Crucea suferinţei şi morţii în pustiul Kazahstanului

Crucea suferinţei şi morţii în pustiul Kazahstanului

Autor: Felicia Nichita-Toma (Cernăuţi)

Deşi au trecut de atunci peste 75 de ani, dar şi acum îi îngheaţă sufletul, când se trezeşte uneori în zori, cu „tuc-tuc”-ul în urechi: „tuc-tuc, tuc-tuc, te duc, tuc-tuc”. Plânsul trenului răsună asurzitor, trecând-o fiorii, contopindu-se cu răcnetele copiilor  din vagonul morţii în care au fost îmbarcaţi în zorii zilei şi duşi în pustiurile Kazahstanului, unde cei 8 frăţiori fără nici o vină, cel mai mic având doar 2 anişori, împreună cu măicuţa lor,  au trecut prin infernul calvarului deportărilor staliniste. E îndeajuns doar să închidă ochii şi îi apare acel bordei până la geamuri sub pământ, unde se adăposteau, pe un aşternut din paie, pe un ger de 50 de grade,  9 suflete înfometate şi bucşite de păduchi din cauza sărăciei nemaipomenite. Iarna le îngheţa părul pe cap, iar spre primăvară, când zăpada se topea, bordeiul se umplea cu apă…

Nici nu-ţi poţi imagina prin câte chinuri poate trece un om! Câte poate îndura o fiinţă omenească?! Mai ales una plăpândă şi firavă, precum dna Aurora Opaiţ din Pătrăuţii de Jos (Bucovina de Nord. n.red.), sora docentului universitar Ilie Popescu, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi. Născută în 1932, la vârsta-i de 89 de ani, viaţa i-a pregătit nu puţine capcane, nu puţine furtuni s-au dezlănţuit asupra familiei sale – nu va uita cât Dumnezeu îi va da zile calvarul deportării în Kazahstan, crucea suferinţei, foametea care aproape că a secerat-o şi pe ea, şi pe frăţiorii mai mici, însă au rezistat vicisitudinilor sorţii.

Foto: Costică şi Ilie Popescu, fraţii Aurorei Opaiţ (în mijloc)

„În 1941 tata a fost arestat, iar mama a rămas să crească, să educe şi să hrănească 10 copii, doi dintre care au murit. Când au năvălit a doua oară iscoadele sovietice şi ne-au distrus viaţa, în 1944, eram studentă în anul I la Liceul Industrial „Reuniunea femeilor române” din Cernăuţi. Au sosit pentru noi, românii înstrăinaţi de Neam şi Ţară, timpuri grele. Oamenii erau declaraţi „duşmani” ai noii puteri, arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi. Peste doi ani, în august 1946, mai bine zis la sfârşitul lunii, cu două zile înainte de hramul bisericii din sat, venise şi rândul nostru. Am fost treziţi în zorii zilei şi duşi cu forţa la Comisariatul militar din Hliboca. Nu le-au fost milă călăilor bolşevici nici de copii. Iar a doua zi am fost transportaţi la închisoarea din Cernăuţi, unde am fost încarceraţi timp de o lună, apoi o lună în Lviv şi tot o lună în Harkiv. Mamei şi la doi copii le dădeau puţină mâncare, însă celorlalţi – nu, fiindcă n-am fost incluşi în lista deportaţilor. Din puţinul ce-l primea, mama împărţea celor 8 copii, astfel am reuşit să supravieţuim.

După o lună am fost îmbarcaţi în vagoane pentru transportarea vitelor şi tot duşi… Îmi sună şi acum în urechi acel „tuc-tuc, te duc, tuc-tuc…”. Jalea era mare. În acel vagon murdar şi bucşit de lume ce ne ducea la moarte erau peste o sută de oameni – bătrâni, tineri şi copii – nespălaţi şi înfometaţi. Ne năpădise păduchii. Miliţia ne-a luat cele mai bune lucruri, pe care mama reuşise să le ia de-acasă, căci nu a avut timp să se pregătească de plecare. După luni de chin şi foamete, în sfârşit, la 1 ianuarie, la ora 12 de noapte, istoviţi de drum şi foame, am ajuns într-un sat din Kazahstan. Cei mici răcneau de foame, încât oamenilor de serviciu de la primărie li s-a făcut milă şi i-au dat mamei două pâini şi apă, iar dimineaţa, când a venit primarul, văzând-o pe mama cu 8 copii, s-a speriat şi ne-a dat un bordei  din lut, pe jumătate în pământ, acoperit cu paie, cu nişte ferestruici mici, fără paturi. Dormeam jos pe paie, iar când gerul era de minus 50 de grade, ne îngheţa părul pe cap. Norocul nostru a fost că fraţii mai mari mergeau la pădure şi aduceau lemne. Făceam foc şi ne încălzeam puţin, însă de la căldură zăpada se topea şi apa pătrundea în bordei. Noi, copiii, o adunam în nişte cutii de la conserve, căci farfurii nu aveam, şi o aruncam afară. Un chin era şi primăvara, când bordeiul se umplea până la jumătate de apă, în consecinţa topirii rapide a zăpezilor. Leşinam de foame şi ne mâncau păduchii. Mama a vândut din puţinele lucruri ce-i mai rămăsese ca să aibă cu ce ne hrăni. Nu mâncam pe săturate, ci ca să nu murim de foame. Umblam şi cu cerşitul, iar  localnicii ne dădeau care o sfeclă, care un cartof, câte o căniţă de lapte şi mama ne făcea borş. Astfel, cu chin cu vai, am ajuns în primăvară”.

(Articol publicat în Zorile Bucovinei, Cernăuţi: http://zorilebucovinei.com/news/show/3179/)

Foto. Felicia Nichita-Toma