Curentul International

Curentul International Magazine

Frizeria copilăriei mele

6 min read

Frizeria copilăriei mele

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

 

În Fălticeni, locul în care am crescut, există o străduță îngustă pe care mergeam pe vremuri în piață. Lăsai în spate biserica ortodoxă din centrul vechi, dacă veneai dinspre strada Maior Ioan, traversai apoi o luai câțiva zeci de metri către maternitate. Cotind mai apoi la stânga, imediat dădeai de străduța fermecată. Era mai ușor să ajung pe acolo în piață decât înconjurând pe Strada Mare. Necirculată, străduța tăia distanța, scurtând cu un kilometru drumul. Îmi plăcea la nebunie să merg pe mijloc, sărind într-un picior.

Strada se înfunda la capăt dar pe colț, chiar înainte să se termine, făcea la dreapta și în câțiva metri se întindeau în fața ta scările, care urcau către piața cu zeci de tarabe, unde-și expuneau țăranii din împrejurimi produsele. Acolo, pe colț, se afla o frizerie fără pretenții de coafor. La parterul unei case vechi, scorojită dar cu personalitate, cu un iz de romantism care mă arunca în cărțile vechi de povești, frizeria era amplasată într-o cămăruță cu intrarea direct de pe trotuar. Mama îmi povestise că la etaj, în alte două camere strâmte, locuia familia frizerului. Celelalte fuseseră confiscate și atribuite altei familii care locuia cu chirie, alături de foștii proprietari.

El, frizerul, era un evreu uscățiv, sobru și trist, de peste cinzeci de ani, cu o față palidă și mâini subțiri și nervoase. Avea degete lungi și fine.

Ea, de o vârstă incertă, o femeie corpolentă. Stătea afară, așezată în cea mai mare partea a anului pe un scaun cu cotiere rotunjite, dintr-un lemn masiv. Fusese o frumusețe cândva, lat ca un fotoliu. Femeia își întindea trupul generos la soare, fără să privească trecătorii sau să-i pese de vorbele șoptite. Aveam o senzație stranie, ciudată. Mi se părea că trăiește într-o altă lume, doar de ea știută. Și era diformă, trebuie să fi avut o boală. Dar mai era și altceva dincolo de boală, ceva ascuns, nedeslușit. Dimineața bărbatul o ajuta să ajungă la scaunul râvnit, pus în fața frizeriei cu geamuri înalte, prin care se vedea ce se petrece înăuntru.

De după perdelele subțiri, de geamul unei camere de la etaj, se zărea o umbră care privea în stradă, ascunsă după falduri. O fată frumoasă, cu privirea pierdută și apatică, cu sute de pistrui pe față și un păr roșu aprins, lung până la mijloc, împletit într-o coadă groasă lăsată pe spate, își supraveghea mama. Uneori cobora în stradă și-i ținea companie, netezindu-i părul scurt cu o mișcare scurtă, furișată, de parcă i-ar fi fost frică să fie drăgăstoasă. Soarele îi făcea părul și mai aprins, împrumutându-i căldură și culoare. Gestul, deși nu dura decât câteva fracțiuni de secundă, purta în el un infinit de sentimente, pe care le-am simțit cu inocența copilăriei, fără să le pricep valoarea. Le-am înțeles mai târziu. Un zâmbet cald îi lumina fața, când o mângâia pe păr. O mângâiere atât de scurtă încât abia aveai timp să o observi. Își retrăgea mâna cu repeziciune, frământând cordonul unei rochii lungi, de parcă ar fi făcut ceva nepermis, apoi revenea la masca indiferentă și rece pe care o aborda de obicei. Tânăra era plinuță. Părea să-i semene femeii corpolente preluând, genetic, boala care o țintuia în scaun. Să fi avut treizeci de ani. N-am știut cu ce se ocupa. Tata îmi spunea că este absolventă de farmacie dar n-am zărit-o niciodată într-o farmacie. Pe vremea aceea, într-un târg mic – cum este și azi Fălticeniul, existau două farmacii. Se poate să mă fi înșelat, poate se afla în spate, pregătind cu măiestrie soluții vindecătoare și unguente miraculoase. Sau cine știe… poate se înșela tata.

Îmi plăcea să-i observ pe furiș, ca o hoață, încetinind pașii când mă apropiam de frizerie. Mă opream, curioasă să aflu mai multe, prefăcându-mă că îmi leg șireturile la teniși sau că scormonesc în plasă. Uneori îndrăzneam să bag capul pe ușă, apăsând cu spaimă pe clanță. Ițeam capul ciufulit înăuntru și simțeam în nări miros de tutun și de apă de colonie. Cuprindeam într-o privire scaunele înalte, îmbrăcate în piele maron și țintuite cu capse aurii, oglinzile mari, rotunde, cu ramă de lemn, fiecare având câte-o curea lungă de piele pentru ascuțit bricul. În partea cealaltă se aliniau cuminți scaunele cu spătar rotund, așteptându-și clienții. Speriată de scârțâitul balamalelor vechi, fugeam bâlbâind scuze prostești, trântind cu putere ușa. În stradă mă opream să îmi trag răsuflarea, apăsând cu palma pe piept, ca să opresc bătăile nebunești ale inimii, privind pe furiș dacă nu mă ceartă frizerul pentru neobrăzare. Plecam către casă sărind veselă, fără să fi fost băgată în seamă de frizerul taciturn sau de femeia imobilă din scaun, cu ochii țintă spre un orizont doar de ea cunoscut.

Evreii au însemnat, pentru mine, tristețea din ochii bărbatului care ne tundea fără să scoată o vorbă, concentrat asupra aparatului de tuns, adunând calm de pe jos părul căzut de sub foarfece. Avea spatele gârbovit și sprâncenele adunate până la unire. Îmi sugerau neliniște. Au însemnat resemnarea din ochii frumoasei roșcate, cu privirea hăituită, speriată să-și arate dragostea.

N-am știut ce li s-a întâmplat în război. Dar, când am crescut și am citit cărți despre război, mintea a țesut sute de povești terifiante în jurul lor. Tristețea gravă din ochii bărbatului, apatia din ochii tinerei și nepăsarea agresivă din atitudinea femeii bolnave mă îndemnau să cred că înduraseră multe. Prea multe. Tremuram, citind despre ororile lagărelor naziste, apoi mă rugam în gând: „Dă, Doamne, să fi fost feriți de asemenea bestialități!” Nu știu dacă au fost umiliți, dacă au avut de îndurat ororile politicii fasciste sau au reușit să fugă din calea tăvălugului inuman. Cum n-am știut nici unde și de ce au plecat.

Într-o zi, la colț, m-a întâmpinat o casă pustie. Pe ușa nu mai scria Frizerie, femeia cea grasă nu mai stătea la soare. Perdelele de sus, de la etaj, dispăruseră. Ferestrele erau murdare, pline de un praf gros iar pe ușă trona un lacăt uriaș. Priveam cu gura căscată ușa scorojită. Unde dispăruse o întreagă familie? Nici strada nu mai arăta la fel. Era pustie fără frizeria din colț și prezența femeii, în veșnicul scaun. Lipsa lor prăbușise peste mine una din constantele copilăriei. Tata mi-a povestit că au plecat în Israel, sătui de țara unde se instalase un sistem care le ucidea libertatea și le confiscase bruma de avere. Se vorbea prin târg, nu era sigur. Frizeria și întreaga casă fusese ale lor. Le confiscase statul iar el, bărbatul cu mâini de pianist, devenise din patron un simplu frizer, la mila celor de la putere. Nu mult după dispariție, comuniștii au ras de pe fața pământului casa de pe colț, în care fusese frizeria copilăriei mele.

Foto. Lili Crăciun

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.