Graiul străbun, datorie sacră și morală

Graiul străbun, datorie sacră și morală

Autor: Diana Nicole Berloiu (Augsburg, Germania)

Aș începe cu spusele unuia dintre cei mai de seamă poeți ai acestui neam, Nichita Stănescu, referitor la măreția graiului nostru: „Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.” Poate vă întrebați de ce tocmai acest pasaj din multele vorbe frumoase lăsate moștenire de către poet, nouă. Fiindcă fiecare simțim graiul individual, eu aș spune cu sufletul, deoarece limbajul este modalitatetea prin care poți exprima ceea ce simți în interiorul ființei, prin cuvânt ajungi la sufletul celuilalt. Așa cum știm, mulți au ales să viețuiască în afara granițelor, eu mă număr printre ei, locuind de 23 de ani în Germania, stat ce m-a adoptat provizoriu, însă așa cum nu puțini sunt, am păstrat cu mândrie moștenirea culturală a poporului meu și în special limba maternă ce am dăruit-o cu mult drag mai departe fiicei mele.

Să scriu despre limba în care respir este o datorie morală, o onoare, o ocazie pe care o voi folosi spre a vă îndruma să cinstiți cuvântul deoarece este sacru, „la început a fost cuvântul”, cu-vânt este suflarea divinității, rost-irea este parte din trinitatea gând-cuvânt-faptă în care gândul capătă rost, a grăi (în zona Maramureșului s-a păstrat încă această formă), te exprimi în graiul străbun atât de încercat de vremuri chiar de „oameni de bine” cu influiență în mediul cultural, prin „mofturi franțuzești” și alte diferite forme de a o „scălâmba” de dragul de a se schimonosi în modernisme frivole și de prost gust care se manifestă parcă mai acut și astăzi prin pocirea intenționată a limbii române înlocuind cu ușurință nume chiar și la nivel instituțional cu denumiri împrumutate din alte limbi, pe care un om simplu în etate și nu numai, nu le înțelege, în ciuda faptului că limba noastră are un bagaj lexical foarte bogat, cu multe sinonime. Grăim în cea mai veche limbă care nu a fost nici latinizată și nici preluată de la alte popoare ce au trecut pe la noi „luând” cu ei și cuvinte de-a noastre (fac referință la cercetările făcute în acest sens, deoarece regăsim multe cuvinte românești în vocabularul altor țări).

Este trist și dureros să pierzi din identitatea națională din nepăsare și lipsă de interes patriotic, să permitem mai departe acestui proces de degradare a graiului străbun să se deruleze în defavoarea culturii, ca un afront adus partimoniului românesc, de cei mai mulți din nestiință, prin superficialitate fără o bază solidă într-un domeniu de o importanță majoră, cel al eduacației și culturii (temă pe care o vom aborda într-o ediție următoare).

Așa că, dragi români, drag neam milenar, să rostim în cea mai melodioasă limbă, cu rădăcini adânci în istoria ancenstrală, să păstrăm cu mândrie fiecare cuvânt viu ce a dăinuit prin trecerea vremurilor, așa cum simțim dorul și cum ne mângâie doina. Vă scriu dintr-un suflet ce bate românește, ce cugetă și visează la o Românie demnă, mândră de tot ce este autentic, de tradiții, de cultură, de profunzimea românească ce o găsim mai mult manifestată în mediul rural, de noi ca neam. Să ne cinstim limba în care atât de curat rostim, inspirându-ne copiii, nepoții cu aceleași valori morale și culturale în care am crescut, să fim mândrii de neamul românesc ce a dăinuit fiind atât de mult încercat, să ne onorăm străbunii de la care avem rădăcini adânci și față de care avem o datorie sacră: de a duce mai departe moștenirea culturală și a o dărui ceor ce vin cu tot ce are ea mai de preț, cu tot ce am dobândit de la începuturi, să rămânem cu o identitate națională sănătoasă, autentici, suntem aici demult și nu vom pieri niciodată.

Foto. Diana Nicole Berloiu