Curentul International

Curentul International Magazine

Măști histrionice în romanul „Niște țărani” de Dinu Săraru

21 min read

Măști histrionice în romanul „Niște țărani” de Dinu Săraru

Prozatorul Dinu Săraru la 90 de ani

Autor: Prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

O carte a mentalului colectiv într-un moment de cotitură istorică, cum este romanul Niște țărani de Dinu Săraru, justifică reținerea de principiu a prozatorului în a da un contur mai puternic personajelor lui, așa cum Duiliu Zamfirescu își intitulase un roman Tănase Scatiu, Liviu Rebreanu îl crease pe Ion sau Marin Preda îl zămislise pe inegalabilul său Ilie Moromete. Dimpotrivă, formula de plural Niște țărani, cu articulare nehotărâtă  din titlul romanului ce marca debutul autorul în 1974, conduce spre o dramă colectivă, cea a deposedării țăranilor români de pământurile pe care ei le lucrau printr-o tradiție transmisă de secole din tată în fiu. Atuul autorului derivă, așa cum s-a spus deja,  din faptul că Dinu Săraru s-a inspirat din viața unor sate ale Olteniei în care a crescut, observând în mod direct cum s-a înfăptuit cooperativizarea agriculturii în România socialistă. În întregul lui, subiectul se plasează în perioada tatonantă care a premers dramatic actului politic propriu-zis.

Evaluările romanului au fost de la bun început diferite, chiar antagonice. Stigmatizat de Virgil Ierunca în emisiunile de la Europa Liberă, în „Antologia rușinii” din revista „Ethos”, scoasă împreună cu Ioan Cusa, autorul cărții va fi așezat de Vladimir Tismăneanu între „jdanoviști” pe lista neagră a protocroniștilor de manifestare violentă, (Vezi „Raport Final”, volum coordonat de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România (Editura Humanitas, 2007 ), la pagina 773, unde poate deruta confuzia termenilor, atât timp cât viziunea scriitorului în acest roman este profund antijdanovistă. La polul opus, între prestigioșii recenzenți ai noii apariții editoriale, una aureolată din belșug cu premii și transpuneri scenice, universitarul Valeriu Râpeanu, istoric literar consacrat, se referea la Niște țărani, concluzionând: „Locul romanului său, al cărui titlu a căpătat, cum se întâmplă numai cu cărțile reprezentative ale unei literaturi, valoarea unei efigii, este de pe acum alături de cărțile care jalonează ceea ce numim calea cea mare a unei literaturi.” Trecem peste o remarcă a lui Constantin Sorescu privind „grija pentru psihologia țărănească” în acest roman ce „încheie strălucit un ciclu țărănesc dureros al literaturii române…”, ca să ne oprim la criticul literar Aureliu Goci, care i-a dedicat autorului un întreg studiu monografic. Domnia Sa conchidea: „Deși era o carte despre trecut, Niște țărani s-a dovedit, în timp,  o carte pentru mai târziu. De la apariția Moromeților, cu două decenii mai înainte, conștiința criticii nu fusese mai violent contrazisă de o asemenea construcție imprevizibilă, care, în plus, modifică tipologia umanității rurale… Niște țărani s-a dovedit o carte extraordinară și plurivalent semnificantă, în mai multe contexte socio-politice.” În Dicționar de  Literatură Română Contemporană, ( Editura Albatros, referenți științifici Romul Munteanu și Mircea Zaciu, 1977, p. 496-497) Marian Popa comenta: „Reluând tema începuturilor cooperativizării agriculturii, romanul Niște țărani (1974) aparține noii etape de examinare a procesului, care privește evenimentele fără idilism și schematizare, în toată complexitatea lor gravă. Acțiunea se consumă într-un sat oltenesc. Confruntările dintre tradițiile spirituale și economice milenare și noutățile ideologice și materiale constituie esența conflictuală; tehnica rezistenței sociale prin amânarea dramatică și disimulare teatrală, produce efecte subtil fixate. Remarcabil este romanul prin firescul situațiilor, prin pitorescul nu lipsit de gravitate și mai ales prin umorul ca dimensiune a comportamentului personajelor și ca observație angajantă a autorului.”

În lupta cu extremele, ne salvează totdeauna elucidarea bazată pe reluarea atentă a textului, citit în cheia relației omului cu istoria. Care este noutatea romanului la nivel tipologic? La o nouă lectură a romanului Niște țărani, am constatat că procesul de colectivizare a agriculturii în România socialistă găsește în Dinu Săraru un prozator autentic, cu certe intuiții pe linia mefienței țăranilor într-o ideologie care după o jumătate de secol s-a dovedit perdantă. Prozatorul urmează un traseu eidetic, revigorând o etapă a vieții rurale românești pe baza memoriei sufletului și a conștiinței sale. În același răstimp, după o elaborare de 12 ani, apăruse vol. II al Moromeților lui Marin Preda în 1967, dar la Dinu Săraru perspectiva este alta. Năiță Lucean, secondat în carte de Pătru cel Scurt, a făcut războiul timp de șapte ani, adică de la început până la capăt, „ca tot țăranul”, plan ce lipsește la protagonistul lui Preda, devenit celebru, așa cum în literatura română rurală mai este doar Ion al lui Liviu Rebreanu. Orizontul țăranilor lui Săraru este altul. După atâtea bătălii purtate pe fronturile Europei, pe care însă prozatorul le-a punctat prea vag, acum, la vreme de pace, se desfășoară o altfel de bătălie, respectiv una dusă în planul conștiinței foștilor beligeranți. Ca și pescarul Santiago din  proza lui Hemingway Bătrânul și marea, țăranul  lui Săraru Năiță Lucean înfruntă „marea”, una ce ia forma luptei din propria conștiință cu un tăvălug politic irepresibil. Există în jurul acestui personaj-pivot  alte creionări de profiluri  tipologice, fiecare consătean având o reacție proprie și o altă poveste a înfruntării cu autoritățile socialiste.

Romanul Niște țărani debutează cu ridicarea armelor pe care le aveau țăranii satului Cornu Caprei, de pe apa Cernei. Actul acesta inchizitorial imprimă o tensiune apăsătoare, permanentizată în economia narațiunii, circumscrisă preludiului pe care l-a avut în sat procesul colectivizării. În această fază propedeutică, scriitorul înregistrează o presiune morală dusă până la nivel de replici, aparent independente de tema centrală a cărții. Așa este afirmația pe care soția lui Năiță i-o dă lui Pătru cel Scurt: „v-ați întors de pe front și n-a fost mai rău ca acum”. Așadar, în subtext se induce ideea că ceea ce trăiau țăranii amenințați de spectrul colectivizării rivalizează cu anii frontului. Da, era și acesta de acum „un front”. Prin sat se fac percheziții în căutarea armelor nedeclarate și țăranii, care sunt duși cu Gazul la oraș, se întorc de la anchetele Securității spre a fi dați în supravegherea Miliției locale. Frica de o primejdie iminentă impunea măsuri de apărare și mintea țăranului s-a dovedit, ca totdeauna, la restriște, ingenioasă.

Există în romanul Niște țărani al lui Dinu Săraru un histrionism ca formă superioară de protejare la asaltul colectivizării agriculturii românești, simțit de sătenii acelui cătun așezat la „mama dracului” ca act politic dizolvant ce afecta nu numai tot ce izbutiseră ei să agonisească, ci însăși speranța lor de viață. Fără a fi inovația lui Dinu Săraru, „măștile” pe care s-au deprins să și le pună personajele sale au uneori, ca în antichitatea egipteană și chineză, o funcție de catharsis eliberator, dar mai ades, ca cele de teatru elin, pe cea de a tăinui o trăire, de-a înăbuși o revoltă personală, de a simula pe moment o anumită identitate.  Mascarea adevăratei trăiri a lui Simion Popescu, declarat fără noimă chiabur și dat exemplu negativ prin toate satele vecine, ia expresie muzicală. El cântă popește la fiecare nedreptate pe care i-o fac autoritățile. Există în scena discuției consătenilor despre colectivizarea satului  un moment când aparenta indiferență a lui Simion, exprimată prin cântarea sa bisericească, este contrazisă de expresia feței, căci el „se înveseli negru”, ceea ce trădează  prin construcția oximoronică a naratorului o disperare, altfel bine camuflată. El nu răbufnește nici în episodul confiscării de către Ion zis Ciclop a unei căruțe vechi din ograda lui. Tactica sa este reversul magistralului război al nervilor dus de către Ilie Moromete cu Jupuitul venit după fonciire și decis în mod cu totul nerațional să ducă până la primărie o căruță fără animale de tracțiune. Era o imposibilitate practică pe care Marin Preda a satirizat-o plin de umor. Rezolvarea lui Dinu Săraru este cu totul alta, căci Simon văzând cum i se ia căruța, se precipită venind îndatoritor la Ciclop și cu o biciușcă veche, motivând  îngăduitor că ar fi bucuros să audă după pocnetul biciului bine cunoscut de el, când căruța lui va fi dusă spre târg de oamenii puterii.  Așadar, o combinație iscusită de durere aprigă și de sarcasm, la fel de bine mascate.

Tema-pivot a colectivizării nu este dezbătută public, ci se insinuează aproape numai aluziv în dialogul sătenilor cu reprezentanții autorităților și în discuțiile de la Mat sau, cel mai adesea, în gândurile lor. În romanul lui Dinu Săraru, cel mai cutezător proiect de subminare a colectivizării aparține lui Năiță, Ridicarea unor temelii de case, începute de el pe toate parcelele deținute de familia sa, are ca rațiune scoaterea lor din suprafețele ce urmau să fie predate cooperativei. Iată o formă disperată de rezistență în lupta anticomunistă, încă una plauzibilă. Banii împrumutați de la cămătarul Mucălău cel Bătrân echivalau cu o pereche de boi, fapt tăinuit de gospodar până la finalul încercărilor lui tatonante. Amplasarea unei case pe terenul lui din Valea cu pietrele, acolo unde urma să fie așezat sediul viitoarei cooperative agricole din sat, este o formă de subversiune. Așa cum  șantierul abia deschis atrage atenția tuturor, săteni și autorități, el are rolul jucat în vol. I din „Moromeții” de tăierea salcâmului, chiar dacă acolo simbolul este cu totul altul, cel al pauperizării protagonistului, ca reprezentant al țăranilor mijlocași. O grimasă a uimirii apare pe chipurile țăranilor surprinși la lucru de primul secretar pe șantierul casei ce urma să fie ridicată exact în locul acela destinat viitorului sediu al cooperativei agricole colective: „Stăteau încremeniți în acea hlizeală veselă care între timp se cam stinsese, și Năiță văzu chiar cum coboară încet pe obrazul rotund al lui Pătru cel Scurt o lumină străină, și fața acestuia se întunecă binișor”. (s.n.) Ultima speranță că vechea legătură dintre Năiță și primul secretar ar putea salva satul de colectivizare se spulberă în gândul lui Pătru, când prietenul lui trage o concluzie cu referire la atitudinea omului politic care se aliniase docil ordinelor primite de sus: „-El ar părea om cumsecade, însă are misiune, răspunse pe gânduri Năiță Lucean. Politica lui asta e, mai făcu el o concesie în favoarea aceluia care era primul-secretar. Ăștia au o politică și se țin de ea…” Fără echivoc, responsabilitatea politică pe care și-au asumat-o face din acești politruci o forță irepresibilă. Constatând-o, Năiță nu găsește altă supapă de salvare decât să ridice niște temelii de case prin care puteau fi păstrate parcelele lui de pământ Disperare și ingeniozitate practică, dar una care se va dovedi în viitorul imediat cu totul nerealistă.

Aparenta apreciere de care se bucura în sat primarul ascunde o caustică ironie, căci omul puterii „abia știa să se iscălească, însă nu-l bătea nimeni la politică. Atunci când zicea el Tovarășe, îngheța o adunare întreagă”. Melanjul de aparente calități și de defecte este anume construit de autor, ca să treacă de vigilența cenzurii politice. Ca venetic ce avea încrustat pe chip stigmatul înstrăinării dușmănoase față de sat, Craina este portretizat în tușe întunecate: „sfrijit și negru și ținând mereu la gură batista aia mototolită cu care își ștergea buzele vinete.”(s.n.) În conflictul central al romanului, primarul satului și funcționarii executanți, corupți prin tradiție, responsabili cu cotele, totdeauna nemiloși,  alături de secretarul de partid de la raion, constituie o axă a amenințării perpetue, ce pune la încercare toată înțelegerea și răbdarea sătenilor. Meritul prozatorului constă în modul cum le-a dat viață, particularizându-i și asigurându-le credibilitate sub raport tipologic.

Imaginea emblematică, ce câștigă în economia romanului o pregnanță sculpturală era cea a familiei Lucean sosind la judecată pentru culpa de a fi ascuns, din propria recoltă, un sac de porumb: „Năiță își făcu loc printre oameni și veni în față, cu căciula de care nu se despărțea nici iarna, nici vara – pusă la subțioară și ținută cu cotul mâinii stângi. În urma lui, fuior, cei șase copii și muierea cu batic negru și plângând înfundat.” Sub semnul jocului de măști, cuvântul explicativ al pârâtului spulberă orice urmă de vină, de posibilă subversivitate, în condițiile în care scara cea veche fusese scoasă din uz ca din ea să facă arșice băieții, iar cei veniți în control nesocotiseră sfatul gospodarului de a nu se mai urca pe ea. Nu pentru prima dată, pârâtul ajunge în pragul disperării și cere judecătorului ca, atât timp cât el va sta la închisoare, să se ocupe de cei 7 membri ai familiei lui. Prezent la judecată este și omul său de încredere, Pătru, căruia condamnatul îi cere să elibereze câinele, care nu mai are ce păzi într-o gospodărie pustiită. Noutatea personajului Năiță Lucean, ce reprezintă țăranul coborând vertiginos spre polul sărăciei lucii, este ipostazierea disperării, a defetismului în momente dificile când, neputându-și apăra proprietatea pământului, el regretă că nu a fost omorât în război, ca băieții lui să păstreze imaginea unui tată-erou. Ingenios este modul narativ al evocării unui asemenea moment-cheie în evoluția conflictului, reconstituit de către prozator în visul lui Pătru din capitolul al VI-lea, intitulat „Somnul”.

Dinu Săraru creează cu un simț de-a dreptul pictural imagini ca cea a lui Pătru meditând la gura sobei în plină noapte, când fața lui pare plină de sânge, simbolul subtil al disperării sale nemărturisite. Dinu Săraru îl ipostaziază și cu o mască a împietririi, ce amintește de scena din Răscoala lui Liviu Rebreanu în care Petre-Petre încremenește la modul expresionist: ”…Pătru  rămase cu ochii pe jarul din sobă, și văzându-l cum stă neclintit, pierdut în gândurile lui de bărbat și în grijile lui”. (s.n.)

Prozatorul plămădește un portret autentic al psihologiei țărănești în etapa dramatică a trecerii de la proprietatea privată, de tradiție milenară, la cea colectivă, proiectată de partidul unic după modelul sovietic. Personajul monolitic în diversitatea sa, concretizată în nume, care identifică segmente de arbore genealogic, ca Nicu a lui Nae, Veta lui Haralambie, Petre a lui Toma, Simion Popescu, Gheorghe Oțel, Mucălău cel Bătrân, Dumitru lui Dincă etc,  concurează cuplul principal format din Năiță Lucean și Pătru cel Scurt. Acest cuplu a fost  cimentat în anii războiului când cei doi consăteni „văzuseră moartea împreună”, iar acum credința lor „îi făcea opaci și chiar refractari la evenimentele politice care se succedau cu o viteză amețitoare”. Zvonistica stă la loc de cinste în sat. Atunci când se răspândește vestea că Năiță a promis la raion primului secretar, de care îl leagă amintiri din război, că va construi socialismul în satul lui, sătenii se neliniștesc și îi cer explicații. Socrul lui îl previne răspicat că poate să intre în colectiv cu pământurile lui, nu cu ce i-a dat el, ca părinte, soției lui. Subversivitatea lui Dinu Săraru se concretizează prin stilul exprimării și chiar prin limbaj gestual. Se simte că scriitorul a învățat lecția teatralității de la Marin Preda, având inteligența practică de a da cu totul alte semnificații semnelor scenice folosite de el în narațiune.

Tensiunea politică a unei noi realități are ca piloni adversari pe sătenii derutați și pe Craia, veneticul, sosit de la Corabia ca primar în sat. Subalternul său poreclit Ciclop, din cauza unicului ochi cu care mai vedea, sporește și prin deficiență fizică mefiența sătenilor. Când Craia și Ciclop se înființeză la poarta gospodăriei lui Năiță pentru colectivizare, nimic nu se petrece cum cerea tradiția ospeției, căci Năiță nu le iese musafirilor în prag, câinele sfâșie pantalonul lui Ciclop și când, în sfârșit, se regăsesc cu toții în casă, soția nu servește nimic musafirilor nedoriți: „Femeia continua să stea nemișcată lângă sobă și parcă era surdă, nu se clintea, nici ochii nu i se mișcau, nici nu clipeau.” (s.n.) Devitalizat, chipul femeii, care dovedește un neașteptat simț scenic, ia rigiditatea unei măști, având ceva din fixismul privirii statuilor egiptene antice. Tocmai această încremenire spune mult, semnifică ceea ce femeia nu putea să exprime prin cuvânt. Georgina strânsese până și scăunelele pe care stătuseră copiii adineauri în jurul mesei. Așa se face că musafirii au fost așezați pe pat. Când femeia este trimisă în mod țintit să aducă din beci niște țuică spre a dezgheța musafirii sosiți prin nămeți până la ei în satul așezat „la mama dracului”, se încinge un adevărat scandal între soți. Memorabil este modul cum prozatorul conduce altercația lui Năița cu Georgina, care pe neașteptate iasă din împietrirea simulată. Replica ei discreditează gazda și pune în cui pofta de băut a musafirilor nedoriți: „Unde ai tu țuică în butoi? Se miră ea acum cu un glas din care se înțelege că se pregătește o ceartă adevărată. Și tu crezi că dumnealor sunt ca tine, pe unde apucă, să bea țuică? Păi dumnealor sunt bețâi ca tine?”. Dinu Săraru construiește din jocul verbelor un adevărat război al nervilor în care adversarii-soții Lucean și cei doi musafiri – se tatonează, ies la atac, intră în scenă pe neașteptate spre a echilibra raportul de forțe cu o intuiție a actoriei scenice de-a dreptul magistrală. De la expresia fețelor la starea psihologică a beligeranților, care își luau vorba din gură, încercând să se intimideze unii pe alții, totul devine un joc al măștilor care trebuia să acopere adevărul gândurilor și trăirii lor. Era acolo „o stare de fierbere stăpânită”, gospodarul histrion inventând mereu alte „drăcii”, căci „el se distra mereu improvizând și ascultându-se cum improvizează”.

Craina încearcă, la rându-i, o stratagemă verificată ca imparabilă în relațiile lui cu sătenii. Îi vorbește gospodarului „cu glas de ședință cu care se făcuse cunoscut în sat ca un om al dracului și amenințător.” Decis să joace totul pe o carte, aruncă în joc situația critică în care fusese Năiță în toamna trecută, anchetat de Securitate. Altfel spus, primejdia plana și acum asupra lui Năiță, dacă promisiunea făcută atunci la raion nu se îndeplinește întocmai acum. Jocul măștilor continuă. Năiță mimează o supunere absolută, vorbind „cu o falsă smereală în glas și întinzând mâinile în lături”. Dar nici gestica expansivă, nici cuvintele aprobatoare nu-și ating ținta, așa că primarul devine amenințător, amintindu-i că „noi avem și alte metode, și dumneata știi și n-ar fi cazul.” Deși toată gimnastica pregătitoare, cu jocul din glezne al învăluirilor încercate nu părea să-și fi atins scopul, primarul enunță clar scopul vizitei lui oficiale, având girul primului secretar în fața căruia se făcuse în toamnă promisiunea lui Năiță. În scenă apare soția gospodarului. Ea „intervine iute”, deviind discuția despre colectivizarea satului lor, discuție ajunsă într-un punct mort. Răzvrătită cu un moment înainte, Georgina se sincronizează cu soțul ei mimând supunerea, așa cum obișnuiau femeile satului cu o anumită rațiune practică. Ea mută atenția spre Ion Ciclop, vorbindu-i „cu umilință și făcându-i plăcere vătășelului, căruia când i se spunea „domnule” mai ales de către muieri, se mai muia și mai trecea cu vederea câte ceva de la cote.” Masca umilinței învățaseră să o poarte femeile satului de munte ca să slăbească vigilența celor care dijmuiau produsele gospodarilor. Dar primarul nu  pare impresionat de stratagema femeii, ci readuce discuția exact în același punct-pivot, colectivizarea, rostul sosirii în Cornul Caprei. Acum, războiul nervilor schimbă brusc fizionomia gospodarului. Pe fața lui „se lăsă o umbră vânătă, ca atunci când vine câte-un nor și ia fața soarelui și te trezești din senin pe întuneric.”(s.n.) Folosită cu mare abilitate, comparația la care recurge autorul se dovedește a fi sugestivă pentru a fixa starea de spirit a țăranului asaltat de oamenii puterii. Năiță recurge la minciună, încercând să câștige timp spre a schimba raportul de forțe între beligeranți.

Schimbându-și masca, el simte că nu umilința este eficientă, ci contrariul ei. Metamorfozarea se cerea făcută instantaneu, căci „descoperind în ultimul moment o portiță prin care să strecoare în mintea celor doi ideea că nici el nu e chiar singur pe lumea asta, îl mai cunoaște și pe el cineva, același cineva de care mai pomenise înainte și care cineva putea fi chiar primul-secretar, cu care simțea el că este amenințat subțire de cei doi.” Mutarea bună, ca a unui jucător de șah inspirat, reechilibrează raportul de forțe, acum când minciuna că el, Năiță, ar fi fost tovarăș de arme cu prim-secretarul în război nu putea fi verificată. Chiar dacă discuția se purta pe fundalul general al neîncrederii, totuși pe măsură ce „prinse Năiță un fir de curaj, și glasul său se schimbă, prinse și el putere, se întări”, primarul pierde din violența atacului verbal.

O nouă schimbare histrionică la nivel de limbaj face ca primarul să moaie tonul și să-și aleagă cu grijă cuvintele. Față de Ilie Moromete care anihilează pas cu pas pe Jupuitul venit după fonciire, Năiță restabilește echilibrul și este mulțumit să-l vadă pe adversarul lui mai înțelegător acum când „parcă se făcuse o pace între ei”. Craina încearcă o fraternizare cu țăranul desemnat să fie folosit de partid cu rol de cal troian și elementul comun, care-i putea alătura, era faptul că ei doi erau „oameni cu minte”, având responsabilitatea de „a pune la cale” ceva. Dar Năiță face imposibilă rostirea cuvântului „colectivizare”, de care se temea tot satul, întrucât deposedarea de terenurile de pământ și predarea la cooperativă a vitelor de muncă echivala cu renunțarea la speranță. O asemenea nenorocire nu înțelegea să și-o asume tocmai Năiță, intrând în cooperativă, chiar dacă înțelegea că satul Cornul Caprei era printre ultimele localități rurale rămase în afara noului sistem agricol.

Tot histrionismul la care recursese el era alimentat de „frica să un fie cumva obligat să dea un răspuns categoric.” Cuvântul „tovaroși”, anume deformat, pare să rămână străin de lumea satului în care cel numit astfel a intrat ca un intrus. Important era de înțeles că ceea ce spusese „tovaroșul” prim-secretar rămânea un postulat, aflat deasupra oricărei deliberări. Dar cazul special al familiei cu șase băieți care vor cere peste câțiva ani socoteală tatălui pentru că și-a dat tot pământul la cooperativă o scoate din expectativă pe Georgina, care, punându-și o nouă mască, preia toată revolta  de adâncime a soțului ei și are curajul să o exprime într-o formă neașteptată. Cu masca pusă, referindu-se la propriile progenituri,- „fir-ar ai morții”, cum pare să-i blesteme chiar ea, mama lor – ea îi privește pe cei șase băieți ca pe o viitoare amenințare. De aici și tonul violent în falsitatea sa cu care îi încondeiază: „-Și toți cer, fir-ar ai morții, se vârî și muierea lui Năiță în vorbă, arsă și ea de această discuție, la care se aștepta, dar pe care nu și-o închipuise totuși atât de apropiată”. Pe terenul astfel pregătit, gospodarul construiește imaginea de spaimă a judecării la care va fi supus, când va da socoteală de sărăcirea familiei prin cooperativizare: „Ăștia te omoară, că la noi sărăcia e mare, și oamenii răi de nevoie, și ia pune-te dumneata cu șase care pun parul pe tine, că unde e averea lor cine le-a înstrăinat-o?” Dacă pe primar îl face copărtaș al raționamentului său, cu Ion Ciclop, bătut de femeie și de copil pentru că și-a „băut pământul la popice”, strategia adoptată era una a anihilării imparabile. Pentru că legătura gospodarului  din Cornul Caprei cu prim-secretarul de partid cerea prudență, primarul are paciența de a-i asculta punctul de vedere, dar acela i se va părea aberant, împins departe în timp pe când băieții lui deveniți proprietari vor decide ei ce doresc să facă cu parcelele de pământ de care dispuneau. Concluzia sa este limpede: „zic și eu să intrăm în anul două mii, poate că atunci se mai cumințește lumea și e altă judecată.” Iată o ironie de subtext care discreditează cu totul ideea colectivizării. Autorul acestui moment din capitolul  5 Valea cu pietrele, realizat magistral, înregistrează seismografic starea țăranului care, după plecarea musafirilor nepoftiți,  se simte încolțit de o mare nenorocire, una fără scăpare. Figura lui Năiță este proiectată simbolic într-o ipostază dramatică: rămas pe prispă în plină zi de iarnă geroasă numai în cămașă, cu capul gol „lipit de peretele alb, încât părea, așa cum sta răstignit ca o pasăre.” (s.n.) Dacă în vol. II al romanului Moromeții, sub o ploaie neiertătoare, protagonistul medita asupra destinului istoric al țărănimii, Năiță reprezintă o altă ipostază, cea a omului care opune rezistență tăvălugului politic, care se vede nevoit să suporte „teroarea istoriei” cum afirma Mircea Eliade.

La pomana din capitolul cu același titlu al romanului, eveniment pe care Pătru cel Scurt îl organizase ca semn al ieșirii lui din sărăcia la care fusese condamnat, țăranii adunați aduc vorba despre colectivizarea ce plana ca o amenințare asupra întregii comunități. Când află că mai mulți consăteni, între care Gheorghe Oțăt, Petre a lui Toma, erau gata să se înscrie, Năiță  se răstește la ei plin de revoltă, stare pe care autorul o exprimă și printr-o  expresie fizionomică. La raționamentul practic al lui Gheorghe Oțăt „dacă asta e politica, e musai să jucăm și noi.“, replica ia forma unei interogații ce are menirea să-l trezească la realitate pe contraopinentul său: „-Și tu știi să joci? îl înfruntă negru la față Năiță Lucean.“.(s.n.) Masca revoltei omului „negru la față” este justificată prin eșafodajul rezistenței lui care s-ar prăbuși instantaneu. Raționamentul lui Năiță ia forma halucinatorie: „Cu ochii vedea  fața de loc din Culmea-Oarbei și vedea cum se topește planul lui de a mai ridica acolo o temelie de casă, și locul se pierdea și parcă îl și vedea pe Geanovu măsurând Oarba toată și cureaua lui.” El găsește incomplet raționamentul consătenilor lui, care sperau să scape de dări odată cu predarea pământului și vitelor de muncă, dar nu credeau că truda cea multă pentru „omorârea pământului” tot lor le revenea. Abia când se trece la alt subiect, „se lumină dintr-o dată Năiță la față.” În literatura română contemporană dedicată acestei teme, niciun alt personaj nu-și făcuse un asemenea plan personal de apărare a pământurilor lui de tăvălugul colectivizării ca protagonistul romanului Niște țărani. Între săteni, Năiță Lucean pune în discuție cele mai clare contraargumente la acceptarea unora și doar după moartea prietenului său de idei, va scrie și el cererea de intrare în colectiv, dar și atunci o face cu niște condiții care să-i răcorească sufletul la o asemenea înfrângere. Așadar, un  nou pact cu istoria.

Din arsenalul de instrumente pe care prozatorul le-a folosit cu iscusință pentru a panorama o lume țărănească pusă în mișcare de un comandament politic inespugnabil, am ilustrat numai pe cel mai rafinat, histrionismul. În accepția, „ultimului țăran din Slătioara”, cum îi place lui Dinu Săraru să se autodefinească, jocul măștilor care a pus în valoare cutremurul produs în conștiințele sătenilor de o stavilă de netrecut, este nutrit din inteligență practică, dragoste de viață și de natură, respect pentru datini și demnitate umană, din tenacitate și iubire de pământ, din familiaritate cu animalele gospodăriei și simțul eroic al sacrificiului pentru țară. O asemenea însumare de valori umane nu puteau fi tezaurizate de prozator nicăieri mai tainic decât la „niște țărani” trăind într-un sat românesc așezat „la mama dracului”.

Foto. Anca Sîrghie 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may have missed

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.