Sicriul

Sicriul

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

Era un sfârșit de toamnă cald și molcom când tata a venit acasă cu o mașină plină de scânduri. Frumoase, nimic de zis dacă e să mă iau după ce mi-a povestiti mama. Netede, fără noduri, rindeluite, fățăluite.

– Niște bijuterii, Marie, numai bune de construit.

– Ce faci cu ele, Ioane? l-a luat la întrebări. Numai de scânduri nu aveam bani.

– Ia nu mai comenta, femeie. Îmi trebuie. Și-apoi, mi le-a dat unul pe nimic, era păcat să nu le iau. Uite, aș mai face rafturi în magazie, că tu mereu ai ceva de pus acolo. Dacă mai rămân, îmi construiesc și un sicriu, bine? Să fie, să nu aveți voi grija mea când oi muri, a râs văzând cum se holbează mama.

Mama a dat din mână, ferm convinsă că e o glumă.

Tata strânsese o mulțime de scule la viața lui. Azi ar fi considerate rudimentare dar atunci erau bune și utile. Știa să le mânuiască, avea experiență, construise aproape toată casa cu mâinile lui. Imediat cum venea de la serviciu, își făcea de lucru afară, în spatele casei, unde avea un banc de lucru. Ciocănea, bocănea, bătea cuie, chituia. Era un bărbat mic de înălțime și foarte slab dar deborda de energie. Nu-i era greu să muncească, cel mai greu i se păreau că trec zilele de sărbătoare, când trebuia să stea degeaba.

A construit rafturi, așa cum promisese. În magazine, ba chiar și în beci. Dar… mama parcă întrezărea și un alt produs, pe care-l crezuse o simplă glumă.

– Ești nebun? s-a luat cu mâinile de cap. Să dispară porcăria asta imediat. Înnebunesc numai când mă gândesc la ce faci, a țipat și și-a făcut o cruce mare. Doamne sfinte, tu chiar vorbeai serios.

– Ce-ai, femeie, de ce te sperii? s-a hlizit tata. Ne-om duce cu toții într-o bună zi, nu-i nimeni nemuritor. Așa că nu-i rău să fii prevăzător.

N-a vrut să renunțe la plan deși nu era bătrân, abia împlinise 50 de ani. Totuși, mai mult de gura mamei, după ce a terminat opera de artă, a urcat-o în pod.

Eram o fetișcană atunci, veneam rar acasă de la Suceava, unde învățam la liceul pedagogic. Când mi-a povestit mama ce drăcie se află în pod, m-au luat frisoanele. Mi-am promis că nu mai urc acolo nici dacă mă bate tata. Mama jurase și ea că nu va mai pune piciorul. Frații mai mari erau studenți, veneau și mai rar decât mine însă fuseseră și ei oripilați aflând din scrisorile mamei ce anume urcase tata în pod. Numai el o ținea langa: că nu-i nelalocul lui ce a făcut, că e normal că ai și așa ceva, să te pregătești pentru marea plecare, că noi suntem doar niște iepurași, care se înfricoșează de patru scânduri prinse în zece cuie.

În decembrie ne adunaserăm cu toții acasă. Era o zi geroasă, în camera mare soba duduia. Era cald iar nouă ni se lungiseră urechile de foame. Tata urcase în pod după cârnați și nu mai venea.

– Nicule? Măi, Nicule! l-a strigat mama din magazie, de la baza unei scări vechi, rezemată de podea iar sus înfiptă în gaura lăsată de chepengul ridicat. Ce faci, mă, ai adormit acolo? a ridicat tonul, văzând că nu-i răspunde. Hai odată că se răcește ciorba și mămăliga pentru tochitură. Hei, tu nu auzi? a urlat și mai tare.

– Ha? Ce-ai zis? a apărut, după câteva secunde, capul tatei nițel nedumerit, cu ochii cârpiți și destul de încurcat.

– Ești surd? Pe tine e bine să te trimită omul după moarte. Ai urcat în pod acum mai bine de jumătate de oră. Ce naiba ai făcut acolo? l-a certat mama.

Tata a mormăit ceva neinteligibil și a coborât scara cu șirurile de cârnați.

Am aflat mai pe urmă…. tot de la mama. Așezase sicriul lângă hornul sobei din camera mare, a cărei teracotă frigea ca nebuna. Mama cu tata făceau focul cu măsură însă noi… „Măi, copii, nu mai puneți multe lemne, să nu pocnească”, ne sfătuia tata. Inutil, vorbea cu gardul. Ne furișam în magazia de lemne când nu era atent și reveneam cu butuci uriași. Umflam soba zi și noapte, fiind siguri că tata habar nu are de acțiunile noastre hoțești.

Când să ia de pe sfoară cârnații, i-au alunecat ochii spre sicriu, pe care-l așezase alături. I s-a părut că se strânseseră scândurile, că nu mai arată așa de frumos cum îl construise. Însă, cum podul nu era luminat decât de un bec destul de chior, ce atârna între două grinzi, și-a zis că nu vede bine. S-a mai învârtit, s-a mai sucit dar tot nu-i era clar dacă produsul are sau nu un defect. Apoi a hotărât că nu este decât o singură cale să afle dacă i se păruse, dacă patul lui, necesar pentru trecerea la cele veșnice, e în parametri. S-a întins cât era de lung în el. Și cum spuneam… hornul fierbinte, de la soba bine hrănită iar tata obosit. Muncise toată dimineața la dat, de pe trotuarele din curte, zăpada care căzuse din belșug cu o noapte înainte. Doar venirea mamei și tonul vocii ei l-au oprit să nu tragă un pui de somn sănătos.

În primăvară l-a distrus bucată cu bucată și l-a pus pe foc.

– Ce-ai făcut, tată? m-am distrat. Nu mai ești interesat de prevedere?

– Ei! La ce-mi trebuie? Ăți avea voi bani de unul, când m-oi duce, a răspuns.

Foto. Lili Crăciun