Curentul International

Curentul International Magazine

Bacalaureat la pensie

6 min read

Bacalaureat la pensie

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

 

Pe nea Costică îl știa toată suflarea târgului. Mic și îndesat, îmbrăcat zilnic în vestonul albastru – care crăpa peste burta generoasă, cu cozorocul șepcii îndesat pe fruntea lată, brobonită de sudoare indiferent de anotimp, te cerceta cu doi ochi albaștri bulbucați, atenți și severi.

Își făcea veacul în intersecția din centru. Zilnic îl regăseai acolo, de parcă s-ar fi născut pe stradă. Ochi și urechi, legănându-se pe piciorele crăcănte, te privea aspru, neîndurător. N-aveau cum să scape, de privirea-i vigilentă, nici pietonul care traversa neregulamentar, nici mașina ce alerga haotic pe strada proaspăt asfaltată sau nu respecta culorile semaforului. Scotea din buzunarul vestonului carnetul de amenzi și un pix, cu care te altoia fără să clipească.

Reușise să facă zece clase cu multă sudoare iar miliția îl răsplătise cu o tresă de tablă pentru strădania lui. Copiii îl porecliseră Tablagiul. Chiar dacă știa de poreclă, om mai mândru de meseria lui n-ai fi descoperit.

Colegii mai tineri îl luau peste picior.

— Nea Costică, acuși ieși la pensie și tot un amărât fără școală ai rămas. Tablagiu ai fost, tablagiu ai să mori. Deh, acum te numești polițist da’ matale… tot milițian.

— Ce știți, voi, mânjilor! Nici nu erați născuți atunci când am fost nevoit să duc în spate gospodăria mamei. Eram un mucos, tata a plecat în război și a murit pe front, cine s-o ajute? Surorile știau să țeasă, să împletească, să țină casa dar la bătut cuie și reparat acoperișul trebuia o mână de bărbat. Nu mai vorbesc de arat, cules, dus sacii la moară. Când să fac școală?

— Ei, lasă. Puteai să faci după ce te-ai angajat.

— Da, puteam! Când, mă? La 18 ani m-au luat în armată iar la liberare mi-au propus să devin milițian. Fusesem cuminte, ascultător, nu m-am împotrivit ordinelor, am îndeplinit fiecare sarcină. Ehei! Era ceva să fii milițian. Băiat de la țară să port uniformă… După ce m-au angajat, toată ziua pe stradă, când să învăț?

— Hă, hă, da’…

— Ia mai lăsați-l în pace pe plutonier Codroi, s-a amestecat șeful, un ofițer uscățiv care intrase pe neobservate. O fi tablagiu dar e de zeci de ani pe stradă și își face datoria și pe frig și pe căldură, și când plouă și când e soare. Voi, gingașe ca niște domnișoare, ați sta numai în birou.

Toate discuțiile despre școală îl dureau.

— Nuțică, eu m-am înscris la seral, i-a comunicat nevestei într-o după amiază.

— Da’ la ce-ți trebuie, Costică? Ai înnebunit la bătrânețe! Zău, ai împlinit 60 de ani. Nu poți să te plimbi prin parc împreună cu nepoții, dacă n-ai liceul?

— M-am înscris și gata. Și dacă-s bătrân ce, nu mai am dreptul să învăț?

— Măi, Costică, măi, s-a plâns femeia, o să râdă tot târgu’ de noi. Om cu părul alb să meargă la școală cu alde tinerei, cine a mai văzut?

Nici boscorodeala femeii, nici glumele răutăcioase de la birou nu l-au oprit. Mergea seară de seară la școală, înfruntând zâmbetele tinerilor colegi de clasă, precum și ironiile prietenilor de grătar și pahar. Aflase tot orașul că Costică Codroi – tablagiul de la semaforul din centru – s-a apucat după revoluție să-și termine liceul.

Șotânc – șotânc, școala a reușit s-o termine. Mai cu hopuri, mai cu părul lui alb care impresionase profesorii. Numai că n-a putut trece cu nici un chip de examenul de bacalaureat. Parcă era blestemat, dăduse de două ori și tot de atâtea picase.

— Liniștește-te, a intervenit din nou Nuțica. Dă-l dracului, ți-ajunge.

— Ba mă duc și-n vară, a strâns din dinți Costică. Blestemăția naibii de lege, că nu poți da mai mult de trei ori. Anul ăsta e ultima șansă.

— Ești nebun, zău așa! Mi-e și rușine să scot capul în lume, râd vecinii că m-am măritat cu un tinerel de liceu.

— Ia dă-mi pace, muiere. Am zis că mă duc, mă duc.

Cu vreo două săptămâni înainte de teribilul examen, care-i făcuse nopțile un coșmar, o mașină neagră, cu geamuri fumurii și număr de București, a trecut pe galben la semafor. Vigilentul polițist a sărit ca ars, a scos fluierul și i-a făcut semn șoferului să tragă pe dreapta.

— Sunt plutonier Codroi de la Miliția Fălticeni. Actele la control.

Bărbatul de la volan l-a privit ironic și nițel amuzat.

— Am greșit cu ceva?

— Ați trecut pe culoarea galbenă.

— Și mă amendați?

— Așa scrie la lege.

— Teoretic da. Numai că… Domnul plutonier, sunt generalul Popescu de la Ministerul de Interne, venit în control. Ha, ha, n-am vrut să vin cu șofer și iată ce pot păți, mă oprește un plutonier să-mi dea amendă.

Pentru o clipă care i s-a părut o viață, Costică Codroi a înlemnit. Gulerul de la haină îl strângea, părea că-l sugrumă și nu știa ce să facă cu mâinile. Apoi s-a scuturat imaginar, a întins vestonul peste burtă, a ridicat ochii la general, a dus mâna dreaptă la chipiu și a pronunțat clar și limpede:

— Să trăiți domnu’ general, permiteți să raportez.

— Raportează, dragă, raportează. Nu-i nevoie să saluți regulamentar, sunt îmbrăcat civil.

— Vreau să raportez, s-a bâlbâit Costică Codroi, că puteați fi și președintele țării, eu tot v-aș fi dat amendă fiindcă ați încălcat legea. Sau nu trebuie să-mi fac datoria? a mai întrebat, cu un strop de mândrie în vocea pierită.

— Nu, nu, a dat înapoi generalul, înveselit. Dumneata fă ce știi, plutoniere, respectă legea, voi face și eu ce știu.

N-a trecut jumătate de oră de la incident și Poliția a aflat de boacănă. L-a chemat șeful și i-a tras un perdaf de nu mai știa nici măcar cum îl cheamă, au râs colegii de s-au zguduit geamurile. Costică Codroi a rămas ferm pe poziție, cu toate că mândria i se transformase în broboane reci de transpirație, care-i picurau necontenit pe frunte, iar picioarele-i tremurau.

— Ce puteam să fac? A încălcat legea. Așa-i corect, a bolborosit nea Costică și acasă, în momentul în care Nuțica, care aflase tărășenia de la o vecină guralivă – măritată și ea cu un polițist, i-a spus că e nebun, țipând de se auzea la două blocuri distanță.

Localnicii n-au știut multe amănunte, deși telefonul fără fir a funcționat prin oraș ireproșabil. Fiecare și-a imaginat, însă, picanterii. Unii au fost siguri că generalul a luat foc pentru că un amărât de tablagiu avusese tupeul să-l amendeze. Alții, mai optimiști, au fost siguri că fusese atât de încântat de intransigența plutonierului încât a tras niște sfori să ia examenul. Care o fi fost adevărul, numai generalul și plutonierul Codroi l-au știut dar, în vara aceea, nea Costică a luat bacalaureatul și a ieșit la pensie.

Foto. Lili Crăciun 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.