Curentul International

Curentul International Magazine

Galoşii lui Moş Crăciun

11 min read

Galoşii lui Moş Crăciun

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

 

Mult timp după Sărbători, satul păstra un aer de sărbătoare. Zeci de beculețe atârnau la grinzile caselor iar brazii încă luceau, împodobiți în ferestre.

Adela, o pistruiată nu mai mare de înălțimea mesei – în ochii mei o piticoată, fără să observ că nici eu nu eram altfel – voia să mă impresioneze cu poveștile ei din oraș. Venise în vizită la bunici și ne împrietenisem repede. În toamna care trecuse, imediat cum au ieșit la pensie, bunicii ei au renunțat la apartamentul din capitală și s-au mutat în casa care fusese a părinților lor, o căsuță mică, situată puțin mai sus de cea în care locuiam noi.

Orășeanca bălaie și fragilă, cu părul numai inele, mă lăsase cu gura căscată povestindu-mi despre minunățiile Bucureștiului, un loc „uriaș, cât  o sută, o mie  de sate ca al tău”. Fată de oraș, crescută în centrul capitalei, strâmba din nas în fața drumurilor înguste și neasfaltate sau a orătăniilor din gospodării, care o trezeau prea de dimineață. Aș fi vrut să mă laud măcar cu derdelușul unde ne dădeam cu sania, dar în iarna aceea ninsese rar și fulgii se topiseră. Ulița noastră era plină de gropi și de noroi iar Adela, învățată cu străzile frumoase ale Bucureștiului, pufnea, nemulțumită că părinții o abandonaseră.

Nu era zi să nu-mi povestească despre sutele de jucării care se găseau în magazine, multe din ele avându-le acasă, despre cofetării – de unde puteai alege din zeci de feluri de prăjituri, despre hainele frumoase pe care le are, despre grădinița mare și minunată unde învăța, cu totul altfel decât sala modestă la care mă ducea zilnic mama. Mă înfuriase atât de tare aerul ei de prințesă, lăudăroșeniile, disprețul cu care se uita la păpușile de cârpă încât într-o sâmbătă, când tot satul era la biserică pentru slujba de pomenire a morților, am hotărât să o impresionez.

– Adela, vrei să auzi despre o minune? Hai la mine, e ceva ne-mai-po-me-nit.

– O minune? Merg, vreaauu.

– E cu Moșii, i-am șoptit cum am ajuns la noi acasă, ducând un deget la buze. Am descoperit că… îți spun, da’ să nu mai zici la nimeni.

– Jur că nu spun.

– Să vezi! Anul trecut, în seara în care trebuia să vină Moș Nicolae, tata mi-a dat de grijă să îmi fac ghetuțele. Zicea că Moș Nicolae îi va povesti lui Moș Crăciun dacă am fost cuminți. Așa că, ne amenința, „vedeți cum vă purtați, dacă vreți bomboane în ghetuțe și cadouri sub brad.” Ha, ha, așa mă sperie în fiecare an, crede că-s prostuță. L-am întrebat ce fel de galoși are Moș Nicolae și dacă îi are exact ca Moș Crăciun. S-a uitat mirat la mine și mi-a răspuns aiurea, cum face mereu: „Ce galoși, cine are galoși? Ce aiureli vorbești, măi bondocule?”

– Chiar, tatăl tău avea dreptate. Ce galoși, cine are galoși? s-a băgat în poveste Adela.

– Am văzut eu în celălalt an papucii lui Moș Crăciun. I-am zărit pe sub mantie când m-a luat în brațe. Are galoși, pe cuvânt! Te rog, nu râde. Și frații mei râdeau în seara aia, înghiontindu-se lângă sobă, dar tu ești prietena mea iar ei nici nu știu secretul, nu l-am spus nimănui.

– Ha, ha, ha! Cum îți spune tatăl tău! Bondoc… a chicotit Adela. Aveau de ce râde frații tăi. Cum are galoși? Galoșii sunt papucii ăia urâți, din care poartă și mamaia mea, nu? Cum să aibă galoși? La București Moșul poartă cizmulițe roșii și elegante. Auzi la ea, galoși! a pufnit Adela.

– Vezi că mă supăr și nu-ți mai zic nimic.

– Nuu, spune, nu mai râd.

– M-ai întrerupt și nici nu mai știu unde am rămas.

– Unde tatăl tău te întreba dacă nu „aiurezi, măi, bondocule” a dat din nou Adela în râs.

– Aa, da! I-am spus să nu mă mai prostească și i-am povestit ce am văzut la Moșul care a venit la mine. Să știi că râzi degeaba, o avea la voi cizmulițe elegante dar la noi în sat vine încălțat cu galoși, doar vezi ce noroi e pe ulițe.

– Ei, lasă cizmulițele, a cedat Adela, zi-mi ce-ai văzut?

– Ce, ce! O minune, ți-am spus. Când a venit Moș Crăciun la noi avea galoși în picioare. Zău, i-am văzut cu ochii mei. I-am spus tatei dar mi-a răspuns aiurea și scurt, fără să-mi dea amănunte. A recunoscut că amândoi Moșii au galoși, cică sunt îmblăniți și le țin de cald dar n-a vrut să-mi spună mai mult, m-a trimis la culcare. Crezi că l-am lăsat în pace? L-am întrebat de ce au ambii galoși fix la fel, cum de s-a nimerit așa. Știi ce mi-a răspuns?

– Ce?

– Cică  i-au cumpărat din același magazin de la Polul Nord.

– Auzi, tu câți ani ai? Tatăl tău te lua în râs. Cum adică, Moș Crăciun și Moș Nicolae au fost la cumpărături la același magazin? Și la Polul Nord… ce poveste mai scornești și tu!

– Șase, cât ai și tu. Și nu inventez. Ai răbdare puțin, e ceva cu Polul Nord. E ceva…

– Ce? a redevenit curioasă Adela.

– Ai răbdare, te-am rugat să ai răbdare, un secret nu se spune repede fiindcă se pierde vraja. L-am luat la întrebări pe tata, l-am întrebat cum se întâlnește Moș Nicolae cu Moș Crăciun. Cum, dacă unul vine din cer iar altul de la Polul Nord, unul vine de Sfântul Nicolae iar altul de Crăciun?

Așa e. Și ce ți-a răspuns?

– „Vine din cer Moșul Nicolae, sigur că da”, mi-a răspuns tata cam pe fugă, de parcă îl deranja că eram curioasă. Apoi a încercat să mă convingă că Moș Nicolae coboară din cer dar, mai înainte de a pune cadourile în ghetuțe, face un ocol pe la Polul Nord ca să controleze dacă Moș Crăciun are listele de cadouri și scrisorile de la copii. Și, pentru că tot e acolo, se duc amândoi și-și cumpără galoși, fiindcă numai la Polul Nord sunt galoși așa frumoși. Văzând că tot nu-l cred, tata mi-a spus că îmi poate confirma și Maica. Adela, când a pomenit de Maica… am început să înțeleg așa că am strigat-o cât mă ținea gura. „Maică, maicăă, maaaaică! Vino pân’ la mine!” am țipat cât m-au ținut puterile. A apărut din camera alăturată, destul de îngrijorată, cu fusta ei neagră și lungă: „Ce vrei? De ce țipi, fetiță?” m-a întrebat. Eu am luat-o scurt la întrebări, ca să nu aibă timp să-și pregătească vreo minciunică. „Maică, zi drept, dumneata când ai fost la Polul Nord?” Se făcea că nu pricepe: „La Polul Nord? Ce bâiguie, frate, fata asta? De asta m-a scos de la rugăciune? Striga așa de tare că m-am speriat, am crezut că a luat casa foc.” Nici nu se uita la mine, vorbea numai cu tata. Mi-am dat seama că minte, Adela, cum mințise și tata, așa că n-am slăbit-o: am tras-o, supărată tare, de sutană și i-am spus să nu mai mintă că eu nu bâ bâi-gui iar măicuțele n-au voie să mintă fiindcă le bate Doamne – Doamne. Apoi am rugat-o să nu mă mai ia cu treburile ei fiindcă Moș Crăciun este mai important decât toate rugăciunile.

– I-ai spus tu așa? Ești foarte curajoasă, pe mine m-ar fi tras mama de urechi dacă aș fi îndrăznit să vorbesc așa cu un om mare.

Îi captasem atenția. Adela și-a tras scăunelul mai aproape, cu ochii albaștri țintă în ochii mei.

– Chiar așa, jur. Dar Maica mea nu se supără niciodată.

– Auzi, da’ cine e Maica asta? E o altă bunică de-a ta?

– Nuu, măi, cum să fie bunică! Pff, nimic nu știi, Maica e sora tatei. Stă la noi cu alte două măicuțe. Adică călugărițe. Tu nu le-ai văzut fiindcă stau mai mult la ele în cameră iar acum sunt plecate, nu știu pe unde. Știi ce înseamnă călugărițe?

– Păi știu, că nu-s proastă. Da’ ele nu locuiesc la mânăstire?

– Ale noastre stau la noi.

– Iar spui minciuni. Cum să stea la voi? Ce, aci e biserică?

– Stau, pe cuvânt. Nu-i biserică, nu mai vorbi prostii. Nu știu de ce stau aici dar aici stau. Tata mi-a povestit că niște oameni răi au pus lacăt pe poarta mânăstirii lor și le-au fugărit. Spune că astea trei n-au voie să stea decât la noi, sunt pedepsite.

– Pedepsite? De ce?

– Da, pedepsite. Habar n-am de ce dar, dacă vrei, le întrebăm când se întorc.

– Aha, a dat din cap Adela. Mă rog! Și? Ce s-a mai întâmplat cu galoșii, unde e secretul, că n-am înțeles nimic din tot ce povestești.

– Ai răbdare și ai să înțelegi. „Ce spune, frate, copilul?” l-a întrebat Măicuța pe tata. „Păi ce să spună, soră, ia, prostii de-ale ei.” a răspuns tata dar, drept îți spun, avea o figură cam încurcată, își ferea ochii de mine, se strâmba. I-a șoptit la ureche că nu înțelege ce îl întreb, că sunt zăpăcită. L-am certat, mereu îmi spune ba că-s zăpăcită, ba că-s ghemotoc. Apoi Maica a dat să plece zicându-i din ușă tot lui, de parcă eu nu eram acolo: „D-apăi, frate, dacă e numai o toană de-a ei, mă duc înapoi. Eram în timpul rugăciunii și năzbâtia m-a întors din ale Domnului.”

– Hi, hi, hi! Zăpăcită, bondoc, ghemotoc, năzbâtie. Tu știi ce înseamnă toate astea?

– Știu, am ridicat semeț privirea, să văd dacă Adela nu râde. E ceva că-s veselă și jucăușă.

– Ghemotoc? Hi, hi, hi! Ghemotoc. Ălelalte nu știu ce-s dar Ghemotoc îți spun fiindcă ești mică și grasă.

M-am bosumflat. Eu îi spuneam cel mai mare secret iar ea… Îmi venea să o fugăresc.

– Mai vrei să-ți povestesc sau te duci la casa ta?

– Hai, nu te supăra, nu ești foarte grasă, a dat înapoi. Vreau, zi mai departe.

– Ce să-ți mai spun? M-am rățoit la amândoi, așa mică cum mă vezi. Le-am spus că ei îmi ascund faptul că Măicuța îl cunoaște pe Moș Crăciun și pe Moș Nicolae și mint doar ca să nu cer multe cadouri. Da, le-am spus tot ce aveam pe suflet, i-am certat, le-am povestit că am văzut galoșii Moșului acum doi ani și că erau la fel cu cei pe care îi are Măicuța. I-am reproșat Maicii că mă minte când îmi spune că se duce la mânăstire să se roage. Mereu pleacă înainte de sărbători. Sunt sigură că se duce la Polul Nord, să se întâlnească cu Moșii. Ce, eu n-am văzut! Când se întoarce de la mânăstirea aia – cum minte ea, mereu are în sacoșă galoși la fel cu ai Moșilor. Asta le-am spus, am șoptit pentru ca Adela să priceapă secretul. Adela, i-am prins! Maica și cu tata și-au aruncat priviri pe furiș și apoi i-am auzit șoptind, în tinda care desparte odaia noastră de cea în care stau măicuțele. Vorbeau ceva ce nu trebuia să aud, povesteau despre secretul pe care îl are Maica. Am ciulit cât am putut urechile, chiar dacă m-au fugărit la culcare, dar n-am auzit nimic.

– Și? Care e secretul?

– N-ai înțeles? Of, credeam că ești mai deșteaptă dacă trăiești în București. E simplu, Adela, anul ăsta am primit de la Moș Nicolae și de la Moș Crăciun mai multe cadouri. Muult mai multe decât la alte sărbători. Sunt sigură că e mâna Măicuței, are ea o șmecherie prin care îi poate contacta pe Moși. Doar e maică, vorbește în fiecare zi cu Dumnezeu. Ca să-mi închidă gura, a vorbit cu Moșii să-mi aducă mai multe cadouri.

– Nu te cred. Adică tu vrei să spui că Maica ta e prietenă cu Moșii?

– Dacă-ți spun! Pe Moș Nicolae nu-l vezi fiindcă vine pe furiș, noaptea, dar de Crăciunul care tocmai a trecut am fost foarte atentă. Avea galoși. Ei, ce zici!? Erau la fel cu cei din sacoșa măicuței. Fix, da’ fix la fel. Înainte de Crăciun, când erau toți la biserică, am fost în cameră la ea și m-am mai uitat o dată. Iar când a venit Moșu’ și m-a luat în brațe, i-am văzut bine de tot și pe ai lui. Juri că sunt aceeași pereche, așa de tare seamănă.

Adela m-a privit cu ochi mari și a pus mâinile la gură. În sfârșit, înțelesese.

– Oare e adevărat?

– Dacă nu mă crezi, îți arăt fotografiile, am înghiontit-o și m-am repezit la sertarul unde ținea mama albumul.

– Voi aveți aparat care face fotografii?

– Da, i l-a făcut tatei cadou un fin, care lucrează departe, în altă țară. Vrei să ți-l arăt?

– Nu, lasă, a refuzat Adela, cu ochii țintă la fotografiile din albumul mamei. Uau! Ai dreptate, moșul are galoși. Știi ce, vreau să mă mut la bunici, e tare frumos la voi în sat. Auzi, da’ când se întoarce Maica ta?

– Cred că mâine.

– Aha. Știi ce, până vine mamaia și mama ta de la biserică, nu vrei să mergem repede la Maica ta în cameră, să-mi arăți galoșii?

Foto. Lili Crăciun 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may have missed

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.