Curentul International

Curentul International Magazine

Catastrofa la risipire

19 min read

Catastrofa la risipire

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi)

 

Uneori, poate chiar şi din întâmplare, deschidem cărți care ne răscolesc gânduri şi sentimente demult uitate, ne readuc în memorie (fac să vibreze în inimi) întâmplări, oameni şi evenimente despre care n-am ştiut, n-am auzit, dar care au fost purtate prin secole, transmise de la o generație la alta de părinți, de vreo rudă apropiată, de strămoşii îndepărtați… Ele vin pe unduiri line sau pe valuri vertiginoase, ne emoționează pentru câteva momente ori ne pătrund în sânge pentru totdeauna. Probabil, nu mi-aş fi amintit nişte crâmpeie demult apuse din istoria vieții străbunilor mei dacă nu-mi nimerea în mâini cartea unui român emigrat în Canada din România ceauşistă, în 1980. „Risipirea, cronica bucovineană”, semnată de Corneliu Florea (în acte şi societate – medicul Dumitru Pădeanu), mi-a fost adusă (cu autograful autorului) de inimosul basarabean şi incomparabilul călător prin românitate Vasile Şoimaru. Nu ştiu cum s-a întâmplat că s-a „pierdut” printre alte cărţi, încât am „descoperit-o” doar la semnalele doamnei Eleonora Bizovi din Boian, distinsa continuatoare a cauzei românismului promovată cu ardoare de regretatul ei soț – profesorul de română Vasile Bizovi, care ne-a lăsat un neasemuit model de slujire neamului. Primind şi ea cartea cu o frumoasă dedicaţie de la autor, doamna Eleonora dorea să discutăm, se interesa dacă nu cunosc pe cineva de la noi din Boian, înrudit cu personajele întâlnite în paginile volumului. Am găsit atunci cuvinte să ies din încurcătură, însă peste câteva zile nu numai că am dat de urma cărții, ci şi am citit-o pe nerăsuflate. Şi din fiecare filă, care-mi deschidea orizonturi îndepărtate, îmi apărea umbra unui enigmatic unchi, despre care am auzit vorbindu-se în casa părintească din anii când încă nu ştiam decât cuvântul „mama”.

Foto. Coperta cărţii – cronică a lui Corneliu Florea – în care reflectă tragedia bucovinenilor aflaţi sub imperii; mulţi risipiţi cu voie şi fără voie de pe meleagurile natale

Umbra enigmaticului unchi

 

Acum, deşi regimul de trecere a graniţelor pentru cetățenii ucraineni se menţine la fel de riguros şi sârma se întinde tot atât de înaltă şi ghimpoasă, aşa cum a fost ridicată de blamatul regim totalitar comunist, oamenii noştri cutreieră lumea în lung şi lat, fără a aştepta ziua şi ceasul când Europa va binevoi să ne primească ţara în paradisul ei. Până ne va chema şi ne va întâmpina cu pâine şi sare, fiecare caută o strungă spre o lume mai altfel aşezată şi spre o altfel de libertate. Astăzi drumul spre Roma, Milano, Paris sau Madrid pentru mulţi este mai scurt şi mai uşor de parcurs decât cel de odinioară spre Moscova. Ţărani bătrâni de prin cătune înfundate mănâncă mozzarella de la Roma şi se laudă cu nume de nepoţei cam exotice pentru urechile lor – Giovanni, Federico, Marcello… Ca nişte ciori albe au rămas doar cei care nu duc dorul copiilor plecaţi prin străinătăţi şi nu aşteaptă un apel telefonic din Europa. Dar cu numai câteva decenii în urmă rar cui îi surâdea norocul să evadeze într-o lume nouă şi foarte puţini aveau rude mai departe de graniţa cu România. De fapt, cei care le aveau prin Occident erau destul de păţiţi şi pricepuţi, ca să-şi dea seama că e mai bine să nu amintească de neamurile capitaliste.

Am avut şi eu un nume enigmatic în copilăria mea – Nicolae Buşilă din Canada. Era fratele bunicii, plecat peste ocean cu puţin înainte de începerea primului război mondial. Într-o mapă de carton roasă se păstrau mai multe fotografii de familie, care mă atrăgeau mai tare decât modestele jucării – două păpuşi de cauciuc şi un papagal din plastic. Deseori mă furişam într-un ungher, ca să nu mă deranjeze nimeni, şi le căutam pe „cele mai frumoase”, ascunse într-un plic cu mai multe timbre. Erau câteva poze din Canada, care îmi deschideau imagini de poveste, luminate de un lux ce mi se părea neverosimil. De pe un perete cu tablouri mă privea un domn solid, atins de o bătrâneţe nobilă, îmbrăcat într-un costum elegant… O mână i se odihnea degajat pe un obiect necunoscut, despre care aveam să aflu mai târziu că se numeşte televizor, iar cu alta mângâia un câine mare. Până la acea fotografie nu văzusem cum arată un televizor şi nici nu-mi imaginam că există asemenea câini, care sunt ţinuţi în casă. Pe altă poză erau mai mulţi: unchiul Nicolae alături de o femeie elegantă, cu ochelari, şi copiii lor – şase băieţi şi o fată. „Cât a trăit cu-o englezoaică, nu mi-a scris, era tare rea femeia ceea, iar asta-i franţuzoaică, îl lasă să ne trimită scrisori, poate voi primi şi un pachet de la frate-meu”, îmi spunea bunica, suspinând de fiecare dată când mă surprindea cu fotografiile în mână.

Chestia cu întârzierea scrisorilor şi a coletului din cauza englezoaicei-zgripţuroaice era o poveste veche şi bine cunoscută în casa noastră. Auzisem despre câteva familii din Boian cu rude în America şi Canada, care primeau colete cu basmale foarte căutate în acele timpuri, mai ales ca daruri la nunţi, şi alte lucruri rare, ce le ajutau să scape de sărăcie. Bunica doar ofta sperând şi, ca să-şi mai verse necazul că nu primea nici un răspuns la scrisori, se ducea la Frăsina – o vădană cu câţiva ani mai mare, ce-şi avea casa în toloacă. Ea primea des pachete de la o nepoată din Canada, dar şi scrisori de la Nicolae. „Ce-ţi mai scrie, a pomenit ceva şi de mine?”, o lua bunica la întrebări. „D-apoi cum, iată îţi dau să citeşti şi singură…”, îi răspundea Frăsina, făcându-se a căuta scrisoarea. Însă aşa cum n-o găsea niciodată, lua altă vorbă, liniştind-o: „Lasă că-mi amintesc unde am ascuns-o, mai treci pe la mine”. În drum spre casă, bunica mi se plângea: „Doamne, cum a fost ştrengar de mic copil, aşa a rămas până la bătrâneţe. Ca frate mai mare, întotdeauna făcea pozne şi râdea de mine. Odată, pe un ger grozav m-a pus să încerc cu limba clampa de la uşa de-afară, ca să văd cât e de dulce. Nici până azi nu uit ce durere am îndurat, drept că a luat şi el o mamă de bătaie de la tata. N-am ştiut mult timp de urmele lui, a plecat fără să spună o vorbă, fără să-şi ia rămas bun. Supărat pe mama că nu i-a cusut un pieptar înainte de Paşti, a fugit de-acasă în lumea largă. Nu avea nici 15 ani împliniţi… Nu era încă flăcău de ieşit la horă, ca să-i coase ce vrea el. Dacă nu i-a intrat în voie, a vrut să-i facă mamei în ciudă…”.

Curiozitatea mea mergea mai departe, interesându-mă: „Dar cu Frăsina ce-a făcut de-i scrie numai ei până acum?”. Pusă în încurcătură, bunica îşi îndrepta mai întâi un colţ de la catrinţă, îşi înnoda încă o dată broboada, după care rostea abia auzit, cu gândul dus departe: „I-a fost dragă”. Spre marea mea părere de rău, se lăsa doar o clipă în braţele visului. Revenindu-şi repede, mă probozea că cine vrea să ştie prea multe mai repede îmbătrâneşte. Se prefăcea supărată, dar simţeam cum seriozitatea i se topeşte într-un zâmbet abia schiţat, citindu-i în privirile blânde că îmi va deschide şi această taină, ceva mai târziu, când voi creşte puţin mai mare.

 

De la începutul până la sfârşitul unei mari speranţe

 

N-am mai aflat mare lucru despre dragostea din adolescenţă a unchiului meu Nicolae – unica fărâmă de suflet care, probabil, îl readucea cu sentimentele încărcate de dor spre pământul de-acasă. Treptat, numele lui s-a topit în uitare, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Bunica, consolată cu gândul că nu primeşte nimic de la el, făcea presupuneri pesimiste: „Cine ştie cât de greu o duce printre străini, poate o şi murit, ori încă e mânios pe mine…”. Numai ea înţelegea cât poate dura supărarea unui frate. Când, la 30 de ani neîmpliniţi, a rămas văduvă cu doi copii mici şi între patru pereţi ridicaţi pe jumătate (începuse cu soţul o casă nouă), Nicolae a chemat-o la el. I-a găsit acolo mire – un bărbat, român de prin părţile noastre, întârziat cu însurătoarea din cauză că-şi dorea neapărat o bucovineancă. Cunoscând-o doar din fotografie, s-a declarat gata s-o ia de soţie aşa cum era, cu doi băieţi (de 10 şi 2 anişori), şi chiar i-a trimis bani pentru poză şi trei bilete de drum. Când era gata să plece, a cuprins-o groaza în faţa necunoscutului, preferând să rămână în sărăcia ei. I s-au subţiat degetele, torcând şi ţesând nopţile, după ce se spetea ziua în câmp, până s-a văzut cu un acoperiş de stuf deasupra capului. Nu s-a plâns niciodată că-i pare rău de ce-a făcut, că mai bine ar fi plecat… Numai sentimentul de vinovăţie pentru soarta fiilor a mistuit-o toată viaţă. Mai ales că şi tata, în clipe de disperare, când în anii foametei umbla prin Galiţia să schimbe lucrurile din casă pe câţiva cartofi, sau mai târziu, când venea îngheţat de la tăiat pădure, îi reproşa „prostia” din tinereţe: „Scăpam de-atâtea nevoi, aveam să huzurim ca boierii în Canada, şi nici pe Ioniţă nu l-ar fi împuşcat ruşii…”. Ioniță era fiul mai mare, fratele tatei, tânărul învinuit că ar fi ridicat lume din Boian ca să treacă frontiera. Arestat în mai 1941, a fost închis în puşcăria nr. 1 din Cernăuți. La 28 iunie 1941, cu câteva zile înainte de intrarea armatei române în Cernăuți, a fost executat, împuşcat fără judecată în celula închisorii. Înainte de a fi reținut, a avut o şansă să se salveze, dar s-a temut să nu-şi pună în pericol familia. Ținea mai mult la mamă şi la fratele mai mic decât la propria-i viață. Despre sfârşitul său tragic am aflat abia pe la începutul anilor ’90, când nici bunica, nici tatăl meu nu mai erau în viață.

Imputări de cele ce-i făcea tata mamei sale puteau să curgă cu duiumul. Dar ce rost aveau ele pentru omul sortit să trăiască sub vremi, vorba cronicarului, ba şi mai mult pentru o femeie sărmană, legată cu trup şi suflet de locul părintesc, care n-a îndrăznit să-şi înfrunte destinul. „Cine ştie cum ne primeau canadienii ceia… Dacă aşa ne-a fost scris… Orice se putea întâmpla – să murim în drum, să ne prăpădim înainte de a ajunge acolo”, îşi potolea mama feciorul răzvrătit de mizeria vieţii.

Dar au fost zeci şi sute de români din Bucovina care s-au aventurat în necunoscut, spre lumea nouă „a celor 40 de fălci de pământ”. În volumul lui Corneliu Florea, care cuprinde o cronică bucovineană atât de amplă în timp, debutând cu anii de la finele secolului XIX (începutul unei mari speranţe) şi perindându-se până aproape de încheierea celui de-al doilea război mondial, 1943 (sfârşitul unei mari speranţe), ne întâlnim cu mai multe destine. Prin suferinţele unor oameni concreţi este pusă în lumină soarta românilor risipiţi pe câmpurile de luptă ale habsburgilor, a celor deportaţi în Siberia, încarceraţi în lagărele comuniste, masacrați la frontiera cu România, morți fără rost pe frontul celui de-al doilea război mondial după ce au trecut mai departe de Nistru, precum şi a primilor temerari care şi-au ales liber plecarea în Canada. Deşi autorul şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă în România, cât s-a aflat în Țară Bucovina i-a fost cunoscută doar ca un colţ mirific al Moldovei de Sus a lui Ştefan cel Mare, ca tărâm pentru pelerinaje de purificare sufletească pe la mănăstirile medievale. Era o cunoaştere a suprafeţei verde-albastre a Bucovinei, dar nu şi a sufletului oamenilor ei. Numai după ce a trecut prin lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen (Austria) şi a ajuns în Canada, Corneliu Florea, sau Dumitru Pădeanu după numele său adevărat, a cunoscut în adâncul ei Bucovina, descoperind că în inima ei nu toate au fost şi sunt la fel de senine ca cerul de Voroneţ, că istoria i s-a perindat într-o permanentă luptă, fiind marcată pe de o parte de „cotropire, asuprire şi risipire, iar pe de alta de încrâncenarea oamenilor de a-şi păstra şi perpetua fiinţa românească”. Cuprinzătoarea sa cronică despre Bucovina a fost începută de maramureşeanul emigrat în Canada, după cum mărturiseşte cu păreri de rău că nu este şi el bucovinean. Acest ataşament deosebit față de oamenii din Bucovina – chipeşi, sensibili, blajini şi gospodari, porneşte şi de la faptul că bucovinenii au fost primii români pe care familia sa i-a cunoscut în Canada şi de la care în cele mai grele clipe a avut sprijin, încurajare. De la urmaşii pionierilor bucovineni, în special de la surorile Ana şi Maria Holunga, născute în preeria canadiană, dar care vorbeau în graiul dulce al părinţilor, a şi aflat emigrantul noului val ce abia se întrezărea la orizont istoria exodului bucovinean de la începutul secolului XX în Canada. Tot de la ele a învăţat să se conformeze, să reziste şi să prospere într-o lume străină, fără a-şi pierde identitatea, firea şi simţirile de român. Anume celor care şi-au păstrat rădăcinile obârşiei şi la a doua ori a treia generaţie de emigranţi, precum şi românilor rămaşi să-şi poarte crucea sub stăpâniri străine şi-a consacrat autorul această tulburătoare Cronică, în care nu-i nimic inventat, ficţiunea artistică bazându-se pe documente istorice cu citate autentice, luate din sursele vremii. Începutul de roman fuzionează treptat în pagini de reportaj, iar multe personaje din localităţile Ostriţa, Boian, Voloca, Corovia poartă numele lor adevărate. Desigur, cei plecaţi peste ocean până la primul război mondial au scăpat de încercări catastrofale.

Revenind din nou la fratele bunicii mele, mă gândesc că e puţin probabil că dacă ar fi rămas acasă, el ar fi îmbrăcat vreodată costumul în care l-am văzut pe fotografie, sau ar fi ajuns la adânci bătrâneţe înconjurat de şapte copii bine aşezaţi în viaţă. Nu mai vorbesc de calvarul îndurat de românii rămaşi la vatră după cel de-al doilea război mondial, căci şi primul, cel din 1914, a făcut ravagii, lăsând numai scrum şi cenuşă în Lehucenii noştri. Toţi sătenii, cu excepţia flăcăilor şi bărbaţilor buni de oaste, au fost evacuaţi departe în Rusia, undeva pe malurile Volgăi. Bunica şi-a pierdut un frate pe front şi o soră în drumul bejeniei, pe care a jelit-o toată viaţa. La întoarcere, n-a găsit nici urmă de casă ori din averea lăsată. Numai buruieni până la cer şi un câine jigărit de foame o aşteptau, s-a gătit mireasă într-un bordei.

Şi totuşi, citind paginile despre drumul primilor imigranţi în Canada şi despre începutul aşezării româneşti de acolo, ne dăm seama de imensul tribut plătit de ei pentru bunăstarea de care beneficiază astăzi urmaşii lor. Lăsând case mândre, grădini roditoare şi livezi înfloritoare, ei şi-au început viața nouă din bordeie acoperite cu brazde de iarbă. „Bucovinenii noştri cu lacrimi în ochi şi rugăciuni în minte priveau pe geamuri cum le rămâne Bucovina în urmă printre două rânduri de stâlpi de telegraf de-a lungul drumului de fier ce părea fără de sfârşit. Apoi obosiră, mâncară puţin din traiste, copiii adormiră, numai fetele cele mari erau gureşe şi râdeau cu băieţii de seama lor. Cei mari vorbeau tot mai rar şi tot mai încet, fără prea mult suflet. Trenul oprea des şi atunci se uitau pe geamuri să vadă gara şi pe cei ce urcă sau coboară. Urcau şi alţii cu multe bagaje şi copii, se vedeau că pleacă în lumea nouă, tot mai puţini bucovineni, tot mai mulţi ucraineni şi polonezi. Multă lume lua lungul drum al speranţelor”, scrie autorul.

Himera fericirii şi abundenţei canadiene a început să bântuie printre bucovineni odată cu înăsprirea ocupaţiei austriece. În 75 de ani de stăpânire habsburgică numărul străinilor stabiliţi în Bucovina crescuse de zeci de ori. Numai băştinaşii erau îndemnaţi să pornească după năluca fericirii, ţinutul fiind inundat de broşuri despre avantajele imigrării, unde îi aştepta cel mai bun pământ din lume: „Erau pline de fotografii cu imigranţi în lanuri de grâu până la brâu… Toate etalau avuţie şi prosperitate în vestul sălbatic, unde era nevoie de cultivatori ai pământului din generaţie în generaţie…”. Se frământau oamenii cum de se dă atâta pământ pe degeaba, numai pentru ca să plece acolo. Doar pe meleagurile noastre fiecare petic de pământ avea stăpân, de-aceea mulți vroiau să plece: „Cel mai scump e pământul, că omul nu-l creşte, nu poate să-l mărească. Toți luptă să-l ia de la alții, când colo se dă de pomană”.

Cu lacrimi în ochi şi rugăciuni în suflet, oamenii se despărţeau de casele lor, de traiul liniştit, mergând în necunoscut, spre noul lor destin al risipirii în lume, unde se dădea pământ şi păduri pe degeaba. Cei plecaţi mai înainte, ca să nu moară de singurătate şi dor, îşi chemau neamurile, căci, vorba autorului: „Pe lângă pământ, omului îi trebuie şi o lume asemănătoare, cu cea în care s-a născut şi a crescut. Mai ales românilor, oameni profund religioşi, ataşați de traiul patriarhal, le trebuia ceva de a lor de acasă. De aceea primii ajunşi pe pământ străin, în Canada cea atât de mare, le scriau neamurilor de acasă că pe locurile celea râurile sunt pline de peşte, iar în jur – numai păduri şi păşuni cât vezi cu ochii. Iată doar un pasaj despre debarcarea unui grup de voloceni: „Jos îi aşteptau Ilie Burlă cu fraţii Paulencu, cu ai lui Gabor şi Axinte care tot ziceau: „Bine aţi venit măi, fraţilor”, şi se îmbrăţişară cu toţii în zorii unei zile canadiene. După ce se potoliră de emoţii şi îmbrăţişări, coborâră toate bagajele, îşi strigară copiii care tremurau somnoroşi şi nu-şi dădeau seama ce se petrece în jur. Ion Paulencu le spuse să se descopere şi să spună Tatăl Nostru, acum în zori de zi şi de viaţă nouă. …Ruga lor sună ca un murmur divin. Apoi, Ion Paulencu le vorbi din nou: Până diseară trebuie să ajungem până la Asessipi, e drum lung, ca de la Voloca la Cernăuţi… În căruţe avem pâine proaspătă, pâine canadiană, pentru toţi. Să o mâncaţi sănătoşi şi să fiţi binecuvântaţi în noua noastră ţară”. În curând nou-sosiţii aveau să cunoască pe propria piele îngrozitoarea pustietate şi iernile aspre, deznădejdea începutului vieţii în bordeie. Or, agenții care livrau colonişti pentru noile provincii din preria canadiană nu le spuneau oamenilor adevărul despre asemenea „privilegii”. Şi politica imperiului austriac era potrivnică populației băştinaşe româneşti, supuse unei crunte asimilări. Din cauza asupririi străine şi sărăciei, mulți localnici cădeau în nada agitației mincinoase, lăsând case şi gospodării frumoase. Odată porniţi pe imensa apă spre continentul american, pentru cei mai mulți n-a mai existat drum al întoarcerii de pe pământul făgăduinţei, pe care ei aveau să-l desţelenească şi să-l înflorească. Deşi au trebuit să-şi înceapă viața de la zero, confruntându-se cu greutăți imense ce le sporeau marea deznădejde, exodul canadian a fost pentru românii din teritoriile ocupate ale Bucovinei o fericită salvare.

Ultimele capitole din Cronica bucovineană a lui Corneliu Florea ilustrează cum nu se poate mai elocvent acest adevăr. Îi întâlnim acolo pe refugiații polonezi, rătăcind pe străzile Cernăuțiului, pe profesorul Ion Nistor, distrus de ocuparea nordului Bucovinei, pe frații Ion şi Grigore Nandriş, pe sora lor Anița, care a suferit timp de douăzeci de ani în Siberia, pe martirii masacrați la Lunca Prutului. În descrierile de la sfârşitul Cronicii, bazate pe documente şi evenimente istorice concrete, se simte că autorul este marcat de vocația sa pentru publicistică. Nu ocoleşte nici probleme delicate, cum este chestiunea evreiască: „Hotărârea Generalului Ion Antonescu de curăţarea spatelui frontului de elementul evreu, a fost una de ordin militar în timp de război, bazată pe numeroasele dovezi ale actelor antiromâneşti la care s-au dedat evreii din Bucovina de Nord şi Basarabia, de la ocupaţia armatei sovietice şi până acum, la eliberarea de către armata română. Ceea ce susţine această hotărâre limitată la spatele frontului şi nu ideea de exterminare a evreilor este realitatea că evreii din Banat, Transilvania de Sud-Vest şi Muntenia nu au fost „curăţaţi” sau deportaţi, au rămas la casele lor, numai evreii din Bucovina şi Basarabia au fost deportaţi, ca o măsură de siguranţă a spatelui frontului. Mai mult, faptul că generalul Ion Antonescu a ascultat şi a aprobat cererea noului primar al Cernăuţiului, avocatul Traian Popovici, de a nu deporta pe toţi evreii cernăuţeni, rămânând în oraş zeci de mii, repetăm zeci de mii de evrei, să-şi continue activităţile necesare oraşului, dovedeşte cât se poate de clar pentru oamenii cu discernământ că nu exterminarea lor a fost ideea conducătorului, ci într-adevăr numai îndepărtarea evreilor ostili în această situaţie de război”. Ca român cu viața trăită la Cernăuți, aş mai adăuga aici că la împlinirea a 70 de ani de la Holocaustul poporului evreiesc, câțiva evrei bucovineni şi urmaşi ai lor au venit la Cernăuți cu inițiativa de a-l comemora pe primarul Traian Popovici, învrednicit de onorificul titlu „Drept între popoare”, precum şi de un monument înălțat în capitala Israelului. Cu mijloacele evreilor din Occident, pe casa nr. 6 de pe strada Zankovețka din Cernăuți a fost dezvelită o placă comemorativă cu chipul lui Traian Popovici. Revenind la durerile noastre, câtă dreptate are autorul când scrie că Cernăuţiul, dintr-un oraş frumos, curat şi cu viaţă liberă, tumultoasă devenise o închisoare pentru Bucovina cotropită de Rusia Sovietică. Optzeci la sută dintre deţinuţi şi deportaţi erau români: „După instalarea în Cernăuţi, comandamentul Armatei a Treia a început să afle, să constate dezastrul antiromânesc săvârşit de comuniştii cotropitori împreună cu cei locali, evreii care i-au aşteptat douăzeci şi doi de ani. Locuitorii au început să vină cu zecile, cu sute de reclamaţii şi plângeri, cu istorii şi drame sfâşietoare prin care au trecut în acest an. Toţi aveau membri de familie ridicaţi, arestaţi, împuşcaţi, deportaţi, desproprietăriţi, iar casele şi proprietăţile jefuite. Era un oraş cu populaţia înjumătăţită într-un an, pustiit, în doliu”.

Istoriile de viață, suferințele oamenilor care reapar în paginile de la finalul cărții reflectă întocmai drama bunicii şi părinților mei, mai ales episodul cu exterminarea deținuților din închisorile din Cernăuți, printre care presupun că s-a aflat şi unchiul meu, Ioniță Toacă: „Comandamentul era zguduit de ce vedea şi afla, dar ceea ce a şocat puternic au fost cele două închisori, în care nu mai erau deţinuţi. Totul era vraişte, dărăpănat, murdar şi mirosea îngrozitor. O parte dintre deţinuţi au fost ridicaţi şi deportaţi în ajunul retragerii armatei roşii, alţii au fost găsiţi împuşcaţi în celule, în poziţii de groază. S-a dedus că a fost o execuţie în grabă, sumară; uşa celulelor a fost deschisă şi din ea s-a tras cu puştile automate până ce nu a mai fost viaţă în deţinuţi, doar se scurgea sângele şi fluidele din ei. Tabloul era opera NKVD-lui, ordonat de sadicul sexopat comunist Lavrenti Beria, evreu”. Este tragedia a sutelor şi miilor de români din ținutul ocupat al Cernăuțiului, care n-au folosit şansa oferită de soartă pentru a evada într-o altă lume, mai dreaptă şi mai liberă.

(Maria TOACĂ, membră a Societății Scriitorilor Bucovineni și Uniunii Scriitorilor din Moldova, Cernăuţi)

Foto. Maria Toacă 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.