Curentul International

Curentul International Magazine

Plecarea ultimului cruciat. George Bălașu (8 mai 1924 – noiembrie 2021)

10 min read

Plecarea ultimului cruciat. George Bălașu (8 mai 1924 – 10 noiembrie 2021)

Autor: Sebastian Doreanu (Colorado, SUA)

 

O tristă veste, sosită din Hamiltonul canadian, a mărit umbra durerii în sufletele celor care au avut privilegiul să-l cunoasca pe cel care a fost George Bălașu.

Născut la 8 mai 1924, în Turtucaia, județul Durostor, la vremea respectivă pământ românesc, a cunoscut primul refugiu la vârsta anilor de școală, într-o vreme când activitatea nesăbuită a unor politicieni inepți și a unui monarh veros au dus la dezmembrarea țării, în vara anului 1940, când, și despre asta se vorbește mai puțin, pe lângă Basarabia, Bucovina și nordul Transilvaniei, România pierde și Cadrilaterul unde, timp de 20 de ani, familii întregi de aromâni își aflaseră refugiul, goniți din Munții Pindului, în urma masivei colonizări cu familii grecești, (co)ordonate de la Atena, pentru slăbirea elementului latin din zonă și pentru dispariția vechilor așezări protoromânești. La 1940, acești urmași uitați ai romanilor, frați de sânge cu românii, sunt siliți, încă o dată, să-și plângă suferința în lungi convoaie de bejeni și să caute adăpost la nord de Dunăre.

Întâmplarea sau poate Moira, zeița destinului, a făcut în așa fel încât  adolescentul născut în mijlocul celor care au dat luptători pentru cauza românismului în perioada interbelică, să-și împlinească unii ani de liceu într-o altă zonă a țării recunoscută pentru dârzenia și eroismul locuitorilor ei în lupta cu hidra comunistă ce se instaura peste țară, la sfârșitul războiului. Elev la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș, poate chiar coleg cu cei care au devenit brazii ce s-au frânt dar nu s-au îndoit sub cizma comunistă, era normal pentru un adolescent, în care dragostea de țară pulsa în fiecare fibră laolaltă cu toată tinerețea, să se înscrie în acele organizații ale tinerilor care vedeau în comunism moartea ființei românești. Frățiile de Cruce, mult hulite și blamate în cărțile de istorie din vremea comunismului, nici astăzi nu și-au găsit corecta (în)scriere în istoria adevărată a României, despre lupta tinerei generații postbelice împotriva comunismului.

Foto. George Bălaşu

Teroarea comunistă, tot mai cumplită, întinsă peste plaiurile mioritice, au silit mulți români să-și caute scăparea în lumea liberă. Dacă anii de sfârșit ai razboiului i-a petrecut la Școala de Ofițeri de Geniu iar a doua jumătate a anilor ’40 ca student la Facultatea de Farmacie din București, anul 1950 îl găsește pe George Bălașu într-un lagăr de transfugi, în Yugoslavia lui Tito și s-a numărat printre cei norocoși, reușind să ajungă în Italia. Se știe astăzi că Tito, alt lider comunist nu mai puțin călău decât tovarășii săi din celelalte țări est europene, juca la două capete, încercând să obțină și bunăvoința Occidentului, permitea, câteodată, unor transfugi, să ajungă în Vestul liber. În același timp, vasalitatea față de Kremlin și-o manifesta returnând mulți transfugi în țările din care încercau să scape sau, pur si simplu, ucigându-i sub diferite pretexte. O carte recent publicată, „Rebirth. Outliving the Soviet Grip on Both Sides of the Atlantic”, de către Ingrid Popa Fotino, prezintă ororile lagărelor yugoslave, văzute prin ochii unui copil de 8 ani, vârsta autoarei la vremea respectivă.

 

Foto. George Bălaşu, preotul Dumitru Ichim şi Sebastian Doreanu

Din Italia, zeița Fortuna a norocului, l-a ajuta pe tânărul George Balașu, un Ulisse al vremurilor moderne, să ajungă în Canada, în 1951 și să se stabilească la Hamilton. În 1959 absolvă cursurile Facultății de Farmacie a Universității din Toronto, integrându-se astfel, cu succes, vieții, în noua țară. Țări sunt multe, Patria este însă una singură, scria Eminescu, acest român absolut, la un moment dat. Găsindu-și libertatea dincolo de Ocean, George Bălașu nu a uitat de patria aflată în lanțurile sclaviei comuniste, patrie pe care nu a putut să o ia pe tălpile încălțărilor dar pe care a păstrat-o mereu lângă inimă. Astfel că, în 1957 se alătură altor exilați români pentru a înființa Asociația Culturală Română din Hamilton. Abilități organizatorice și spiritul întreprinzător îl vor ajuta să se impună drept unul dintre conducătorii vieții spirituale și culturale a exilului românesc din Canada. Acțiuni și manifestări anticomuniste în fața Ambasadei României la Ottawa, marșuri pe străzile și prin centrul orașului Toronto, în favoarea dizidenților politici sau pentru întregirea diferitelor familii de români, mitinguri și alte activități, împreună cu reprezentanți ai celorlalte națiuni captive din sfera sovietică, Asociația Culturală Română din Hamilton și implicit George Bălașu participă la această luptă inegală cu regimul comunist criminal, moșit de Karl Marx și impus cu forța de Lenin și Stalin în Rusia și estul Europei. Recunoașterea meritelor organizatorice și a aprecierii de care se bucura în rândul românilor exilați, a contribuit la alegerea lui George Balasu în funcția de vicepreședinte al Uniunii și Ligii Societăților Române din America. De asemenea, activitatea depusă în cadrul Bisericii Ortodoxe Române „Sfântul Gheorghe” din Toronto, a dus la alegerea lui, de mai multe ori, in Consiliul Episcopiei Ortodoxe Române din America. Binențeles că aceste activități nu au scăpat ochiului vigilent al Securității române, brațul înarmat al poporului, care a deschis o fișă operativă împotriva lui George Bălașu, transfug și luptător anticomunist în exil, așa cum poate fi găsită în volumul publicat de Mihai Pelin „Opisul emigratiei politice. Destine în 1222 de fișe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securității”. Menționat cu numele Gheorghe Bălașu, aflăm din această fișă că, în primăvara anului 1960, încă se mai afla in evidența celor dați în urmărire generală, cu ordinul: „În caz de identificare, să fie reținut”.

Foto. Lina Bălaşu, George Bălaşu şi Sebastian Doreanu

În 1967 Asociația reușește cumpărarea unui lot de pământ, la marginea orașului, unde se vor pune bazele celui mai cunoscut centru de valorificare și păstrare a istoriei, tradițiilor si culturii române pe continentul nord-american. Este vorba despre Câmpul Românesc, care a obținut o faimă binemeritată în cele peste șase decenii de activitate. Acolo, în apropiere de o minune a naturii cunoscută sub numele de Cascada Niagara, există și astăzi o minune românească creată de exilații care nu și-au putut ostoi dorul de țară decât reconstruind-o în miniatură, pentru ei și urmașii lor. Poate nu şi-au adus patria pe tălpile pantofilor, dar rupți de casa părintească și de biserica bunicilor, de literatura învățată în băncile școlii, de religia și obiceiurile străbune, fără speranța că se vor mai întoarce în țară vreodată (care, dintre acești exilați mai spera oare în căderea comunismului, când politica de împăciuire a vesticilor a închis ochii la strivirea, sub șenilele tancurilor sovietice, a revoltelor anticomuniste din Berlinul anului 1953, a Budapestei de la 1956 sau a celei de la Praga din 1968?), au construit acolo, departe, un schit românesc pe o coamă de deal, un Centru Cultural, cu numele marelui profesor Nae Ionescu, magistrul generației de aur interbelice, o bibliotecă românească pentru cei însetați de limba, literatura și istoria lăsate în urmă. Grupuri de dansuri populare au adus pe pământ canadian frumusețea obiceiurilor de iarnă românești, a celor de nuntă sau de înmormântare. La Câmpul Românesc și mai ales la Săptămâna Românilor, desfășurată acolo, în fiecare vară, s-au perindat zeci de oameni de cultură, scriitori, profesori universitari, cercetatori, politicieni, dansatori și cântăreți, reprezentanți de seama ai exilului românesc, nu doar din cele doua Americi dar și din întreaga lume. George Bălașu, cu nelipsita-i pipă, întâmpina oaspeții și se asigura de buna desfășurare a evenimentului. Dar în spatele tuturor aceste activități, care vor rămâne o pagină de glorie în istoria exilului romanesc, se află multe ore, zile, săptămâni, luni și ani de muncă, pentru amenajarea și buna funcționare a acestui Câmp Românesc, o muncă titanică, la care și-au adus contribuția membrii Asociației Culturale Române, alături de mulți, mulți voluntari.

În mai 1976 apare primul număr din ziarul care va deveni cea mai anticomunistă publicație a exilului românesc, cea mai protestatară voce împotriva abuzurilor din România devenită de curând socialistă, publicație care va aduna cele mai combative condeie romanesti exilate, atât în plan cultural dar și politic. Este vorba de ziarul Cuvântul Românesc, apărut sub direcțiunea lui George Bălașu, Mihaela Moisin și Eugen Bârsan. Iată cum se motiva necesitatea apariției acestui ziar, în Cuvânt Înainte, publicat în primul număr: „În Patria de acasă, în România robită, cuvântul nu mai este liber. Comuniștii au pus stăpânire pe tot, pe sufletul, carnea și pe capul omului. Și pe tot ce Dumnezeu a dat în dar Neamului: pământ, ape, văi, câmpii, munți, păduri și tot ce crește din abundență acolo. Comuniștii controlează în Patria de acasă scrisul, gândul, vorba: profanează cultura, istoria și sfânta noțiune de om; au pus în colectiv tot, până și Miorița din creerul munților…….În aceste condiții „Cuvântul Românesc” este necesar în Patria din afară, în spațiul fizic și spiritual al Exilului; să spună ce nu spun cei de acolo, să spună cum românul este flămând și gol, cum este chinuit, să spună ce nu pot spune cei de acolo: ADEVĂRUL“. Astfel, timp de trei decenii, această tribună a cuvântului liber românesc a fost în slujba neamului. Ziarul a fost găsit și citit  în lagărele de transit din Italia, Grecia, Germania, de către cei scăpați din raiul regimului ceausist. L-am găsit, unii dintre noi, în acele săptămâni de adevărată libertate, după 1989, în Primăvara Românească a Pieții Universității unde, la Balconul Libertății, s-a citit din acest ziar, între o poezie declamată de Ana Blandiana și un cântec de Vali Sterian, între Imnul Golanilor de Cristi Pațurcă și mesajul venit tocmai din Spania, de la Vintilă Horia: „Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist”. Nu este, aşadar, de mirare, că noua putere fesenistă, de fapt un comunism reșapat, i-a expulzat din România, în acele zile eroice, pe cațiva dintre redactorii Cuvântului Românesc, veniți să-și viziteze familiile și plaiurile natale după patru decenii de exil. Alături de mult mediatizata alungare a Regelui Mihai, expulzarea, e adevărat, puțin prezentată la știri, a  acestor cruciați ai libertății, a demonstrat, încă o dată, cine erau adevărații câștigători ai revoluției (anti)comuniste din decembrie ’89. George Bălașu, urmărit fără să fie prins de către Securitatea comunistă a fost alungat din România de securitatea cosmetizată a lui Măgureanu.

Câmpul Românesc, Săptămâna Culturală a Românilor, ziarul Cuvântul Românesc și editura cu același nume, unde au fost publicate, de-a lungul timpului, valoroase volume cu amintiri din închisorile comuniste, adevărate demascări ale regimului care-și promova, cu surle și trâmbițe, umanismul și politica pusă în slujba binelui și bunăstării popoarelor, de fapt o doctrină satanistă care urmărea transformarea omului, din minunată creație a lui Dumnezeu în unealtă a diavolului, toată această luptă împotriva răului, alături de toate activitățile în slujba neamului, în care i-a stat alături, cu dragoste și tărie, neobositului luptător, soția Lina Bălașu, până la plecarea ei în grădina celor binecuvântați, l-au înscris pe George Bălașu, pe drept cuvânt, în rândurile acelui exil creator, cum l-a definit un participant consecvent la Săptămâna Românilor, scriitorul Alexandru Tomescu din Toronto, inițiatorul revistei electronice „Alternativa”. Exilul creator, exilul adevărat, al celor care și-au rupt din salariul lor, de multe ori unul modest, pentru a-și aduce obolul la tipărirea unei cărți, la scoaterea unei reviste sau a unui ziar românesc, la înființarea unei biblioteci românesti, la ridicarea unei biserici sau a unui monument în cinstea celor căzuți în lupta cu balaurul roșu. Acel exil creator care a lăsat în urma lui nume și înfăptuiri grozave, dovadă că s-a luptat, împotriva comunismului, pe toate fronturile: politic, cultural, spiritual și cu toate mijloacele disponibile. Aceștia au fost cruciații exilului românesc. Iar astăzi, când plânge printre ramuri luna, ne luăm adio de la ultimul cruciat, care-și începe luminoasa călătorie spre ceruri, pentru a se alătura oastei cele mari.

Foto. Sebastian Doreanu

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.