O zi cu Cristi Hrubaru – de la Bikers for Humanity la Rock FM

O zi cu Cristi Hrubaru – de la Bikers for Humanity la Rock FM

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

O zi cu Cristi Hrubaru, îngerul pe două roți, care circulă de la Bikers for Humanity, la Rock FM, sau, invers!

Zâmbetul curat și îmbrățișările pe care le primim cu toții, după ce facem lucrurile astea frumoase, constituie un alt motiv în plus să ne dorim să continuăm până la adânci bătrâneți, Bikers For Humanity. Ne încarcă, ne motivează, ne face fericiți ideea c-am făcut oameni fericiți. Trebuie să le vezi chipul confraților mei bikeri, atunci când sunt îmbrățișați de către beneficiari, la plecare, și, te provoc, să-ți imaginezi cam ce e în sufletul lor atunci când primesc acel: „Să vă dea Dumnezeu sănătate!”, de la un copil, sau, de la un bătran greu încercat de viață!

*

Ana Magdin: Dragă Cristi, știu că iubești oamenii și detești nedreptățile vieții, în ce moment ți-ai spus că trebuie să ajuți persoanele cu nevoi, sigur, împreună cu o echipă minunată, dar îți amintești acel moment?

Cristi Hrubaru: Nu știu dacă a fost un moment care a declanșat dorința asta de a face bine, probabil că e o moștenire de la mama, care a existat în mine dintotdeauna. Ea îmi tot spunea că dacă viața a fost bună cu mine, eu la rândul meu am datoria să fac tot ce-mi stă în putință să-i ajut pe cei mai puțin norocoși. Vorba cântecului, Am cu ce! Am cu cine! Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără sprijinul confraților mei motocicliști, care au aceeași optică atunci când vine vorba de a ajuta. E în ADN-ul lor. Acțiunile caritabile inițiate de motocicliști se întâmplau cu mult înainte de a apărea Bikers for Humanity. Eu și prietenii mei doar ducem povestea mai departe și, recunosc, mă folosesc cât pot de faptul că mă mai știe lumea, că lucrez într-un post de radio (Rock Fm), care a sprijinit din prima secundă campania noastră, sau că am suportul unor oameni cunoscuți și iubiți (muzicieni, sportivi, actori, etc). Aș fi un mare idiot să nu mă folosesc de aceste „beneficii” și să nu le canalizez către un scop nobil. În plus, am descoperit că sunt o mulțime de oameni care nu au vreo legătură cu fenomenul moto, dar care vor să ajute, rezonează incredibil de bine cu dorințele noastre. Cum am putea să stăm locului?

Ana Magdin: Ce simți când vezi că plâng oamenii de fericire pentru că i-ai ajutat, ce simți când cu lacrimi pe obraji acele persoane necăjite te iau în brațe și îți mulțumesc?

Cristi Hrubaru: Dacă asta înseamnă o răsplată, deși nu așteptăm niciodată așa ceva, atunci e cea mai mare. Zâmbetul curat și îmbrățișările pe care le primim cu toții, după ce facem lucrurile astea frumoase, constituie un alt motiv în plus să ne dorim să continuăm până la adânci bătrâneți, Bikers For Humanity (BFH). Ne încarcă, ne motivează, ne face fericiți ideea c-am făcut oameni fericiți. Trebuie să le vezi chipul confraților mei bikeri, atunci când sunt îmbrățișați de către beneficiari la plecare și te provoc să-ți imaginezi cam ce e în sufletul lor atunci când primesc acel: „Să vă dea Dumnezeu sănătate!”, de la un copil sau de la un bătran greu încercat de viață.

Ana Magdin: Te-ai gândit să vă faceți un partid, Bikers For Humanity? Mi-ar aduce liniște un guvern format din voi!

Cristi Hrubaru: Ha ha… nici vorbă. În momentul în care politicul se intersectează cu BFH, se duce totul naibii. Chiar dacă intențiile noastre ar fi curate și am fi primul partid care și-ar dori să schimbe cu adevărat ceva în bine în țara asta, inevitabil ar fi mânjit cu mizerie din cap până-n picioare. Istoria ne-a demonstrat că oricine intră în mijlocul șerpilor, sfârșește prost. Evident, nu ne dorim asta, însă vrem să fim lăsați în pace, să ne continuăm visul fără să primim piedici prin tot felul de legi stufoase care nu fac decât să taie din elan. Nu e cazul nostru, mergem mai departe, indiferent de obstacole!

Ana Magdin: Unde mai pleacă anul acesta îngerii pe două roți, așa cum v-am numit eu într-un material, în ziarul meu, RomâniaVipPress, prin ce zonă mai aduceți fericire?

Cristi Hrubaru: Nu suntem îngeri, suntem doar niște oameni cu suflet bun, uniți de aceeași pasiune – motocicleta. Anul acesta, câteva sute de motocicliști din toată țara, se vor mobiliza la Râmnicu Sărat jud Buzău. Intenția noastră este să îmbunătățim condițiile de viață ale celor 60 de copii instituționalizați, din cele 5 centre din Râmnic. Pe lângă o mulțime de cadouri și surprize pe care vrem să le facem acestor copilași, intenționăm să facem o grămadă de schimbări în bine, la aceste case. Schimbat tabla de pe acoperișuri, renovat băile, reparat și văruit  pereții, interior și exterior, schimbat mobilier și parchet, amenajarea locurilor de joacă, schimbat electrocasnice, aer condiționat… cam tot ce ne stă în putință ca să schimbăm condițiile lor de trai, un pic mai bine. Intenția noastră este să aducem un zâmbet și pentru cei aproximativ 70 de seniori care-și duc traiul în cele două aziluri din localitate. Avem sponsori tradiționali generoși (Ameropa, Ferma Stoian și mulți alții) cărora le mulțumim din suflet, însă e în continuare nevoie de sprijin. Oricine își dorește, ne poate susține. Fie participând la licitațiile de pe site, fie donând în mai multe modalități; http://bikersforhumanity.ro/sustine-campania/, http://bikersforhumanity.ro/licitatii/.

Ne găsiti pe FB https://www.facebook.com/bikersforhumanityromania/

Și pe canalul nostru de youtube: https://www.youtube.com/channel/UCEBQmfBExirQUfDaTYIhq0A

Ana Magdin: Cristi, cum a fost copilăria ta, unde ai crescut și ce amintiri ai din acea perioadă?

Cristi Hrubaru: Copilăria mea a fost una fericită, frumoasă… asta în ciuda perioadei gri în care se afla țara asta și în ciuda faptului că mama ne-a crescut singură, pe mine de la vârsta de 5 ani, iar pe fratele pe meu de la 4 ani. A făcut tot posibilul să nu simțim că ne lipsește ceva, lucru destul de dificil în vremea comunismului. La 14 ani, am plecat de-acasă la Liceul de Marină din Galați. Aveam un singur gând, să devin marinar și să fug din țară. Am terminat liceul în 1989, fix în anul Revoluției. N-a mai fost nevoie să fug, am plecat încet. Apoi, m-am întors și mi-am întemeiat o familie și o carieră. Pur și simplu!

Ana Magdin: Când ai început să iubești muzica rock?

Cristi Hrubaru: Clasele a XI-a și a XII-a, le-am studiat la Liceul de Marină din Giurgiu (1987-1989). Un liceu cu câteva sute de băieți din toată țara. Toți erau molipsiți de rock, inevitabil „boala” s-a luat și am rămas „contaminat” pe viață. Atunci am ascultat mai cu atenție primele casete cu muzică rock și am realizat că nu există ceva mai frumos și mai pătrunzător pe lumea asta. Prima casetă a fost una de la Electrecord, cu Iris, „Nu te opri!” și de-atunci nu m-am mai oprit!

Ana Magdin: Cum era viața ta de copil în comunism, ce îți bucura sufletul în acele vremuri?

Cristi Hrubaru: În primul rând, muzica era un refugiu, singura modalitate de a evada din lumea aia sărăcăcioasă, îngrozitoare și îngenuncheată de un dictator sinistru. În tot griul ăla general, noi, copiii, găseam o mulțime de modalități să facem să dispară, chiar și pentru puțin timp, urâțenia acelei perioade. Interacționam foarte mult, ne jucam, făceam sport, ne puneam imaginația la treabă, citeam. Nici vorbă de internet pe vremea aia. Eram fericiți, eram sănătoși.  Să stăm o noapte întreagă la rând pentru o sticlă de lapte, pentru noi era prilej de bucurie, de joacă. Nu exista vacanță în care să nu merg la bunici, la țară și să stau toată vara în picioarele goale, să înot la gârlă și să joc fotbal pe maidan. Cu greu ne convingeau ai noştri să intrăm în casă seara, în iernile alea geroase, când înghețau la propriu pantalonii pe noi. Astăzi, aflu că există părinți care nu-și lasă copiii să se joace în zăpadă, să nu răcească!

Ana Magdin: La ce vârstă ai avut prima motocicletă?

Cristi Hrubaru: Dorința de a avea o motocicletă a încolțit încă din copilărie, un unchi de-al meu mă mai plimba uneori cu motocicleta lui cu ataș. Mi-am dorit-o foarte tare, însă au fost câteva motive care au făcut ca eu să am prima motocicletă abia acum 14 ani. Ba mi-era teamă, ba n-aveam bani, ba interveneau alte priorități. În cele din urmă , în sfârșit, abia la 35 de ani am avut primul motor. Mai bine mai târziu decât niciodată! În mod cert, asta mi-a schimbat viața.

Ana Magdin: Ce alte pasiuni mai ai în această viață?

Cristi Hrubaru: Sunt unul dintre acei norocoși care-și duc traiul de pe urma pasiunii lor, în cazul meu, radioul. De 27 de ani se întâmplă asta și mă simt un răsfățat de soartă. E adevărat, nici nu mă pricep la altceva.

Ana Magdin: Ce îți place să faci când ai o zi liberă?

Cristi Hrubaru: O plimbare cu motocicleta alături de soția mea este cea mai bună terapie într-o zi liberă.

Ana Magdin: Ce te bucură cel mai mult pe lumea aceasta?

Cristi Hrubaru: Mă bucură să văd oameni fericiți în jurul meu, să-mi știu familia sănătoasă, mă bucură mirosul pădurii după ploaie, un concert rock, o plimbare cu motorul… nimic ieșit din comun.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Cristi Hrubaru: Urmați-vă visele și înconjurați-vă de oameni care vă fac să vă doriți să fiți mai buni!

Foto. Ana Moroşanu Magdin