Curentul International

Curentul International Magazine

Amintiri hazlii dintr-ale popiei

6 min read

Amintiri hazlii dintr-ale popiei

Autor: pr.dr. Cătălin Constantin Lungu (Montreal, Canada)

 

Simțul umorului s-a ținut de mine scai, ce vină am eu că m-am născut cu acest sindrom, de o viață îmi pun întrebarea și nici acum nu știu dacă mi-a fost defect sau calitate. Un lucru este cert, că această maladie m-a păzit de frustrări și niciodată nu m-am supărat de o glumă, de un banc, sau de o bârfă spuse pe seama „popii”, bineînțeles, în limita bunului simț. Pe toate le-am privit degajat și, pe cât s-a putut de artistic – ele fac parte din folclorul umoristic și, ca atare, trebuie să le acceptăm.

La școala de popie, m-am străduit, în măsura putinței mele, să acumulez necesarul bagaj de cunoștințe teoretice în domeniu. Cele practice le înveți abia atunci când ajungi să fii slujbaș în aleasa ta îndeletnicire. Aveam lipsurile mele, ca fiecare tânăr la început de carieră, dar știam destul de bine că, într-o comunitate, pretențiile oamenilor sunt împărțite. Cei mai în vârstă vor ca preotul să fie jovial, plăcut, politicos, prietenos, să fie omul din vârful piramidei lor. Cei tineri vor ca preotul să fie mai în pas cu modernismul, să accepte că viața lor se bazează și pe valori materiale, nu numai pe cele spirituale. În general, cam toți vor ca preotul să fie „om din popor”, iar așteptările lor nu pot fi evitate.

Venit de pe băncile școlii, mi s-a încredințat o parohie de pe valea Trotușului, la poalele Subcarpaților Răsăriteni, cu oameni frumoși la suflet și la trup, creștini făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Fiind hirotonit în timpul studenției, trebuia să merg și la cursuri, fără a neglija serviciile religioase. În prima duminică din octombrie,  mi-am pregătit bagajul necesar pentru a merge la deschiderea anului universitar. Autobuzul de noapte era singura sursă care mă ajuta să prind trenul de la Onești, urmând să călătoresc până a doua zi dimineață. În timp ce urcam pe cărarea care ieșea la drumul principal ce trecea prin fața bisericii, aud două voci, o femeie și un bărbat. Mă opresc puțin și observ la lumina lunii că și-au făcut cruce, apoi și-au continuat drumul. Mi-am dat seama că sunt navetiști care mergeau la tura de noapte, așa că nu m-am grăbit să-i deranjez din discuție, mai ales că vorbeau despre mine, „tânărul popă” venit de curând în sat. Oare cine nu ar putea înțelege că un preot nou sosit într-o parohie este o mică vedetă a comunității și chiar a satelor limitrofe? Vrând-nevrând, el devine un subiect de bârfă. Așa că mergeam în urma lor pe drum și păstram o distanță. Curenții de aer m-au ajutat să înțeleg că vorbeau despre noile reglementări și despre numirile de consilieri pe care le făcusem.

Ajungem în stație, aici erau doi bărbați și o femeie, eu mă așez pe o bancă din stația opusă. Bărbații se încurajează între ei și merg să servească o bere la crâșma din colț. Între timp, coboară din partea de sus a satului, mai exact din cartierul țigănesc, o țigăncușă tânără și ea ca și celelalte femei. După o scurtă discuție, veni vorba  despre praznicul ce avusese loc în după-amiaza zilei respective.

– Băi fetelor! Și la noi în țigănime am avut ieri praznic, da’ ați văzut ce popă mișto avem? zice țigăncușa. N-o făcut pretenții la mâncare, o mâncat antreu, o mâncat sarmale, ciorbă n-o mâncat, o trecut direct la friptură, da’ li-o spus la oameni că singura pretenție care o are, nu-i place să audă pe careva sorbăind ciorbă.

– Ce să spun!… Da’ ci, l-o fătat mă-sa-n palat, poate vrea să-l trimită careva undeva și să-i spună una dulce, zice o româncă ce nu prea era de-acord cu noile schimbări de preoți.

– Tu ce ai, fa, cu el? Chiar îi simpatic popa, ochelari, barbă cioc, perciuni, tuns periuță, îmi placi di el câ-i modern, zice cealaltă româncă.

– Da, o sfârlă în ureche îi mai trebi și zici că-i DJ la discotecă. N-am nimic cu el, da’ îmi placi tari mult cum cântă popa Cărăușu, acuma saracuʹ o plecat la Dumbrava, tremura biserica din temelii când cânta el. Aista, ce să zic? Într-adevăr, vorghești frumos, n-am ce zice, da’ cântă cam pițigăiat, parcă-l strânge careva de…

– Hadi, fa, mă laș cu pretențâili tăli, sau ești șî tu ca babili cele cari îl voiau pi popa Cărăușu, una îm’ pari că ți-i mătușă, vă chișaț pi voi când cânta el. Ari timp șî popa Lungu s-învețî a cânta, ci, deodată vrei numaidicât sâ cânti popa frumos. Sî videț ci preoteasî frumoasî ari, da’ cam mărunțâcî saraca, când am văzut-o, ni-o fost nilî mai mult di popă decât de ea. Sî nu aibî el, saracu, sî punî mâna pi-o țâță mai acătăria.

– Daʹ poate așa îi placi la popă, fa, mici și tari, tu crezi că la tăți le place ugeri ca a tăli!…

– După câte am auzât, îi vinit di pi băncile școlii șî am văzut la praznic, nu mănâncî mult, sî păstreazî, nici burtă n-ari, cred că țâne dietî.

– Ci spui tu, fă, dietă? Aiștea care-s veniți de pe băncili școlii îs rupț în cur di foami șî tu spui cî țân dietă?

– Lasî-mă, fă, eu i-am zâs șî la a meu sâ-ș tundă păru’ scurt ca popa și sâ-ș lase barbă cioc, că așa se poartă acuma.

– Șî nu ti-o înjurat sau nu ți-o dat una pisti ochi? Ai grijî, fa, că nu te văd bini, nu di altă, da’ a sî ni meargă vesti di fimei buuuni în comuna noastră. Parcî mai anu’ trecut una o strâcat casa polițaiului, alta, nu dimult, o strâcat casa pădurarului. Acuma sî nu ti prindî pacatu șî pi tini să strâci casa popii, că nu ni mai spălăm cu tătă apa Trotușului.

Eu stăteam pe bancă și țineam mâna la gură, că nu mai puteam de râs.

– Vorbiți mai încet, fa, fetilor, că omu’ ceala di pi bancî nu mai poate, saracu’, de râs, zice țigăncușa.

– Doamni ferești, ce spui tu, fa nebuno, eu îs fimeie măritată șâ-s oliacă mai mărișoară decât el. Iar părintele îi om serios, nu-l compara pe el cu ceilalți.

– Lasă, fa, cu atât mai bine, ,,găina bătrână face zama bună”, restu’ știi tu. Uite că vine autobuzul.

În timpul acesta, au ieșit și bărbații din crâșmă. I-am lăsat pe toți să urce, eu am urcat ultimul, iar sărmanele femei, când și-au dat seama că omul de pe bancă eram chiar eu, s-au ascuns printre oameni și-au plecat rușinate în fundu’ autobuzului. Sincer, eu eram mai rușinat decât ele, dar am mers drept, păstrându-mi verticalitatea!

În imagine, împreună cu al nostru cumătru pr. Caraușu, cam prin acele vremuri!

Foto. Cătălin Constantin Lungu 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.