, la 30 noiembrie 1924, filologul și istoricul Petre P. Panaitescu îi scria profesorului Nicolae Iorga, astfel: „La Fontenay-aux-Roses mă bucur de toate condiţiile de „bien-etre” favorabile unei munci spornice.”

O serie de personalităţi marcante, sosite din țară la Paris, și-au exprimat laudele sincere la adresa Şcolii Române din Franţa. Așa se face că, în anul 1923, Ioan Bianu  – ctitorul Bibliotecii Academiei Române (așa cum îl consideră prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române) – „considera instituţia foarte frumoasă; Dimitrie Gusti se arăta entuziasmat”, iar “Gh. Munteanu-Murgoci aprecia ca monumental ceea ce se făcuse”. Scriitorul Cezar Petrescu definea, în 1927, Şcoala ca fiind, nici mai mult și nici mai puțin, decât „raiul domnului Iorga”. Cred că aceasta este cea mai potrivită caracterizare pentru munca și lupta continuă a fondatorului ei patriot…

În timp, vor exprima aprecieri elogioase un Gh. Ionescu-Şişeşti, un Gheorghe I. Brătianu, dr. Constantin Angelescu, dr. Ion Cantacuzino, diplomatul Ion Mitilineu, generalul Prezan, poetul Cincinat Pavelescu, filozoful Nae Ionescu, omul de litere Izabela Sadoveanu-Evan, filozoful C. Rădulescu-Motru ș.a. Iată ce-i scriau, în iunie 1923, directorului Școlii Române din Franța – Nicolae Iorga -, vizitatorii instituției – Gh. lonescu-Siseşti, Constantin Stroescu, Vasile Sauciuc, Nae Ionescu, alături de care au iscălit Victor lanculescu și Scarlat Lambrino: „Din frumosul Fontenay-aux-Roses – pământ al ţărei noastre – trimitem iniţiatorului şi creatorului acestui fericit cuib de români, gândurile noastre de admiraţie şi respectuos devotament, urându-i mulţi ani buni de muncă rodnică pentru fericirea neamului.” Poetul Octavian Goga, adversar politic al lui Iorga, afirma, în 1925, după ce a vizitat Școala: „Foarte frumos, admirabil, bună idee […]!”

Nicolae Iorga s-a luptat mult, în perioada cât a fost premier (1931-1932), cu glasurile unora din Adunarea Deputaţilor care, invocând contextul economic dezastruos al țării, se întrebau, ne spune istoricul Petre Țurlea în carte, „dacă nu ar fi bine să fie desfiinţată Şcoala de la Fontenay-aux-Roses”. Răspunsul ferm al lui Iorga a fost acela că „instituția respectivă este indispensabilă pentru ţară şi „cheltuiala este minimă”, deoarece nu cuprinde decât un număr foarte mic de membri”. Loviturile asupra instituției și a directorului său au continuat și după schimbarea de guvern, astfel că, în toamna lui 1932, au fost suprimate bursele membrilor celor două Școli Române de la Roma şi Paris. Îndurerat și, deopotrivă, revoltat, Nicolae Iorga i se adresează, în scris, ministrului Instrucţiunii Publice, Dimitrie Gusti, specificând că „Este desigur o greşeală, o măsură financiară neputând să defiinţeze astfel de instituții care au contribuit şi contribuie aşa de mult nu numai la dezvoltarea ştiinţei româneşti, dar şi la strângerea şi întreţinerea legăturilor culturale cu ţeri de care suntem legaţi aşa de mult ca Franţa şi Italia”. Rezoluţia favorabilă de pe scrisoare a salvat, cel puțin pentru moment, cele două instituţii de la dispariţie.

Deși erau audiate cursuri la redutabile instituții franceze de învăţămînt superior, unde predau istorici şi filologi renumiți, precum Ferdinand Lot, Mario Roques, Joseph Bedier, Edmond Faral, Gabriel Millet, Emile Bourgeois, Antoine Meillet, Ferdinand Brunot, Hubert Pernot, Charles Bemont, Jean Boutiere, Paul Valery, Paul Hazard, Henri Focillon, Etienne le Roy, Paul Rey, Etienne Gilson, Jaques Zeiller, Eugene Albertini, Albert Grenier ş.a., descoperim o latură comparativă, demnă de menționat, între învățământul francez și cel românesc, într-o scrisoare datată 12 martie 1920 și adresată de către Gheorghe I. Brătianu, aflat la studii la Paris, profesorului Nicolae Iorga. Brătianu preciza următoarele: „Am putut, odată mai mult, să constat pregătirea superioară pe care o au cei ieşiţi din şcoala d-voastră. E pentru mine, începător, o adevărată satisfacţie naţională să văd că la Chartes un român, pregătit la Bucureşti de profesori români, e mult mai tare în istoria generală a Apusului decât toţi francezii de acolo”. Pe acceași lungime de undă s-a aflat și Alexandru Rally, specializat, la Școala de la Fontenay-aux-Roses, în literatură franceză medievală, care, la 11 februarie 1922, îi scria astfel lui Iorga: „Trebuie să spun, domnule profesor, că m-am găsit, cu toată dezordinea mea cunoscută, bine pregătit şi faţă de colegii francezi de la cursuri, cât şi de cei chinezi, englezi, mulatri sau ruşi. Le sunt cu mult superior la lectura istorică.

În 1923, în Franța, statisticile înregistrau un număr de 1.300 studenţi din România, „ceea ce-l făcea pe un ziarist să afirme, în 1930, că Sorbona devenise a cincea universitate românească”, precizează istoricul Petre Țurlea, care, în monografia sa despre instituția creată de Nicolae Iorga la Fontenay-aux-Roses, ține să specifice tipul complex de comunicare și de interrelaționare dintre membrii Şcolii Române din Franţa şi profesorii lor francezi, un echilibru perfect și un schimb informațional dinamic, „presupunînd influenţă în ambele sensuri, românii oferind date noi, interpretări necunoscute în Occident ale istoriei ţării lor”. Un exemplu elocvent, în acest sens, îl aflăm în cartea profesorului Țurlea, exemplu ce face referire directă la tânărul pe atunci Constantin C. Giurescu, solicitat de către specialistul francez în istoria artei bizantine G. Millet, în decembrie 1923, „să-şi spună părerea despre un lot masiv de documente fotocopiate de el la mănăstirile de la Muntele Athos”. Lotul conținea atât documente româneşti din perioada secolelor XIV-XVII, scrise în limba slavonă, precum și documente din secolele XVII-XIX, redactate în limba română. Un alt exemplu ilustrativ este cel din anul 1927, al lui Sever Pop, care a fost invitat „să participe la o lungă anchetă lingvistică internaţională, condusă de rectorul Universităţii din Zürich, în sudul Franţei, în Italia şi Germania”.

Sigur că deschiderea internațională pe care le-o oferea, prin Școala Română din Franța, profesorul și savantul Nicolae Iorga, elevilor veniți la specializare, la Fontenay-aux-Roses, avea o influență deosebit de puternică asupra dezvoltării lor ulterioare și a valorificării corpusului de cunoștințe acumulat, anvergura personalității marelui istoric român recunoscute la nivelul comunității științifice franceze, dar și patronajul oferit de acesta tinerilor cercetători, constituind puncte de reper forte în crearea culoarului de vizibilitate necesar afirmării profesionale. Pe această linie, Carol Göllner menționează în mod concret: „Noi puteam aborda şi alte teme, Nicolae Iorga recomandându-ne personal unor mari savanţi, (…) – simţeam pretutindeni o apreciere deosebită, fie că lucram la Bibliothèque Nationale din Paris, unde directorul La Roncière era coleg de studii al profesorului, la Veneţia sau în Biblioteca British Museum din Londra”. Astfel, o parte dintre membrii Şcolii Române din Franța, ne spune Petre Țurlea, „vor rămâne perioade îndelungate în afara Franţei, pentru cercetări în arhivele din Italia, Spania, Portugalia. Anglia, Polonia. Germania, Austria, Bulgaria”. Atrage atenția, în mod deosebit, descrierea, în cheia amuzantă a figurilor de stil, făcută de P.P. Panaitescu, în 1925: „În adevăr, lucrez ca un disperat, învăț ruseşte, consult cărțile erudite şi eficiente pentru suflet. Biblioteca Națională este o imensă hală plină de cititori care au mutre fioroase de erudiți. (…) Din când în când se plimbă pe sub scaune o pisică enormă neagră, un fel de apariție diabolică şi se așază pe vreun fotoliu rămas liber. Este pisica gardianului şi sufletul negru al cărților (…).”

După 1930, însă, se poate constata o aplecare categorică înspre studiul arhivelor, o direcţie recomandată de Nicolae Iorga elevilor săi, în vederea identificării şi publicării unor documente legate de trecutul românesc. Este calea pe care a mers, din 1932, și Alexandru Ciorănescu, tânărul „trimis de Nicolae Iorga pentru a lucra în arhivele veneţiene şi în Biblioteca Marciană”, fiind găzduit în „Casa Romena” din Veneţia, „o altă ctitorie a marelui istoric” român, așa cum precizează Petre Țurlea în carte. Rezultatele cercetărilor din Spania, ce aveau să fie „anunţate cu entuziasm directorului Şcolii, vor duce la publicarea unui valoros volum: „Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas” (Bucureşti, 1940), recenzate elogios de Nicolae Iorga”. Alexandru Ciorănescu, în urma unei alte etape de studiu în Italia, „semnala posibilitatea ca Academia Română să cumpere Arhiva Cardinalului Anton-Maria Graziani (care scrisese o biografie a lui Despot Vodă), conţinând documente din timpul lui Mihai Viteazul”.

Unii membri ai Şcolii Române din Fontenay-aux-Roses, ne spune profesorul Țurlea în lucrarea sa, „se specializau în culegerea de articole privitoare la români și românitate, apărute în presa franceză”, așa precum și-a ales, ca temă de lucru, de pildă, Hortensia Hămbăşeanu, tânăra care, în publicațiile „Gazette de France” şi „Mercoure de France” din anii 1784-1785, a identificat numeroase ştiri și informații privind Revoluţia lui Horea din Transilvania. De asemeni, un alt cursant al Școlii, Marcel Ciuntu, a cercetat, în anul 1938, toate ziarele franceze din secolul al XIX-lea, cu precădere „Le Moniteur”, în legătură cu problema Unirii Principatelor, la fel ca și Zaharie Macovei, în 1938-1939, acesta din urmă, axându-se, însă, pe subiectul cu pricina, doar din perspectiva revistelor culturale ale vremii.

Trebuie menționat aici și un aspect deosebit de important referitor la artele plastice românești, anume că aproape toți cei care au trecut pe la instituția înființată de Nicolae Iorga în apropierea Parisului au devenit nume de referință ale domeniului anterior menționat. Îi amintim aici pe Ion Irimescu, Adina Moscu, Alexandru Ciucurencu, Schweitzer-Cumpăna, Catul Bogdan, Vasile Blendea. O parte dintre lucrările artiştilor erau reţinute pentru Muzeul Şcolii Române din Franța. De multe ori, tablourile erau acceptate la diverse expoziţii pariziene sau chiar la Salonul Oficial.

Cei mai mulți, însă, „dintre membrii Scolii Române din Franța au desfăşurat şi diferite activităţi în cadrul propagandei româneşti în Occident: conferinţe. articole publicate în presa franceză ş.a.” Un exemplu, în acest sens, este Alexandru Rally, care în anul 1922, „se oferea pentru conferinţe de propagandă, dorind să contracareze „minciunile grosolane ori meşteșugite care se spun din toate părţile despre ţară” “. Trei ani mai târziu, în 1925, „Petre P. Panaitescu și Constantin C. Giurescu au îngrijit o mare expoziţie de artă şi istorie românească la Paris”. Cu alte cuvinte, Petre Țurlea ține să sublinieze faptul că „activitatea membrilor Şcolii Române din Franţa a fost foarte complexă, depășind cadrul unei stricte pregătiri în specialitatea aleasă”. În acord cu acest aspect, dar și cu prevederile Regulamentului instituției, Şcoala Română din Franţa va publica, începând cu 1923, o revistă anuală, intitulată „Mélanges de l’École Roumaine en France”, unde, printre alte materiale, erau tipărite, în principal, lucrări ale membrilor secţiei istorice şi, în secundar, materiale de la secţia filosofică şi filologică. Anuarul, fiind distribuit tuturor institutelor de învăţămînt superior din străinătate, a avut șansa de a pătrunde, astfel, „în circuitul cultural internaţional”. De asemeni, multe dintre cercetările efectuate de membrii Școlii erau incluse și în paginile revistelor de specialitate conduse de savantul Nicolae Iorga („Revista lstorică”, „Revue Historique du Sud-Est européen”, „Bulletin de la Section Historique de l’Academie Roumaine”, „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, „Neamul românesc” ş.a.). Carol Göllner menționa, din această perspectivă, următoarele: „Simţeam spiritul larg, generos al profesorului Iorga, oferindu-ne posibilitatea să ne dezvoltăm, neîncătuşaţi de planuri, într-un mediu ştiinţific de înalte valenţe.

Având în vedere, scrie istoricul Petre Țurlea, faptul că Nicolae Iorga era o personalitate cu totul ieşită din comun”, un savant care se bucura de un înalt prestigiu pe plan extern, cu deosebire în spațiul cultural francez, sub egida Şcolii Române din Franţa, a apărut la Paris, în 1933, volumul omagial „Mélanges offerts à M. Nicolas Iorga par ses amis de France et des pays de langue française” (ce cuprindea 54 de contribuţii ale unor personalități din Occident şi 4 românești). Comitetul de editare a impresionantei lucrări era alcătuit din nume remarcabile ale culturii franceze, precum: S. Charlety – Presedinte de onoare al comitetului editorial, rector al Academiei din Paris şi membru al Institutului -, Charles Diehl – preşedinte activ -, Ch. Bemont şi F. Lot – vicepreşedinţi -, J. Ancel, F. Brunot, H. Capitant, J. Carcopino, P. Collinet, Alfred Coville, H. Focillon, G. Glotz, H. Hauser, Em. de Martonne, J. Marx, G. Millet, M. Roques – membri.

Datorită influenței și anvergurii unei personalități de nivelul celei a istoricului Nicolae Iorga, Școala Română din Franța devenise, încă de la început, „o adevărată casă românească, un loc de înfrățire franco-român” ales, așa cum constata subdirectorul acesteia, Victor Ianculescu, în anul 1924, „Tocmai de aceea, intelectualii francezi, atunci când doreau să-şi exprime sentimentele fată de România, nu se duceau la Legaţia țării de la Paris, ci la Fontenay-aux-Roses”, precizează Petre Țurlea în cartea sa. Spre exemplu, în 1927, „un grup întreg de profesori de la Sorbona au venit pentru a-şi prezenta mâhnirea la moartea regelui Ferdinand I”. A fost și motivul principal pentru ca “însăşi Legaţia României să recunoască primatul Şcolii în domeniul propagandei, trimiţînd aici spre informare pe toţi aceia care se interesau de realităţile din ţară”. Și nu numai atât, căci Şcoala din Fontenay-aux-Roses, înființată de Nicolae Iorga, devenind principalul centru de propagandă românească pe teritoriul francez, „cu sprijinul său se va forma, în 1924, “Asociaţia Prietenilor României”, prezidată de deputatul Louis Marin şi având în Comitetul de onoare pe Nicolae Iorga”.

Anul 1927, îi va aduce Școlii Române din Franța recunoașterea oficială binemeritată drept instituţie superioară de învăţământ, datorită intervenției profesorului S. CharIety, rectorul Universității Sorbona. Astfel, membrii acestei Școli erau „consideraţi în categoria studenţilor francezi şi, ca urmare, scutiţi de taxe de carte de identitate”. Datorită directoratului asigurat de către marele istoric român, atât de prețuit la nivel european, „o serie de asociaţii studenţeşti româneşti din Occident îi vor solicita patronajul”, iar, din 1925, „Asosociation des Etudiants roumains de Strasbourg” şi-a luat numele de „Nicolae Iorga”, la fel cum va proceda, în 1932, asociaţia similară din Milano (Italia).

Cu toate că nu a făcut parte dintre membrii Şcolii Române din Franța, filosoful Constantin Noica a avut relații de bună colaborare cu această instituție între anii 1938-1939. Noica afirmă faptul că „Rămâne deschisă întrebarea dacă statutul creat cercetătorilor tineri de Pârvan, la Roma, nu era uneori mai potrivit decât cel de la Fontenay-aux-Roses. [ … ]. În orice caz, rezultate strălucite au dat amândouă, şi cei de astăzi ar trebui, în sfârşit, să urmeze ceva din exemplul lor”. Altfel spus, cele două Școli (de la Paris și de la Roma), create prin Legea din 1920, menționează istoricul Petre Țurlea, „au ca principal element de asemănare faptul că au reprezentat pentru România adevărate pepiniere de oameni de cultură de talie mondială”.

Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa și asasinarea, la 27 noiembrie 1940, la Strejnicu, în Prahova, a marelui savant Nicolae Iorga, a determinat ca activitatea Școlii din Fontenay-aux-Roses să se desfășoare mai mult formal, astfel încât vor mai ajunge doar câţiva noi membri în Franţa (N.A. Gheorghiu, Octav Nandriş, Valentina Pleșca-Bardu), rapoartele instituției, din ianuarie-martie 1940, specificând „greutăţile întâmpinate în urma controalelor severe ale Poliţiei franceze”. N.A. Gheorghiu preciza faptul că „era cu deosebire ajutat de Biblioteca Şcolii, „reorganizată în ultimul timp, care poate oferi o bogată informaţie referitoare la cultura româneasc㔓. Situația incertă din Franța, l-a obligat pe subdirectorul Școlii, Victor Ianculescu, ca, pe data de 21 mai 1940, să găsească un adăpost pentru refugiul Şcolii. „Şcoala profesorului Iorga – creatorul şi directorul ei -, spunea Ianculescu, nu poate să rămână sub ocupaţie. Ca o măsură de prevedere, cărţile rare şi obiectele valoroase au fost împachetate în lăzi şi depuse în pivniţele Ambasadei, unde chiar în caz de evacuare urma să rămînă o permanenţă”. Şcoala Română din Franţa a rămas, însă, pe loc, scrie Petre Țurlea. Din nefericire, „în toate depozitele arhivistice folosite nu se găseşte, după 1 iunie 1940, nici un memoriu de activitate şi nici una din obişnuitele scrisori ale subdirectorului”, menționează profesorul Țurlea.

Dramatica toamnă a anului 1940 va aduce asasinarea lui Nicolae Iorga, atât de mult deplânsă de lumea intelectuală, de toţi românii pentru care marele istoric devenise însuşi simbolul independenţei ţării şi al demnităţii umane.”, scrie în cartea sa Petre Țurlea, și, o dată cu acest moment de gravitate maximă, Şcoala Română din Franţa, ctitoria savantului român nu a mai existat decât la nivel formal, așa cum spuneam anterior, până în anul 1948, când a fost desfiinţată, în mod oficial. În luna mai 1941, Decretul-lege nr. 1 422 privind organizarea şcolilor româneşti din Franța și Italia, a înlocuit Legea din 1920, precum şi Regulamentul de funcţionare al celor două instituţii, din 13 august 1921. Numele inițial al instituției este schimbat în „Şcoala Română din Paris”, sporind numărul specialităţilor admise (istoria, geografia istorică şi filologia cu disciplinele lor auxiliare). În funcție de noul Decret-lege, Academia Română, în ședința sa din 27 mai, a recomandat, pentru Şcoala Română din Roma, pe Scarlat Lambrino (profesor la Universitatea din Bucureşti și membru corespondent al Academiei Române), iar, în şedinţa din 28 mai, pentru Şcoala Română de la Paris, a fost recomandat Constantin Marinescu (profesor la Universitatea din Cluj-Sibiu și membru corespondent al Academiei Române), ambii directori, foști membri ai Școlii din Fontenay-aux-Roses, fondate de Nicolae Iorga.

Istoricul Constantin C. Giurescu, meționat de Petre Țurlea, constata, cu tristețe, distrugerea oricărei urme din grandoarea de altădată a Școlii Române din Franța, astfel: „Am fost în anii trecuţi să revăd Şcoala de la Fontenay; nu mai există nimic, nici clădiri, nici grădină, nici vechea stradă; în locul lor trece astăzi o lată arteră de circulaţie şi s-a ridicat un HLM, adică un bloc cu apartamente «cu chirii modeste», adică pentru cei cu venituri asemenea; localnicii pe care i-am întrebat nu mai ştiau nici măcar de Rue des Châtaigniers, necum de Şcoală!”. Poate doar amintirea de neșters din inimile foștilor cursanți de la Fontenay-aux-Roses, precum filozoful Octavian Vuia, care, peste ani, în 1983, evoca, în tonuri calde, figura luminoasă a marelui savant român de talie internațională Nicolae Iorga, astfel: „Pentru mine, Iorga a rămas personalitatea care, ca om de ştiinţă şi îndrumător cultural al neamului, mi s-a impus mai mult decât toţi ceilalţi maeştri ai culturii româneşti, pe care mi i-am putut apropia şi cunoaşte. De aceea pot spune cu toată modestia: am făcut şi eu parte din promoţia lui Nicolae Iorga. Ceea ce am învăţat de la el, cel care n-a îndrăgit prea mult filosofia, a fost însă pentru mine tot atât de preţios ca tot ce mi-au dat înţelepţii Apusului.

Privind din perspectivă axiologică aportul Școlii de la Fontenay-aux-Roses și al ctitorului ei, Nicolae Iorga, un membru de vază al acestei instituții, Alexandru Ciorănescu, profesor universitar în Spania și, de asemeni, membru al Academiei Ibero-Americane, citat de Petre Țurlea în captivanta sa carte, scria următoarele: „Şcoala Română din Franţa a fost determinantă în cariera mea ştiinţifică şi în formaţia mea în general: a fost determinantă pentru toate generaţiile care au trecut prin ea şi care au alimentat apoi, în mod pozitiv şi majoritar, învăţămîntul superior românesc, a contribuit la formarea unor mentalităţi decise a contribui solidar la o cauză, dincolo de superbe izolări, chiar dacă solidaritatea s-a înţeles uneori, în mod greşit, ca un club închis, sau cauza ca un interes. Cred că din această experienţă şi din cea de la Roma – diferită, dar echivalentă – se deduce că începutul vieţii ştiinţifice la nivelul ei ultim (doctorat sau specializare) e încă o ucenicie, care se realizează, ca toate uceniciile, mai bine într-un mediu colectiv, cum e o şcoală (chiar dacă repugnă ideea de şcoală la acest nivel), decât o pregătire izolată, într-un mediu neapărat ostil, cum e o bursă.

Mai mult decât atât, rolul fundamental al celor două Școli din Franța și din Italia a fost, fără dar și poate, unul integrator pe o multitudine de planuri: pedagogic, instituțional, academic, științific și cultural. Înființarea, în primul sfert de veac XX, a acestor doi poli ai cercetării și învățământului românesc a făcut parte din viziunea unui mare profesor, academician, istoric – Nicolae Iorga -, privind viitorul culturii naționale și expunerea acesteia, fără complexe inutile, în fața Pantheonului de valori vestice. Indiscutabil, reacția Occidentului, la construcția monumentală a marelui nostru savant, a fost una pozitivă. Căci tot ceea ce a gândit și realizat Iorga („o creaţie făcută de mine pentru ţară”, așa cum singur își definea propria operă de tip instituțional-managerial, într-una dintre ședințele Parlamentului român), în Franța, prin intermediul Școlii create („pepinieră de lucrători intelectuali”, mențiune apărută într-un articol din „L’Independance Roumaine”, citat de Petre Țurlea) și a membrilor ei străluciți, se înscrie printre axele majore ale istoriei culturale de secol XX a poporului român, precum și în categoria acelor momente astrale, unice, când fluidul unei culturi, în speță, cea autohtonă, se integrează, cu distincție și noblețe, definitiv, în constelația luminoasă a marii culturi universale.

(Dr. Magdalena Albu, 2 februarie 2022, Întâmpinarea Domnului, București)

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.