Mihai Predescu, unul dintre cei mai buni violoniști din lume

Mihai Predescu, unul dintre cei mai buni violoniști din lume

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Interviu cu Mihai Predescu, unul dintre cei mai buni violoniști din lume, Șef Partidă la Teatrul Național de Operetă şi Musical „Ion Dacian”

„Vioara reprezintă modul meu de a crea, de a performa, de a mă exprima, și, nu în ultimul rând, de a evolua. Pentru mine, cântatul la vioară, presupune o sumedenie de atitudini pozitive și sincere!”

*

Ana Magdin: Dle Mihai Predescu, la ce vârstă a început povestea dvs. în lumea muzicii?

Mihai Predescu: Mai întâi doresc să salut respectuos toți cititorii minunatei tale publicații – RomâniaVipPress și pe cei ai Curentului Internaţional, să vă felicit pe dvs., doamnă Ana Moroșanu Magdin, pentru strălucita idee de a oferi o importanță atât de meritată domeniului artistic, educativ și cultural în aceste vremuri dominate de hegemonia politicului, a campaniilor electorale, imperiului dominației capitaliste, aspecte care ne-au acaparat viețile în ultimul timp, parcă angrenându-ne într-un soi de accelerando continuu, învolburat, când de fapt noi avem nevoie mai mult ca oricând de exprimarea eu-lui, de liniște interioară, de trăiri nemijlocite și de empatie, avem nevoie să împărtășim întâmplări și experiențe și să îndemnăm la bunătate, înțelegere și acceptare. Întorcându-mă la întrebarea dvs. vă pot spune că prima mea conexiune cu muzica a avut loc încă de la vârsta de 5 ani, când am început să îmi manifest dragostea față de arta sonoră în cadrul serbărilor de la grădiniță și în activitățile de timp liber, unde eu eram „muzicianul” grupei mele, eram atât de preocupat cu coordonarea colegilor și prietenilor încât le arătam cum să cânte, le povesteam despre arta sunetelor, cum să aleagă tonul potrivit, cum să își acordeze urechea la sunetul principal, „la”-ul magic, cel pe care noi muzicienii instrumentiști și vocaliști din toată lumea ne acordăm înainte de fiecare repetiție sau spectacol. După terminarea grădiniței și trecerea la ciclul școlar primar, am avut parte de laude și încurajări din partea profesorilor de la Școala Gimnazială 146 „I. G. Duca” din București, unde am petrecut perioada primului an de studii. Aceste aptitudini nu au rămas neremarcate și, după scurt timp, doamna învățătoare a propus să fiu transferat la un liceu de muzică. Îmi amintesc că ai mei mi-au cumpărat și o vioară ¼ și o priveam ca pe un obiect magic, o întorceam pe toate părțile și mă minunam cum un sunet așa frumos să iasă dintr-o cutie de lemn? Apoi părinții m-au dat la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” (actualul Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”), unde în clasa a II-a am început studiul viorii și am intrat în râvnitul univers sonor. Așadar, prima oară când am pus mâna pe vioară a fost în toamna anului 1990, sub îndrumarea prof. Gabriel Sbenghe). Țin minte că în aceeași perioadă părinții au achiziționat primul nostru televizor color și printre primele emisiuni pe care mi le-am dorit să le urmăresc a fost și o emisiune muzicală, cu un interpret violonist, vă mărturisesc că senzațiile, culorile și sunetul viorii m-au fascinat, ele au întipărit iremediabil în ființa mea trăiri ce m-au ghidat ulterior în paradisiaca lume a muzicii. Perioada gimnazială și clasa a IX-a le-am petrecut tot la liceul Lipatti iar ultimii trei ani de studii liceale i-am absolvit la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”, continuând să studiez vioara cu prof. Mihaela Mailat. În 2001 am fost declarat admis la Universitatea Națională de Muzică din București (fostul Conservator „Ciprian Porumbescu”) și am urmat cursurile de licență și master, având ca profesor de vioară pe lect.dr. Corina Bololoi, de la care am învățat foarte multe lucruri în materie de tehnică și expresivitate și mergând la chestiuni de finețe cum ar fi frazeologia, analize de forme muzicale, stilistică, semantică și semiotică – materii învățate în cadrul cursurilor de la Master, cursuri absolvite în 2007, cu specializarea Stilistică Interpretativă. În timpul fiecărei ore de instrument, a studiului individual și a orelor suplimentare am învățat lucruri noi, am observat și am experimentat noi interpretări. Unul dintre concertele mele preferate pe care le-am studiat la Conservator și care mă definește cel mai bine ca artist este Concertul pentru vioară și orchestră de Jean Sibelius, op. 47, în re major. Între timp ambiția mea și dorința de perfecționare m-au determinat să mă autoeduc și să cunosc mai bine elementele de compoziție muzicală și, deși nu am urmat cursuri specifice artei componistice – fiind totuși înconjurat de colegi compozitori la catedra Facultății CMDO (Compoziție, Muzicologie și Dirijat Orchestră), am început să „degust” și să îndrăgesc formele muzicale, armonia, orchestrația și contrapunctul (materii care mi-au influențat modul de gândire muzicală și percepția artistică). Am activat ca solist violonist, în formule camerale, cum ar fi duo, trio, cvartet, cvintet, octet, (dintre formații camerale aș enumera Cvartetul Brevis, al cărui membru am fost în perioada 2003-2011 și Trio Fusione – 2010-2014), dar și în numeroase orchestre (printre acestea aș enumera Orchestra de Cameră a Radiodifuziunii Române, Orchestra Filarmonicii „G. Enescu” din București, Camerata Barocă „Dorin Teodorescu” (al cărei concertmaestru am fost în perioada 2006-2008). Din anul 2008 lucrez ca angajat al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București ca artist instrumentist Șef Partidă în orchestra instituției.

Foto. Mihai Predescu

Ana Magdin: Ce înseamnă vioara pentru viața dvs.?

Mihai Predescu: Vioara reprezintă modul meu de a crea, de a performa, de a mă exprima și, nu în ultimul rând, de a evolua. Pentru mine, cântatul la vioară, presupune o sumedenie de atitudini pozitive și sincere, pe cât de colorate, pe atât de intens trăite, de pasionale, mai întâi analizate, comparate, conturate, apoi cristalizate și, în final  recombinate cu grijă pe strunele viorii (un adevărat sistem de procese logice și expresive cernute prin sita experienței personale și colective și un summum al experienței de viață). Vioara înseamnă vibrație, înseamnă viață. Ad initio, vibrația sufletului se transmite lemnului prin mijloacele tehnice și coordonare cerebrală și musculară, apoi lemnul vibrează la rândul său, iar dacă vibrația inițială are atașat un sentiment profund încărcat de o trăire sinceră, atunci destinatarul acestei vibrații, publicul, o simte nealterată și așa se crează o legătură indestructibilă care dă sens convingerilor proprii și o motivație de a repeta experiența. Numai că această experiență este unică, volatilă, ca atare se va itera în mod variabil, dar va fi cu atât mai deosebită și valoroasă prin unicitatea sa. Deci, văd vioara ca pe o interfață dinamică între interpret și ascultător, un element primordial ce aduce la unison, ce reglează  vibrațiile celor doi participanți la acțiunea artistică. Uneori, noi, artiștii putem să simțim ce trebuie îmbunătățit în funcție de reacția publicului, conform cerințelor sale putem să îi plămădim noi orizonturi de gândire și inventivitate sau putem ajuta la întărirea unor convingeri și astfel putem sonda „cererea” și ajusta „oferta” ulterior – iată importanța feedback-ului, muzica fiind vector al interacțiunii sentimentelor umane și reprezentând cea mai cuprinzătoare artă în acest sens. O partitură distribuie material sonor (cu tot cu afectivitatea atașată) în roluri egale, într-un cadru comun și o participare interactivă către toate sufletele dispuse să deschidă toate canalele de comunicare. Se știe că muzica este o artă temporală.

Ana Magdin: Care este cel mai important eveniment muzical la care ați participat?

Mihai Predescu: Nu aș putea să specific pe unul ca fiind important și pe celelalte pe plan secund. Toate au fost tratate cu importanță și seriozitate maximă, dar din punctul de vedere al importanței evenimentului sau în ceea ce privește așteptările publicului, în acest context aș putea enumera câteva. Primul ar fi participarea mea la Festivalul Internațional EuroOrchestries (Franța, 2001) – cele mai grele interpretări în sensul în care în acele orchestre activau 200 de membri din diferite țări, cântam în fiecare zi program nou (repetiție, apoi concert), iar calitatea sonoră presupunea o atenție sporită (cu o așa mare varietate și efectiv de instrumente și instrumentiști) iar piesele din program erau extrem de solicitante, exista o oarecare barieră de comunicare cu dirijorii străini și gesturi dirijorale mult prea fine și uneori greu observabile de la anumite distanțe. Un alt eveniment deosebit de important a fost Turneul Național organizat de Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București în perioada 2012-2015, a fost cel mai longeviv turneu național susținut de o instituție de spectacol (și o piatră de încercare pentru toți artiștii și personalul tehnic al teatrului la care lucrez) – am cutreierat țara în lung și în lat și am oferit spectacole în deplasare la Constanța, Timișoara, Craiova, Târgu-Mureș, Focșani, Sibiu, Alba-Iulia, Dej, Sărata-Monteoru, Târgoviște, Călărași, Drobeta Turnu-Severin, și în multe alte orașe, pentru că la acea vreme nu aveam condiții în propriul sediu (vechiul sediul al Operetei era situat în clădirea Teatrului Național București „I.L. Caragiale” a servit publicul până în 2012 iar din anul 2015, Opereta are sediul în bd. Octavian Goga nr. 1, noul sediu și stagiunea muzicală fiind inaugurate cu premiera „Fantoma de la Operă”, la data de 24 ianuarie 2015 – dată cu conotație istorică națională). Un eveniment important ca număr de spectatori prezenți (aprox. 8000) este cel desfășurat în 2016 pe scena Sălii Polivalente din Cluj-Napoca, unde am cântat alături de formația VOLTAJ un concert rock-simfonic foarte apreciat (nu este singurul concert de rock-simfonic la care am participat) și satifacția mea a fost și mai mare pentru faptul că banii strânși de formație după concert au fost donați pentru familiile victimelor din cazul Colectiv. Repet, toate concertele, spectacolele, recitalurile, colaborările cu numeroase orchestre naționale și internaționale și diverse formații muzicale de diferite genuri m-au făcut să simt, în egală măsură, tot ce poate simți un om responsabil cu transmiterea de mesaje emoționale și morale prin intermediul artei și, în special, al muzicii instrumentale.

Ana Magdin: Cum v-ați descurcat în perioada de izolare, din cauza acestui virus?

Mihai Predescu: În această perioadă foarte grea pentru toți cetățenii acestei țări, pandemia COVID-19, am simțit o nevoie ferventă de a cânta pe scenă, de a îmi desfășura cea mai de preț activitate, o dorință accentuată de a rămâne în mediul în care mă pot desfășura ca artist și cu toate aceste restricții impuse de autoritățile române, am continuat să studiez acasă (ar fi absurd să nu recunosc că am simțit o teamă amestecată cu frustrare și neputință). Evident, am sistat alte proiecte ce se aflau în desfășurare. A existat însă și o parte bună în toate aceste aspecte negative și anume faptul că, probabil pe undeva, am avut mai mult timp la dispoziție pentru a reflecta asupra unor aspecte ale vieții și pentru a iniția viitoare strategii muzicale și artistice sau cel puțin de șlefuire a modului în care privesc tehnica, pasajele muzicale, piesele pentru vioară și orchestră dar și aspectul legat de expresie și transmitere de mesaje, muzica și viața, în general! Toată viața suntem dispuși să promovăm, să evoluăm, să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și pe cei din jurul nostru. Deci pot extrage ideea că am avut la dispoziție un interval temporar pentru resetare personală – și nu cred că sunt singurul artist care a simțit acest lucru.

Ana Magdin: Cât de afectați sunt artiștii în perioada de pandemie?

Mihai Predescu: Am reușit să adaptăm repetițiile pe partide și repetițiile generale din cadrul Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București pentru spectacolele pe care le-am pregătit (nu am stat degeaba în această perioadă martie-iulie 2020). Recent am dat primele spectacole-concerte în aer liber la Muzeul Național de Artă al României în cadrul stagiunii estivale SAMER, sub patronajul Ministerului Culturii, un proiect îndrăzneț care a reunit multe instituții de spectacole și concerte din România, toate respectând cu strictețe măsurile de distanțare fizică și purtarea măștilor, respectarea culoarelor de trecere, acces si evacuare în și din instituție – purtarea măștii fiind cel mai dificil inconvenient pentru actul interpretativ, indiferent că în orchestră este vorba de instrumente de suflat (care evident nu au putut să poarte mască dar au avut panouri de plexiglas) sau cordari (care au purtat masca dar este incomod atât la respirație cât și la poziționarea la gât a instrumentului), dificil și greu de suportat fiind și faptul că de pe scenă vezi oameni cu măști și distanțați în public, un public limitat numeric, fără expresie facială, aducând cumva cu o armată de roboți identici, care stau și ascultă piesă după piesă. Am început să resimțim această senzație ciudată că noi suntem la rândul nostru niște simpli executanți, roboți pe scenă, cu puteri limitate și dependenți de chip-uri, tranzistori, fire și baterii (sperăm să nu avem timp să ne obișnuim cu această senzație!). Noi, artiștii, suntem modele pentru ceilalți oameni și dacă noi nu demonstrăm că ne putem adapta, celorlalți le este destul de greu să fie convinși să se decidă, așa că ne luăm rolul în serios și ne conformăm  restricțiilor. Iată, deci, că situația prezentă ne arată că acum avem o datorie în plus și avem responsabilitatea morală de a ne menține publicul nu doar fericit, ci și sănătos! Sperăm să se încheie cât mai curând această pandemie și să ne putem relua activitatea la întregul potențial creativ și executiv.

Ana Magdin: Cu ani în urmă, mergeam la operetă, în fiecare sâmbătă, iubesc spectacolele Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Ce se întâmplă acum, ce fac artiștii, care este starea de acolo?

Mihai Predescu: Eu sunt bucuros că avem destule titluri, avem repertoriu combinat, avem materiale inovative pe care le atașăm muzicii tradiționale de operetă, operete consacrate se joacă în continuare. „Liliacul”, „Voievodul Țiganilor”, „Țara Surâsului”, „Victoria și-al ei husar”, „Contesa Maritza”, Gala de Operetă și Musical, dar și musical-uri  pe care ni le dorim a fi reluate, cum sunt „Romeo și Julieta”, „Rebecca”, „Fantoma de la Operă” și seria de chansonete, can-can și muzică franțuzească „Bonjour, bon nuit, Paris!”. Astăzi, la data la care ofer acest interviu, situația nu este întocmai plăcută din motivele expuse mai sus, dar încercăm să facem față, încercăm să constituim punți acolo unde situația actuală a creat un vid, încercăm să ne organizăm, membrii orchestrei sunt distanțați fizic de așa manieră încât fiecare dintre noi este poziționat singur la pupitru iar asta aduce cu sine câteva neajunsuri, de obicei persoana din stânga întoarce pagini, face adnotări pe partitură conform cerințelor șefului de partidă, concertmaestrului sau dirijorului, acum fiecare dintre noi face toate aceste lucruri. Condițiile atmosferice reprezintă și ele o mică piedică atunci când un eveniment se desfășoară open-air. Există un inconvenient în poziționarea instrumentelor și a sonorităților în orchestră, conformația geometric-spațială a unei orchestre se schimbă și ea, trebuie simțite intensități, frecvențe, amplitudini, timbre și luată în considerare caracteristica spațiala a sunetului, locul de unde acesta vine și unde se propagă, trebuie să faci cumva niște calcule de unde vine sunetul, să adaptezi totul scenei în aer liber, locul în care cânți, vântul modifică și el rezultatul final sonor iar noi trebuie să ne luăm mici măsuri de asigurare a unui sunet cât mai bun (ajutați de microfoane și difuzoare) în condiții cu care orchestra nu este obișnuită cu asemenea procedee tehnice. În consecință există multe provocări și totul ține și de implicarea fiecăruia și experiența acumulată și dorința de a găsi rezolvarea în orice situație dată. Evident, dacă apar condițiile de ploaie, evenimentul se reprogramează cu înștiințarea prealabilă a publicului.

Ana Magdin: Statul, vine cumva în sprijinul dvs, a artiștilor, în general?

Mihai Predescu: În general, Cultura este destul de slab finanțată de către guvernele care s-au perindat în ultimele trei decenii post-decembriste. Și, personal, cred că nu există un interes aparte dacă ne transpunem în ochii politicienilor și ai celor care ne conduc. Însă, trebuie să existe o mai bună înțelegere a importanței culturii și civilizației neamului românesc, nu trebuie să rămânem pasivi în fața unui iminent pericol de a rămâne prinși într-un con de umbră al uitării, avem datoria morală de a ne păstra identitatea noastră și de a ne onora etnogeneza românească. Avem în prezent o problemă cu susținerea anuală a Festivalului Internațional „George Enescu”, un eveniment extrem de important pentru noi, românii, mai ales, că astfel ne putem promova valorile și identitatea. Din anul 1958 acest mare festival ne pune în valoare cultura muzicală și iată, în ultimii ani ne confruntăm cu dificultăți financiare și lipsă de inițiativă din partea statului pentru a remedia unele probleme organizatorice, astfel încât evenimentul se desfășoară la doi ani odată. Avem potențial, avem creativitate… Să nu uităm că și dacii posedau aptitudini și abilități de meșteșugari (și au dorit să se lupte pentru a le păstra), fapt relevat până în cel mai mic amănunt în tezaurul de aur dacic, brățările dacice, cupe și potiruri din prețiosul metal fiind încrustate cu însemne și simboluri dacice și vase de lut atent lucrate și ornate foarte frumos. Arta și estetica ne curge prin vene, nouă românilor.

Ana Magdin: Ce faceți în perioada aceasta la Teatru?

Mihai Predescu: În general se desfășoară repetiții de partide, repetiții generale, repetiții de ansamblu, în funcție de necesitate și de complexitatea repertoriului. Lucrăm la niște premiere muzicale pe care ne-am dori să fie jucate pe scenă, în interiorul Teatrului, începând cu această toamnă (nu vă dezvălui mai multe!), dar, desigur, totul depinde de decizia autorităților în privința redeschiderii sălilor de concerte și spectacole. Și, desigur, cum am mai relatat, s-au desfășurat primele concerte în atare condiții speciale  începând cu jumătatea lunii iulie 2020 (deci în timpul Stării de Alertă) sub forma unor concerte cu tematică specifică: Seară de Operetă Românească, Seară Vieneză, Seară Franceză, Seară Mediteraneană și Seară de Valsuri și Polci, toate acestea s-au desfășurat și încă se desfășoară fie la Muzeul Național de Artă al României, fie pe scena special amenajată în fața Teatrului de Operetă, fie în fața Teatrului de Vară Soveja din Constanța (cum e cazul viitoarei deplasări din 21-24 august a.c.). Cine este interesat poate consulta, pentru mai multe detalii, website-ul teatrului nostru: www.opereta.ro.

Ana Magdin: Ce trebuie să facă Ministerul Culturii pentru artiști și nu face?

Mihai Predescu: Ministerul Culturii ar trebui să aplice modalități, metodologii și norme prin care să sprijine formarea și dezvoltarea de strategii care să vină cu rezolvarea diferențelor de abordare între artist, pe de-o parte și stat, pe de altă parte. Artistului nu i se recunosc întotdeauna toate drepturile de care ar trebui să dispună, raportat cu indicațiile de la nivel european și mondial. Adică, se dau doar niște direcții, dar sunt lipsite de aplicabilitate, nu reprezintă decât instrucțiuni pe foaie. Artistul nu e întotdeauna ajutat și consiliat în ce tipuri de concerte ar da randamentul cel mai bun, nu este sfătuit și nu poate să-și culeagă informații suficiente pentru a beneficia de o gamă mai variată de opțiuni și, de multe ori, alege să rămână pe o direcție doar pentru că piața nu este foarte ofertantă, nu își poate colecta toate drepturile de autor pentru că există companii organizatoare de concerte care nu declară difuzarea, transmiterea, copierea sau redistribuirea materialelor sonore (deși au obligația legală să o facă) la organisme precum CREDIDAM, UCIMR (care sunt abilitate legal să apere artiștii, fiind ele însele finanțate de stat). Acestea din urmă fac tot posibilul să ajute artiștii dar această problemă nu cade în sarcina lor, ci țin strict de organizatorii și producătorii de evenimente. Dar, cum spuneam, aici se oprește comunicarea dintre stat, companii, instituțiile abilitate pentru colectare fonduri, promovare artiști și drepturi de autor pe de o parte și artist, pe de altă parte. Avem o lege a dreptului de autor destul de slăbită și deficitară, iar proiectele normative stau pe masa miniștrilor care se succed la Ministerul Culturii, avem o lege a actorilor destul de lacunară (cârpită acum câțiva ani) și o lege a instituțiilor de concerte și spectacole ce ar trebui îmbunătățită cu siguranță. De aceea le e foarte greu artiștilor (în special, artiștii independenți) să reziste într-o junglă a intereselor pecuniare și politice ale statului (astăzi totul este politizat, din păcate).

Ana Magdin: Ce faceți ca sufletul dvs să fie liniștit în această perioadă?

Mihai Predescu: Îmbin mai multe pasiuni. Spre exemplu, una din pasiunile mele mai vechi este teatrul radiofonic, mai urmăresc cu mare interes emisiuni de cultură generală și documentare științifice, citesc romane de capă și spadă, cărți polițiste, cărți de aventură și urmăresc câteva seriale (în special cu teme istorice) pe Netflix. Încerc să evit televizorul, îl folosesc doar pentru a mă informa din scurte grupaje de știri și pentru a urmări câteva emisiuni cu tematică muzicală. De asemenea îmi place să ascult muzica marilor maestri, a artiștilor consacrați (ca violoniști preferați îi am pe David Oistrakh, Nathan Milstein, Henryk Szeryng, Maxim Vengerov, Aleksander Markov, Sarah Chang, Wen Wei, iar ca dirijori preferați Daniel Barenboim, Simon Rattle, Claudio Abbado, Zubin Mehta, Sergiu Celibidache, Leonard Bernstein). Uneori mai cochetez cu muzica electronică – îmbin compoziția acustică cu procesul executiv electronic, mă folosesc de mijloacele tehnice moderne pentru a compune melodii și armonii clasice ce îmbracă forme și ritmuri moderne. Un lucru știu sigur: nu voi renunța niciodată la muzica clasică, sub orice formă s-ar desfășura și prin orice mijloace sonore, ea va rămâne vie acolo unde mugurii destinului au fost sădiți, adânc în sufletul meu. Apropo, deși provin dintr-o familie de ingineri, sunt primul muzician din familia mea și sunt foarte mândru de asta. Sunt mândru de membrii familiei mele și de arborele meu genealogic pentru că fiecare ramură a acestui arbore și-a dovedit rostul existenței sale și a urmat cu sfințenie calea onoarei, cinstei și dreptății și, indiferent de tipul muncii cu care a servit patria, s-a mers pe motto-ul „Meseria este brățară de aur!”

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni?

Mihai Predescu: Am un îndemn pentru toți românii: să rămâneți la fel (fie că sunteți aici în România sau trăiți pe meleaguri străine) și să nu vă schimbe nimeni și nimic, așa cum nici până acum, timp de mai bine de două milenii nu ne-a schimbat nimeni și nimic; iar dacă cineva cere să vă schimbați și simțiți că sunteți nevoiți să vă abateți de la calea adevărului, atunci această schimbare nu-ți merită efortul! Fiți convinși de propriile voastre puteri, propria voastră gândire și decizia voastră să fie cea care primează, nu vă lăsați niciodată manipulați, pentru că trăim vremuri în care trebuie să ne dovedim nouă înșine că avem destule resurse care, folosite eficient, vor face minuni și ne vor duce mai aproape de succes. Trebuie să fiți convinși de existența binelui din interiorul vostru. Gândind simplu, curat și nepărtinitor, omul nu are cum să dea greș! Am și un sfat: iubiți-vă mai mult și respectați-vă principiile și reflectați la sensul propriei voastre vieți, la menirea voastră, la cum să vă găsiți echilibrul în această lume efervescentă. E timpul să trecem la un nivel superior de inteligență și acest lucru se face doar cu bunăvoință, o judecată corectă și nevoia de progres. Omul este născut pentru a iubi, pentru a înțelege, pentru a fi smerit, pentru a face bine, pentru a ajuta, doar așa o societate poate deveni invincibilă și admirată! Și, nu uitați ca, din când în când, să asculați și muzică clasică, să citiți o carte, să ascultați o piesă de teatru, să admirați un tablou într-un vernisaj, să vizitați galerii de artă, muzee. Astfel puteți să evadați din cotidian pentru a vă căuta liniștea interioară și să dați sens vieții. Doar așa ne putem îmbogăți cunoașterea și sufletul!

Foto. Ana Moroşanu Magdin