Curentul International

Curentul International Magazine

Lucian și Silvia Velea – o poveste de dragoste fără bariere

26 min read

Lucian și Silvia Velea – o poveste de dragoste fără bariere

Autor: Viorel Vintilă (California)

 

L-am cunoscut pe Lucian Velea acum mai bine de 8 ani pe cel mai mare site de aforisme din România –  “Citatepedia” –  al cărui fondator este. Nu știam prea multe despre el, comunicasem puțîn prin email, datorită faptului că scriam aforisme și le mai publicăm pe Citatepedia. Recent am cunoscut-o și pe soția sa, Sivia, și cu această ocazie am aflat și povestea extraordinară de dragoste dintre doi oameni deoesbiţi.

Un cuplu neconvențional la prima vedere, în care unul dintre parteneri este cu dizabilităţi, iar celălalt este  sănătos sparge concepțiile învechite și ne învață ce înseamnă o legătură zdravănă a sufletelor. Cea mai frumoasă lecție pe care această pereche ne-o oferă este că nu există rușine în dizabilitate, ci dimpotriva, ea vine la pachet cu o încredere de neclintit de vreme ce în ciuda – sau  poate chiar datorită ei –  poți trăi niște povești incredibile de iubire.

O poveste de dragoste „imposibilă”  pentru unii, dar nu și pentru Silvia și Lucian – „un dragon cu două capete, dar cu o singură inima” – cum frumos spune Silvia. Codruța, fiica lor în vârstă de 11 ani, întregește acest tablou sublim al dragostei – o oază de fericire pentru Silvia și Lucian.

Silvia și Lucian s-au cunoscut prin intermediul internetului acum mai bine de 18 ani – o poveste superbă de dragoste, o  adevărată lecție de viață și de iubire pentru mulți dintre noi, o poveste  pe care o veți afla în rândurile de mai jos…

Povestea a început pe …yahoo messenger.

*

– Cum v-ați cunoscut și cum a început povestea voastră de dragoste?

– Pe Lucian l-am cunoscut în 2003, când aveam 32 de ani. Pe vremea aceea lucram la un ziar din Ploiești, „Monitorul de Prahova”, în funcția de editor de mică publicitate. Acolo am avut ocazia să intru prima dată pe internet și să mă familiarizez cu platformele de comunicare, deoarece toate comunicările în trust se făceau prin e-mail și chat. Asta a fost prima condiție ca eu să-l pot cunoaște pe Lucian. A doua condiție, la fel de importantă, a fost (și este încă) plăcerea mea de a coresponda. Lucrul acesta mă stimulează să mă gândesc la anumite subiecte și să-mi exprim ideile din perspective diferite, în funcție de corespondentul meu. Mai exact, în funcție de receptivitatea și sensibilitatea lui. Și pentru că aveam nevoie de corespondenți, îi alegeam de prin ziare și reviste, din anunțurile de mică publicitate. Îmi rezervasem și o căsuță poștală, care îmi asigura anonimatul, mai ales față de cei care preferau discuțiile față în față și îmi propuneau tot felul de întâlniri prin parc. Dar eu mă simt în largul meu când scriu, nu când vorbesc. În plus, nici nu este aceeași experiență. Pentru mine, scrisul în singurătate este o formă de meditație.

Așadar, când am început să lucrez la ziar și am descoperit internetul, mi s-a deschis o nouă perspectivă de comunicare, însă mult mai rapidă și mai amplă. Puteam găsi prieteni de corespondență cu mai multă ușurință. Fiindcă nu aveam calculator și internet acasă, rămâneam la redacție peste program ca să învăț să folosesc Word-ul. Aveam nevoie de asta pentru a-mi tehnoredacta manuscrisele. După ce mă săturam de scris, căutam pe Yahoo Messenger persoane cu care să discut.

Într-o zi, un client mi-a cerut ajutorul în legătură cu publicarea unui anunț într-un ziar din Constanța. Cum noi nu aveam acolo niciun partener, speram să aflu de la vreun localnic care sunt publicațiile din oraș și care sunt cele mai citite. Nu mai știu exact după ce criterii am dat căutare, sigur e că am ales și nume familiare, din anturajul meu, și l-am nimerit pe Lucian. De fapt, el era singurul online în seara aceea. Culmea e că am uitat de clientul meu după ce am început să discutăm. Mi-am amintit de asta după câteva zile.

V.V.: Ce te-a atras la Lucian?

– De la primele cuvinte schimbate, am sesizat la el un soi de răbdare pe care nu o mai întâlnisem la nimeni altcineva. Eu scriam repede, rând după rând, idee după idee. El aștepta să se termine avalanșa de cuvinte stârnită de mâinile mele, apoi, după o clipă de „tăcere”, începea să tasteze. Și după două sau trei minute de așteptare, răspunsurile lui erau destul de scurte. Nu avea întreruperi în tastare. Atunci, de ce tasta atât de încet? Mă intriga lucrul acesta, dar îmi și convenea. Îmi lăsa mai mult timp de reflecție, mai mult timp de retrospecție. Însă nici nu mi-a trecut prin minte să-l întreb care e motivul. Orice aș fi presupus, gândul nu m-ar fi dus la vreo dizabilitate fizică, deoarece percepția mea asupra persoanelor cu dizabilități era greșită, la fel ca a majorității oamenilor care nu au niciun fel de experiență cu ele. Pentru mine, oamenii cu dizabilități erau fie bătrâni, fie prin cămine și aziluri, fie retardați mintal, fie neșcolarizați, oricum, incapabili să folosească un computer și să poarte o conversație inteligentă și atractivă.

Fiindcă, da, în prima fază, inteligența lui m-a atras irezistibil. Pe lângă asta, deși nu ne vedeam chipurile, nu ne auzeam vocile, nu ne atingeam trupurile, mă simțeam apropiată de el și fizic, și sufletește. Înotam cu ușurință din ce în ce mai adânc spre ființa lui, iar el mă reflecta, într-un fel prețios, în fiecare undă sufletească a sa. Îl descopeream pe el (cald, tandru, răbdător, înțelept) și în același timp mă descopeream pe mine însămi (fragilă, jucăușă, provocatoare etc). Ăsta mi se pare cel mai frumos și cel mai important lucru care se poate întâmpla într-o relație. În orice relație. E premisa pentru însoțire.

Când și cum ai aflat că Lucian se află într-un scaun rulant? Și ce ai simțit în legătură cu asta?

– Am avut inspirația, acum 18 ani, să tipăresc toată conversația noastră din arhiva Yahoo Messenger. Am în fața ochilor 17 pagini de dialog, care conțin fiecare cuvânt pe care ni l-am spus, fiecare reacție, de la primul salut și până în momentul în care mi-a mărturisit despre situația lui. Eu o consider un fel de stenogramă a îndrăgostirii noastre.

Îmi propusesem, la începutul discuțiilor, să nu mă las pradă niciunei reverii. Mă convinsesem de faptul că relațiile pe internet nu funcționează, așa că nu mi-am făcut visuri despre o posibilă poveste de dragoste. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Eram din ce în ce mai puternic atrasă de Lucian, lucru evident pentru el, dar nu și pentru mine, care puneam pe seama felului meu de a fi, de-a trăi și de-a experimenta orice relație impetuozitatea, înflăcărarea cu care-i intram în suflet și-i răscoleam ființa.

Așa se face că într-o seară, după mai bine de o săptămână de când ne-am cunoscut, în mijlocul unui dialog care alunecase spre erotism, Lucian m-a întrebat: „Cât de mult crezi că poți iubi un om doar pentru sufletul lui?” Apoi mi-a trimis o fotografie a sa în scaunul rulant.

În primul moment, am avut un mic gest de recul, ca o strângere de inimă. Era și puțină rușine în reacția mea, fiindcă-l provocasem. Într-un mod inocent, e adevărat, dar îl provocasem. Mă purtasem ca o fetiță de 7 ani care-și testează instinctiv puterea de seducție pe micul ei coleg de bancă. Îi răspunsesem că eu când iubesc, iubesc cu trup și suflet, literalmente. Însă chiar dacă pentru mine dragostea nu are granițe sau limitări fizice, are infinite nuanțe. Nuanțe care se compun chiar atunci, pe loc, din amestecul cu celălalt. Altfel spus, dragostea pe care o simt pentru cineva își găsește singură calea și forma de exprimare, nu doar în funcție de ceea ce simt eu să primesc și să dăruiesc, ci și de ceea ce simte celălalt să primească și să dăruiască.

Nu ți-a trecut prin minte, datorita situatiei medicale a lui Lucian, să te retragi din discuții cu el?

– Nu. Paradoxal, atunci când am aflat tot adevărul despre el, m-am îndrăgostit cu adevărat și iremediabil de Lucian. El n-a mai avut nicio reținere să-și exprime sentimentele pentru mine, iar eu am simțit o mare ușurare, fiindcă această reținere pe care i-o simțisem la început nu era din cauză că nu mă plăcea. Ne-am pus întrebări sincere unul despre celălalt, ne-am dat răspunsuri sincere. Mai mult decât atât, el mi-a vorbit cu naturalețe despre dificultățile lui. Și cu un simț al umorului care m-a cucerit definitiv.

Povesteşte-mi, te rog, cum a evoluat povestea voastră…

– O vreme în scris, prin e-mail. A ieșit din constrângerile chatului ca să îmbrace expresii mai ample, epistolare, să coboare mai adânc în profunzimile sufletului, acolo de unde puteam aduce la suprafața conștiinței pietrele prețioase ale cunoașterii de sine, ca să ni le oferim reciproc. Dacă în paginile de chat se află sămânța iubirii noastre, solul în care a crescut, felul în care a răzbit la lumină, cum a înmugurit și a înflorit, toate acestea le-am descris pe larg în paginile cărții-jurnal „Memoriile păsării Phoenix”. Mare parte din corespondența noastră este inclusă acolo. Până la momentul căsătoriei…

 

„Și nu i-ați făcut încă buletin de Constanța?”

 

Cum ați reușit să vă întâlniți prima dată, cât de des vă vedeați și cum te-au acceptat părinții lui?

– În toamna lui 2003, am primit de la ziar un bilet de concediu la mare, în Eforie. Am stabilit cu Lucian să ne vedem atunci. Nu eram prima fată care îl vizita. Lucian mai avea o prietenă pe care o cunoscuse pe internet, acum doctoriță la București, și care trecea pe la el ori de câte ori venea cu treburi în Constanța. Părinții lui o îndrăgiseră. Ea era „prietena de la București” a lui Lucian. Eu eram „prietena de la Ploiești” a lui Lucian. Până nu le-am spus, ei nu au bănuit că între noi se înfiripase o poveste de dragoste.

Țin minte că la prima mea vizită, tatăl lui era plecat într-o călătorie. Mama lui m-a invitat să rămân peste noapte la ei, fiindcă se făcuse târziu ca să mă întorc singură la hotel. A doua zi dimineață, Lucian a făcut o criză respiratorie pe fondul unei răceli. Mama lui a chemat ambulanța și au plecat la spital.

Am rămas singură în casa lor, așteptând la geam să se întoarcă. Eram așa de uimită de încrederea lor în mine, deși abia mă cunoscuseră, încât am simțit, în acele ore, că devin de-a casei. Săptămâna care a urmat, am stat mai mult lângă patul lui Lucian, având grijă de el.

Când s-a întors tatăl lui, iar soacra mea i-a povestit ce mult i-am ajutat, tatăl lui a exclamat, mai în glumă-mai în serios: „Și nu i-ați făcut încă buletin de Constanța?” Atunci m-am simțit cu adevărat acceptată în familie.

M-am reîntors la el cam peste o lună. Și de atunci am revenit lună de lună, într-un weekend prelungit cu vreo două-trei zile luate în avans din concediu. Nu puteam nici să lipsesc prea mult de la serviciu, mă ocupam singură de departamentul de mică publicitate.

Când v-ați decis să vă căsătoriți?

– Ne-am căsătorit la aproximativ un an de când ne-am cunoscut. Dar habar nu am când „ne-am decis”. Nici măcar nu știu dacă am luat vreo decizie conștientă, rațională, sau pur și simplu a venit de la sine. Îmi amintesc că el, după câteva luni, mi-a dat un inel. Nu un inel de logodnă, ci un inel de iubire. Era un simbol al dragostei lui pentru mine. Fără nicio pretenție sau „promisiune bilaterală”. Discutam deseori foarte sincer despre relația noastră. Fără menajamente. El știa că nu-mi poate cere niciun sacrificiu. Nici nu-și dorea s-o facă. Eu aveam propriile mele tulburări sufletești, căutări existențiale, nevoi spirituale. Nu voiam sub nicio formă să-i frâng inima. Dacă mi-ar fi dăruit doar inelul, poate că aș fi fugit mâncând pământul. Dar mi-a dăruit și-o ciocolată. Pe lângă ciocolată, inelul părea o surpriză dintr-un pachet de pufuleți. Am râs amândoi de perspectiva asta. Și uite așa, inelul mi s-a lipit de deget, așa cum se lipeau tulpinile de păpădii, încolăcite pe deget, când mă jucam în copilărie „de-a mama și de-a tata”.

Dar într-o seară de iarnă, pe când mă plimbam cu mama lui pe faleză (dacă îmi aduc bine aminte, în ziua aceea o însoțisem la biserică, la o cununie religioasă), ea m-a întrebat când am de gând să mă mărit și eu. Aveam deja 33 de ani. Era împăcată cu gândul că sunt doar prietena lui Lucian de la Ploiești, că între noi nu ar putea fi vorba de o poveste de dragoste. Răspunsul meu, venit parcă din gura altcuiva, pentru că m-a surprins până și pe mine, a șocat-o: „Când o să mă ceară Lucian de nevastă”. De acolo nu-mi mai amintesc nimic. Lucrurile au intrat într-un fel de iureș, iar pe 31 iulie 2004 am devenit soția lui. Asta ar fi povestea pe scurt. Însă ceea ce m-a determinat într-adevăr să-l aleg pe Lucian a fost mult mai profund…

Poți să ne povestești putin – de ce l-ai ales pe Lucian?

– Am spus într-un alt interviu că l-am ales pe Lucian și fiindcă era într-un scaun rulant. Ca să pot explica de ce, trebuie să mărturisesc că lumea asta nu m-a atras niciodată prea mult. Încă din adolescență, singurele mele plăceri au fost cititul și contemplatul. Puteam să stau ore în șir în fața unui plop, până când ajungeam să respir vântul prin frunzele lui, până când seva lui se amesteca cu sângele meu, în vene. Simțeam în adâncul sufletului că lumea asta este o iluzie, o iluzie frumoasă, dar o iluzie. Iar eu voiam să trec dincolo de vălul ei amăgitor. Nu știam ce e adevărul, nu știam ce caut, nu credeam în Dumnezeu.

Am ajuns la Hristos după un ocol lung prin spiritualitatea orientală. Mă apropiam de 30 de ani când am început să tânjesc după sihăstrie. Mă gândeam că n-o să-mi fie greu, nu am ispite tipic femeiești. Dacă aveam 8 lei ca să-mi iau un parfum, eu luam cu 6 lei o carte și cu 2 lei un săpun. Nu-mi place să cheltuiesc, nu-mi place să acumulez. O pereche de pantofi și un rând de haine sunt tot ce-mi trebuie. Doar cărți nu am de-ajuns. M-aș fi călugărit până la urmă, dacă inima nu mi-ar fi spus că viața monahală nu-i de mine. Sunt o femeie senzuală, iar pentru mine bucuria de a mă dărui fizic unui bărbat este la fel de mare ca aceea a dăruirii sufletești. Din punctul ăsta de vedere, Lucian a fost alegerea perfectă. Aveam și devotament pentru aproapele meu, și sacrificiu de sine, aveam și dragoste trupească. Aveam și sihăstrie, aveam și libertatea de a fi în lume după pofta inimii. Dar cel mai important lucru, aveam un tovarăș de drum, un prieten, un sfătuitor. Fiindcă, da, Lucian este, înainte de toate, cel mai bun prieten al meu de pe acest pământ.

Atunci când m-am măritat cu Lucian, am știut că intru într-o mină de aur. Știam că pot să-mi pierd viața acolo, visurile, convingerile, știam că pot ieși mutilată sau transfigurată, dar nicidecum aceeași persoană. Aurul pe care-l căutam nu era aurul din sufletul lui, ci aurul din sufletul meu. Pe mine mă căutam prin el și, căutându-mă pe mine, știam că pe Dumnezeu îl caut.

Așadar, nu am plecat de la o premisă mistică despre cuplu, ci de la una mistică despre mine. Latura mistică a cuplului mi s-a revelat pe parcurs, prin trăire. Lucian chiar mi-a spus odată: „Dacă eu îți aduc mai multă durere decât bucurie, atunci am trăit degeaba. Nimic nu-mi doresc mai mult decât să-ți faci din mine, din trupul meu, din neputințele mele scară la cer, trepte pe care să urci către propria ta mântuire.” Dar căsătoria nu este în primul rând despre sine, e despre celălalt. Iar celălalt nu e nimeni altcineva decât tu însuți. Eu n-am știut asta de la început și nu am urmărit să ajung la celălalt prin mine, ci invers, la mine prin celălalt. (E o diferență atât de subtilă și atât de mare, încât uneori sunt copleșită de uimire și de venerație.) Însă marea mea capacitate de a mă pune afectiv în locul celuilalt a funcționat ca un fel de „Adjustment Bureau”.

 

„Un dragon cu două capete și o singură inimă.”

 

Care este secretul acestei relații extraordinare care durează de peste 17 ani?

– În primul rând, Lucian nu m-a făcut niciodată să-l percep ca pe-o persoană cu dizabilități, pentru simplul fapt că nici el nu se consideră așa. Lucrul acesta a fost hotărâtor pentru bunăstarea relației noastre, fiindcă mi-a permis să mă manifest față de el fără menajamente, după nevoile mele. Am căutat protecție la el și am găsit-o. Am căutat compasiune și am găsit-o. Am căutat susținere și am găsit-o.

Noi nu ne străduim să fim împreună, nu facem niciun efort să rămânem uniți. Pur și simplu, am devenit inseparabili, am devenit una și aceeași ființă. Mie îmi place să zic că suntem un dragon cu două capete și o singură inimă. În primii ani, am căutat și am descoperit acele lucruri pe care le putem face împreună cu pasiune și care ne ajută să devenim din ce în ce mai creativi. Am acceptat amândoi că viața noastră e la mila Domnului și ne-am bucurat de ea clipă de clipă. Fără pretenții, fără așteptări și fără teamă sau rușine. Așa cum ne-am bucurat de sufletele noastre, ne-am bucurat și de trupurile noastre, să ne jucăm cu ele și să ni le dăruim. Omul ăsta, în scaun rulant, atrofiat și diform, își poate descrie senzațiile erotice cu atâta naturalețe și bucurie de sine, cum eu n-am mai văzut la nimeni altcineva, bărbat ori femeie. Chiar și acum, cu două furtunuri înfipte în el, imobilizat la pat de aproape trei ani, mă privește seducător și inocent în același timp. Irezistibil. În momentul în care intimitatea fizică-emoțională-intelectuală dintre un bărbat și o femeie atinge pragul contopirii, se deschide un orizont de plăceri absolut nebănuit. Dincolo de orice inhibiție, jenă sau tabu. Acolo unde totul poate fi privit și simțit cu acel umor care te izbăvește de orice.

Asta nu înseamnă că eu în cei 17 ani nu m-am schimbat. Sau că el nu s-a schimbat. Ne-am schimbat amândoi. Și fizic, și afectiv, și intelectual. Dar ne-am schimbat împreună, în amestec, atenți unul la celălalt, deschiși unul față de celălalt. Din păcate, în cele mai multe cupluri, când unul dintre ei începe să se schimbe și se privește în celălalt, nu găsește în el o oglindă, ci un abțibild care îl înfățișează așa cum a fost și nu mai este. Neregăsindu-se, neredescoperindu-se, începe să se înstrăineze, mai întâi de sine, apoi de partener… Rădăcinile relației slăbesc și se usucă. Nimeni nu e atât de puternic precum crede. Toți avem nevoie să fim validați în adâncul ființei noastre, să fim sprijiniți, să fim ridicați, să fim îndrumați… Dar cu iubire. Cu înțelegere. Cu îngăduință. La care eu mai adaug: cu umor, cu veselie, cu erotism.

Am să spun cinstit că efortul de a avea grijă de Lucian depășește cu mult puterile mele fizice. În 17 ani n-am mai dormit nicio noapte întreagă, au fost perioade când luni de zile am stat doar lângă patul lui, când casa noastră se transformase într-o Unitate de Primiri Urgențe sau când am căzut în depresie. Cu toate astea, n-aș da toate nopțile mele nedormite, nici durerile de spate și de genunchi, nici atacurile de panică, pe nicio altă bucurie în care el nu este. Pe niciun moment de viață, oricât de ispititor, în care nu e el. În fiecare zi găsim zeci de motive să râdem. Și chiar râdem, râdem mult. Facem glume din orice. Din situații de viață, de moarte, din dureri și neputințe. Pentru că umorul și ironia dezamorsează orice tensiune, netezesc orice asperitate, aduc la un numitor comun orice neînțelegere. Alungă orice oboseală și frustrare.

Ce spun medicii despre sănătatea lui Lucian?

– Situația lui Lucian nu este una obișnuită. De exemplu, nu poate fi supus unei intervenții chirurgicale în care este absolut necesară anestezierea generală. În cazul lui, anestezierea este imposibilă, deoarece nu poate fi intubat. Cele două operații, pentru instalarea jejunostomei și a cateterului, s-au făcut cu anestezie locală, pentru a nu-l supune la riscuri.

Așa stând lucrurile, am întâlnit două feluri de medici. Unii care înțeleg starea fizică, neurologică, a lui Lucian, dar își dau seama că nu sunt prea multe de făcut în privința lui. Sunt depășiți, dar se implică în gestionarea situației actuale, prevederea complicațiilor ulterioare și atenuarea lor pe cât posibil. Îi dau sfaturi și-i urmăresc evoluția. Ceilalți medici sunt și ei depășiți de situație (inclusiv neurologi), dar din necunoaștere. Au câteva diagnostice presetate, iar ce nu se încadrează în simptomatologia lor îi încurcă. Dintre aceștia, unii se implică, încearcă să dea de capătul firului, însă fără folos de cele mai multe ori. Alții, nici măcar atât.  Nepăsarea unora, care chiar ar putea face ceva, este uneori strigătoare la cer.

Cum reușește Lucian să fie atât de optimist, în ciuda problemelor medicale pe care le are?

Eu și Lucian ne-am obișnuit să luăm viața, cu bucuriile și durerile ei, á la Monty Python. Sus pe cruce, fluierăm și cântăm „So always look on the bright side of death”. El nu e neapărat optimist, e stoic. E un om care iubește viața cu tot ce-i oferă ea. E fericit dacă poate să facă ceva util atât pentru el, cât și pentru alții. Nu s-a mulțumit să rămână un caz de asistență socială, a devenit un om capabil să aibă el grijă de alții, să ofere locuri de muncă și altor persoane cu dizabilități, prin intermediul ONG-ului al cărei președinte este. După cum zice el, nu i-ar ajunge o mie de vieți ca să-și pună în practică toate ideile pe care le are.

Lucian este un tip extraordinar – a creat printre altele cel mai popular site de aforisme, Citatepedia.ro, un site care are peste 500.000 de vizitatori lunar? Cum reușește să gestioneze acest site?

– Lucian lucrează la calculator cu un trackball – un fel de mouse care nu trebuie deplasat. Poate mișca doar două degete, dar este suficient pentru a face cam orice pe calculator. Așa cum am spus, are două monitoare mari, unul pe birou și unul pe tavan, astfel încât poate lucra chiar și culcat, în timp ce bea sau se hrănește. La Citatepedia îl ajută câțiva prieteni și voluntari, dar mai lucrează și singur la alte proiecte: documentații în domeniul nutriției și sănătății, traduceri, grafică de carte etc.

Aveți un copil minunat, rodul dragostei voastre, cel mai frumos cadou acut de Dumnezeu. Câți ani are fetița?

Codruța are 11 ani, a intrat la colegiu în clasa a V-a. Deși e isteață și învață bine, nu se dă în vânt după școală. N-aș putea spune că o atrage ceva. În școala primară, lua note bune doar de dragul doamnei învățătoare. Este autodidactă. Studiază de capul ei, iar uneori merge cu încăpățânarea până la a refuza ajutorul celorlalți. Dar e un copil înțelegător, își face temele și nu scade sub  potențialul ei. E pasionată de citit, de crafting, de jocuri pe calculator, de artă digitală, de programare, de scris și desenat. Scrie deja poezii amuzante, în stilul lui Carmen Tiderle, și s-a remarcat la școală prin compuneri deosebite. Îi place și să facă mișcare (bicicletă, trotinetă, parkour etc). Visează cu ochii deschiși la ziua în care își va face propriul ei joc video. Pentru asta face cursuri de programare și concepte digitale de personaje pe care le trimite unei echipe care creează jocuri. Unul dintre personaje a avut succes și a fost acceptat să facă parte dintr-un joc viitor.

Dar cel mai important lucru în legătură cu ea este că-i sănătoasă.

Care este legătura dintre Lucian și Codruța? Cum percepe toată această situație prin care treceți?

Foarte bună. Codruța îl iubește pe Lucian, Lucian o iubește pe Codruța. Sunt buni prieteni, parteneri de jocuri virtuale. Lucian o ajută pe Codruța cu programarea și cu rezolvarea problemelor la matematică, când eu sunt depășită de ele. Chiar și când au discuții serioase, cu implicații etice, Lucian găsește mai ușor calea către înțelegerea și cooperarea ei. Nu se sfiește să-mi spună că „tati” este părintele ei preferat, fiindcă e bun, răbdător și jucăuș. O cred. Eu sunt nevoită să mai dau milităria jos din pod când nu mă înțeleg cu ea. Lucian trebuie s-o cucerească ca să vină lângă patul lui. Eu mă duc după ea cu forțele armate.

Cum arată o zi obișnuită din viața voastră?

– Noi nu avem zile obișnuite. Neprevăzutul face parte din viața noastră. Nu ne culcăm la ore fixe, nu ne sculăm la ore fixe, ci în funcție de cum se simte Lucian, de nevoile lui. Cel mai adesea trebuie să-i acord îngrijiri peste noapte. Asta mă epuizează fizic și cad răpusă de oboseală uneori chiar în mijlocul zilei.

Cea mai mare parte a timpului, eu o petrec îngrijindu-l pe Lucian, pregătindu-i pungile cu emulsii pentru alimentația parenterală sau biberoanele cu formule de hrănire, pentru cea enterală, sucuri verzi pentru gură etc. Pe lângă activitățile legate de igiena și confortul lui, mă ocup de gospodărie, o ajut pe Codruța la teme, dacă are nevoie. Lucian, pe cât se poate, încearcă să păstreze în funcțiune proiectele care se derulează deja (site-urile), cercetează și se documentează pentru sănătatea lui. Facem și crafting printre picături. Fiindcă noi nu suntem doar scriitori amândoi, ci și artizani. Înainte să se îmbolnăvească Lucian, cu asta ne ocupam preponderent. Eram la al doilea proiect în parteneriat cu A.F.C.N., pentru valorificarea motivelor tradiționale românești în creații moderne. După externare, Lucian a știut că n-o să mai poată munci câteva luni, așa că am returnat banii și am renunțat la contract. Încet-încet, am revenit la prima noastră dragoste: cărțile. Nu era o muncă contra cronometru. Am terminat de scris „Memoriile păsării Phoenix”, pe care o amânam de la an la an din lipsă de timp, am finalizat împreună antologia de poezii erotice „Delicii pentru îndrăgostiți”. Se pare că așa trebuia să fie. Cărțile noastre au bucurat mai multe suflete decât produsele de crafting.

Singura rutină pe care  o păstrăm cu strictețe este programul școlar al Codruței, cu tot ce înseamnă asta, teme făcute la timp, culcarea la oră fixă, scularea la oră fixă, de astea.

De unde ai atâta putere? Am înțeles că Lucian are nevoie 24 de ore din 24 de ajutor, mai e și fetița care are nevoie de tine, ca să nu menționez și munca ta – cum reusesti sa le duci pe toate…

– Fără Dumnezeu n-aș avea nicio putere. Îi pun lui Hristos viața mea la picioare, să se folosească de ea după cum dorește. Nu știu la ce să mă aștept, dar primesc cu bucurie și încredere tot ce-mi dă, chiar dac-o să mă doară. Îi dau poverile mele, așa cum un copil îi dă părintelui său un bagaj prea greu de cărat, făcut din toate prostioarele adunate de pe drum. Fără să se simtă vinovat, rușinat sau neputincios. Ușurată, pot continua să merg mai departe. Nu mă tem să greșesc, n-o fac intenționat. Îmi asum intenția de a face bine, dar nu îmi asum binele și răul, ele nu stau în puterea sau în judecata mea. Asta înseamnă, din punctul meu de vedere, să fii inocent.

În același timp, îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să-i înțeleg voia și să-mi dea putere și înțelepciune s-o duc la bun sfârșit, tot așa cum Lucian îi cere în fiecare zi un singur lucru: să-l lumineze, să-l inspire în legătură cu drumul pe care și l-a ales în viață.

Ai zis că singura dorință a lui Lucian este să-l lumineze Dumnezeu… Cum reușește să aibă un moral așa de tare?

– Așa cum am spus deja, el se consideră, chiar și în condițiile actuale, un om perfect normal, însă cu anumite disfuncționalități fizice. Se iubește pe sine așa cum e, fiindcă știe că prin sine îl iubește de fapt pe Dumnezeu. Nu crede în greșeală. A nimănui, pentru nimic. Toate situațiile de viață sunt pârghii prin care sufletul pune în mișcare lucrurile, pentru împlinirea propriului destin.

Pierderile din planul sănătății nu le consideră pierderi, ci oportunități. Oportunități de a se concentra pe alte părți din sine, de a le dezvolta pe acestea, de a redescoperi alt potențial, alte căi, alte direcții. Oportunități de a muri și a renaște de fiecare dată pentru o nouă experiență. La urma urmei, cam ăsta e crezul nostru: suntem aici pentru a experimenta actul de a crea și de a trăi în starea de creație o vreme. E calea lui Dumnezeu de a se bucura de Sine prin creația Sa, dar așa cum o face un părinte cu copilul său, prin conștientizare reciprocă. O reflectare a acestei izbânzi și bucurii am simțit-o eu, ca mamă, când fetița mea a devenit conștientă atât de sine, cât și de mine, dar și de legătura fizică și afectivă dintre noi. Dacă e să fim cinstiți, viața nu ne aparține, ca ființe muritoare.

Ce faci atunci când simţi că te epuizezi? Cum îți reîncarci bateriile?

– Îmi aduc aminte că totul este trecător. Și bunele, și relele. Și-mi mai aduc aminte că nu e absolut nicio diferență între pot și nu pot. E o chestiune de stare. Încerc să schimb starea. Fac asta respirând. Și spunând rugăciunea inimii până când mă părăsesc toate oboselile. De orice natură ar fi ele.

 

„Dacă aş fi o floare, aş fi floarea-soarelui. Să-mi întorc privirea spre lumină.”

 

Şi acum o intrebare simplă: ce te face fericită pe tine, Silvia?

– Pe de-o parte, să-i inspir pe oameni și să-i ajut. Cu ce cred ei că au nevoie. Dar mai ales să descopere ce izvor de putere, de frumusețe și de înțelepciune se află în ei înșiși.

Codruța și-a dat seama mai repede decât mine de lucrul acesta. Într-o zi, după cursuri, a venit la mine și m-a întrebat: „Mami, dacă ai fi o floare, ce floare ai fi?” Deși nu mă gândisem niciodată la asta, am răspuns fără ezitare: „Floarea-soarelui”. „Argumentează”, mi-a cerut ea. (Și ei, când a fost întrebată ce floare ar fi, învățătoarea i-a cerut să argumenteze.) „Păi, fiindcă îmi place să cresc înalt și să-mi întorc privirea spre lumină…”, am argumentat eu. Codruța a plecat la birou, fără niciun cuvânt, și s-a întors câteva minute mai târziu cu o bucățică de hârtie desenată. Mi-a întins-o. „Asta ești tu, mami, o floare a soarelui. Dar nu pentru ce mi-ai argumentat tu, ci pentru că ești un om pozitiv, care e fericit numai când cineva îi cere ajutorul. Tu dăruiești semințele tale oricui, și celor care zboară, și celor care merg pe pământ.”

Pe de cealaltă parte, fericirea mea este intim legată de sentimentul de libertate, iar libertatea nu înseamnă să fiu detașată de toate, ci implicată în toate, într-o relație de armonie cu toate.

Punând la un loc cele două părți, pot spune că ceea ce mă face fericită este, în egală măsură, să dăruiesc și să primesc inspirație și ajutor.

E ceva ce ai dori să schimbi la viața ta? Există ceva ce-ți lipsește?

– Nimic. Viața e perfectă așa cum este. Ea îmi dă tot ce-i cer, dacă știu ce și cum să-i cer. La mine aș dori să schimb ceva: o anumită rigiditate pe care o am când vine vorba de responsabilități, asumare, îndatoriri. Uit că viața e un joc, e copilărie, bucuria experienței. Dacă nu e așa, la ce bun s-o trăim?

Dar, ca să răspund la întrebare, deși, în esență, nu-mi lipsește nimic, practic, mi-ar prinde bine mai mult timp pentru odihnă, meditație, contemplație, citit, scris, dansat…și alte lucruri asemenea.

– Pentru ce ești recunoscătoare astăzi?

– Asta o întreb eu pe Codruța în fiecare seară înainte de culcare. Dar o rog să-mi dea în fiecare zi motive noi, ca s-o determin să conștientizeze cât este de binecuvântată.

Dacă mă întrebi pe mine, eu sunt recunoscătoare că încă îl mai am pe Lucian alături de mine. Au fost, în ultimii trei ani, câteva momente în care ne-am luat adio unul de la celălalt, fiindcă moartea părea să bată la ușă. Nu știm cât ne va îngădui Dumnezeu să trăim împreună. Poate să fie o zi, poate să fie un an sau zeci de ani. De aceea îl privesc uneori ca pe un vis întrupat. Nu știu când imaginea lui mi se va șterge, de aceea trăiesc deplin bucuria fiecărei clipe în care mi se arată. Îl văd, îl ating, îl trăiesc. Și dacă sunt atentă, și mă bucur, și-l iubesc, și-i sunt recunoscătoare pentru tot ce m-a ajutat să devin, să descopăr în mine, atunci când înfățișarea lui se va destrăma, eu îl voi fi trăit pe el din plin. Mă voi fi îmbogățit cu el, și el cu mine. Și vom rămâne acolo de unde venim și unde ne e locul: în suflet.

Dumnezeu cu voi! Sănătate și fericire! Mulțumesc mult pentru că ți-ai rupt din timpul tău liber foarte limitat… O lecție de viață superbă… O poveste de dragoste extraordinară

– Mulțumesc și eu. A fost o bucurie să împărtăşesc povestea noastră…

Foto. Viorel Vintilă 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

2 thoughts on “Lucian și Silvia Velea – o poveste de dragoste fără bariere

  1. Ce lectie de viata impresionanta, impresionanta la lacrimi ! Si ce exprimare, de exceptie, sunt lucruri comune in preferinte ! Fara cuvinte !
    Multumesc mult si ma bucur ca am dat peste acest interviu atat de emotionant ! Imbratisari si zambete , cu sanatate si ganduri bune ,
    pentru tine si familia din interviu ! Sa auzim de bine ! Doamne ajuta !<3

  2. Nu suntem persoane cu handicap, avem multe abilități, și atunci când iubim este abilitatea de a dărui, de a te dărui. Este un exemplu minunat al Silviei, să privești dincolo de suferință, dincolo de handicap, să vezi omul Lucian, să vezi sufletul care se numește Lucian, este iubirea care inspiră, un model de urmat, un exemplu care motivează. Bunul Dumnezeu să fie sprijinul și binecuvântarea în tot ceea ce faceți.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.