Justin Liuba la 95 de ani

Justin Liuba la 95 de ani

Autor: Victor Rusu:

Icoanele Exilului Românesc luminează de-a pururi! Întreaga viaţă a fostului şef al redacţiei Europei Libere din New York reprezintă un model de patriotism, de rezistenţă anticomunistă şi de demnitate total lipsită de compromisuri.

În anii cei mai grei ai dictaturii comuniste, câţiva jurnalişti respectaţi şi personalităţi ale Exilului, care nu se temeau deloc de mâna lungă a Securităţii, transmiteau zilnic, în eter, pentru toţi românii suferind acasă, adevărul despre ceea ce se întâmpla în ţara lor şi despre situaţiile internaţionale de criză. În 1986, când s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa de la Bucureşti a negat realitatea, amânând, cât s-a putut, anunţarea dezastrului. Radio Europa Liberă a fost atunci unica sursă obiectivă şi credibilă de informaţii. La fel şi în noaptea cutremurului din 4 martie 1977, când românii au aflat, pe calea undelor, dimensiunile cataclismului. Şi tot de la Europa Liberă auzeau românii mesajele de îmbărbătare adresate naţiunii de Regele Mihai I, dar şi despre începutul sfârşitului pentru tirania clanului Ceauşescu, în zilele fatidice ale Revoluţiei Române din decembrie 1989.

Justin Liuba a ajuns în Statele Unite în 1952, venind din Germania, unde studiase cu o bursă la celebra Universitate din Heidelberg, răspunzând apelului generalului Nicolae Rădescu – ultimul prim-ministru al unui Guvern Român necomunist – adresat românilor din Exil de-a se uni pentru continuarea luptei antitotalitare după modelul generalului Charles De Gaulle. A fost angajat la Europa Liberă de regretatul director Noel Bernard, în 1956, la scurt timp după ce Revoluţia Maghiară era înăbuşită în sânge de tancurile sovietice, şi a transmis, vreme de trei decenii, sub pseudonimul Dan Vâlceanu, ştiri, reportaje şi interviuri de valoare istorică, care au fost donate ulterior Bibliotecii Institutului „Hoover“ al Universităţii Stanford, statul California, şi pot fi consultate, la cerere, de cei interesaţi. (The Justin Liuba Papers, 1959-2010.)

În paralel, Justin Liuba activează neobosit, timp de mai multe decenii, ca preşedinte al Fundaţiei „Iuliu Maniu“, o organizaţie româno-americană fondată în 1951 la New York de un grup de naţional-ţărănişti în Exil, pentru a sprijini refugiaţii politic şi a ajuta imigranţii români să se descurce mai bine pe Pământul Făgăduinţei. În fiecare an, în luna martie, Fundaţia „Iuliu Maniu“ organizează întruniri de o înaltă ţinută intelectuală, în care militează consecvent pentru unirea Basarabiei răpite de sovietici cu patria-mamă, România. Ultimele activităţi remarcabile ale Fundaţiei din 2018 au fost trimiterea de donaţii unor organizaţii patriotice din România, comemorarea trecerii în nefiinţă a M.S. Regele Mihai şi aniversarea la New York a Centenarului Marii Uniri, în cadrul căreia a conferenţiat profesorul britanic Dr. Dennis Deletant. Având spiritul la fel de treaz şi viguros ca în anii tinereţii, Justin Liuba lucrează în prezent la o istorie necunoscută a Exilului Românesc, fapt care mi-a dat ideea de a-l provoca pe distinsul şi rafinatul meu interlocutor la o serie de convorbiri din care au rezultat câteva episoade pitoreşti şi foarte puţin ştiute ale vieţii sale, pe care am plăcerea să le prezint, la ceas aniversar, cititorilor ziarului New York Magazin.

Justin Pavel Liuba a văzut lumina zilei pe 13 iunie 1924 (peste două zile va împlini venerabila vârstă de 95 de ani!) la Oraviţa, în capitala judeţului Caraş-Severin, ca fiu al avocatului Dr. Pavel Liuba şi al soţiei acestuia, Juliana Liuba, născută Velcean. A absolvit învăţământul primar şi secundar la Liceul general „Dragalina”, unde, spre stupoarea naţional-ţărăniştilor, care erau la putere în 1932 şi aranjaseră o vizită a Regelui Carol al II-lea şi a Marelui voievod de Alba Iulia Mihai I, a fost ales de directorul liceului pentru a oferi, alături de o colegă, un buchet de trandafiri înalţilor oaspeţi şi a rosti un mic discurs de bun venit. Surpriza fusese generată de faptul că tatăl său se număra printre liderii partidului naţional-liberal şi era un apropiat al lui I.G. Duca, cel care mai târziu avea să devină prim-ministrul integru răpus de gloanţele legionarilor pe peronul gării din Sinaia. Directorul şcolii şi-a motivat alegerea spunând că nu avea niciun fiu de ţărănist în şcoala primară care să fie mai calificat pentru această misiune. A fost premiat în fiecare an la liceu (de două ori pe ţară, de organizaţia „Tinerimea Română”). O singură dată nu i s-a decernat premiul la serbarea de sfârşit de an datorită unei note scăzute la purtare, pe care o primise în urma unei escapade amoroase. Alături de câţiva prieteni, încercase să bată la geamul unor tinere atrăgătoare de la gimnaziul de fete. Fiind, însă, iarnă şi purtând mănuţi groase, nu se auzea ciocănitura. Atunci a bătut mai tare şi geamul s-a spart, făcând un zgomot infernal şi iscându-se mare scandal. Deşi familia sa a plătit paguba, tot n-a scăpat de sancţiunea liceului condus la acea vreme de directorul Drugărin, care l-a eliminat trei zile de la cursuri, refuzând să-i înmâneze premiul pe care îl câştigase şi în acel an. Ultimele două clase de liceu şi bacalaureatul le-a absolvit la liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara. La terminarea studiilor, a scris şi pus în scenă un muzical închinat anilor de liceu („Suflet de Logan”), spectacol în care au jucat nu doar colegii săi, ci şi colege de la Liceul de fete „Carmen Sylva”.

Dorind să se angreneze în sporirea producţiei petroliere a României (care, la acea vreme, ajunsese la 10 milioane de tone anual), pentru a asigura prosperitatea ţării după războiul pe care nu-l considera de lungă durată, Justin pleacă în Germania, la Dresda, unde se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii locale. De ce în Germania? Pentru că nu se mai putea pleca în Marea Britanie sau în Statele Unite, iar ingenioşii chimişti germani reuşiseră să producă nu doar benzină, ci şi cauciuc („Buna“) din cărbune, pe care îl aveau din belşug şi era de bună calitate. Din cărbune ajunsese să se fabrice chiar şi un soi de margarină, care avea un gust acceptabil, pe care profesorul său i-a permis să o încerce. Aflând de la un coleg cehoslovac (despre care nu ştia că era agent britanic, dar cu care asculta, discret, jazz american) că Dresda urma să fie bombardată de aliaţi, se transferă la Politehnica din Viena, unde întâlneşte un grup numeros de studenţi români şi unde se va afla la 23 august 1944, când România avea să întoarcă armele şi să devină, din ţară aliată, inamic. În noua conjunctură devenise evident că Germania va pierde războiul şi participă la o întrunire care fusese ordonată de Berlin la cererea aşa-numitului Guvern naţional de la Viena, condus de Horia Sima, căpetenia legionară în exil, în cursul căreia acesta somează studenţimea română să se înroleze în „Armata Naţională”, formată din legionarii scoşi de la naftalină de Hitler, refugiaţi şi prizonieri de război. Cu acel prilej, şeful Gărzii de Fier le declară că Fuhrerul îi comunicase că Germania avansase în crearea noilor arme secrete (rachetele V1 şi V2), cu care va câştiga războiul şi că, prin urmare, studenţii români din Viena aveau toate motivele să se înroleze în „Armata Naţională”. Cu excepţia a trei studente la Medicină, care, pentru a-şi putea asigura studiile, au acceptat să devină infirmiere în cadrul serviciilor medicale germane, studenţimea română din Viena nu a dat curs chemării lui Horia Sima, care mototoleşte şi aruncă pe jos listele pregătite pentru semnăturile de înrolare, plecând furios din sală. Ceea ce nu le spusese căpetenia legionară studenţilor este faptul că era prea târziu. Aliaţii vestici debarcaseră în Normandia şi înaintau spre Berlin, iar dinspre est venea tăvălugul Armatei Roşii. Nedorind să asiste la ocuparea Vienei de către sovietici, Justin Liuba şi alţi doi colegi români decid să ajungă în vestul Germaniei, pentru a putea fi eliberaţi acolo de forţele anglo-americane.

Folosind unica rută de ieşire din Viena, care trecea prin Praga, ei reuşesc să ajungă la Stuttgart, unde sunt eliberaţi de forţele franceze, conduse de generalul de Lattre de Tassigny şi înglobate în Armata a 7-a americană. Intenţionând să ajungă la Paris, unde ştiau că trăia o numeroasă comunitate românească, dar neavând mijloace de locomoţie, Justin Liuba şi tovarăşii săi decid să meargă pe jos, spre vest, către Strasbourg. Îşi procură un cărucior în care pun bagajele, îi ataşează un mic drapel românesc şi pornesc la drum. Cu o zi înaintea plecării, reuşiseră să-şi procure, de la un tanchist german întâlnit în gara Stuttgart, un pistol militar Luger pentru protecţie personală. Dar, în timp ce treceau prin Munţii Pădurea Neagră („Schwarzwald”), mărşăluind voioşi, cântând şi admirând fermecătorul peisaj, sunt interceptaţi de o patrulă de militari marocani, îmbrăcaţi în tradiţionalele „gelabah”, purtând căşti britanice şi fiind comandaţi de un sergent francez, care îi duce la comandantul său, un căpitan din FFI („Forces Francaises de l’Interieur”, care îngloba partizanii francezi ai vremii, aşa-numiţii „maquisards”). Căpitanul, un tip neprietenos, a cărui amantă şedea picior peste picior pe biroul său, tocmai ordonase executarea unui nefericit soldat german, deşi acesta se jurase că era dezertor. Pledând în franceză, Justin Liuba n-a reuşit să-l salveze pe neamţ, răpus de o scurtă rafală de mitralieră trasă de sergent. Ordonându-i, vulgar, să-şi „ţină fleanca” („Ta gueule!”), căpitanul i-a explicat nervos că dezertorul era, fără îndoială, partizan german din spatele frontului, aparţinând unităţilor „Wehrwolf”, şi că, potrivit ordinelor în vigoare, aceştia trebuiau să fie executaţi pe loc. Apoi le-a ordonat să deschidă geamantanele, în care, spre groaza românilor, a găsit Luger-ul, înfăşurat în lenjerie de corp. Căpitanul era sigur acum că cei trei erau, la rândul lor, partizani „Wehrwolf” şi, după ce a telefonat la Comandamentul general din Baden-Baden, care i-a spus să se descurce singur, a ordonat imediat executarea celor trei români. Dar căpitanul francez era absolvent al faimoasei „Ecole Polytechnique” din Paris şi, auzind, că Liuba studiase la politehnicile din Dresda şi Viena, a decis să-i acorde o şansă să probeze că nu era partizan. I-a dat să rezolve o problemă de matematici superioare, spunându-i că, dacă va găsi soluţia, îi va elibera pe cei trei. Apoi a scris pe o hârtie o serie de fracţii algebrice şi l-a îndemnat să continue. Justin Liuba şi-a dat seama că era vorba de formula elipsei din geometria analitică şi i-a desenat-o pe loc. Atunci, căpitanul i-a strâns mâna şi i-a ordonat sergentului să le facă un permis de liberă trecere, cu ajutorul căruia au ajuns, fără dificultăţi, în pitoreasca staţiune Baden-Baden, adică la Cartierul general francez din regiune, unde se află şi o ctitorie românească numită „Capela Sturdza”. Cei trei studenţi români au renunţat să mai ajungă la Paris, găsindu-şi de lucru la Clubul forţelor franceze („Foyer du combatant”), unde Justin Liuba a fost acordeonist într-o mică trupă de jazz, care, la cererea militarilor, interpreta, seară de seară, o piesă americană swing – „In the Mood”.

Admis, ca bursier, la Universitatea „Ruperto Carola” din Heidelberg, tânărul Justin Liuba a făcut parte dintr-un grup operativ iniţiat de Înaltul comisar american John McCloy, destinat denazificării tineretului academic german după prăbuşirea celui de-al III-lea Reich. Deşi era ortodox, a participat, ca voluntar, la Roma, la pelerinajul de Anno Santo 1950, organizat de Monseniorul greco catolic Octavian Bârlea, distribuind, la volanul unei camionete, pachete cu alimente trimise de Vatican studenţilor de orice confesiune din zonele vestice ale Germaniei ocupate de către aliaţi. Când s-a anunţat că emigrările, sprijinite de organizaţiile internaţionale, se vor încheia în scurt timp, Justin Liuba a decis plecarea în Statele Unite, înainte de a-şi mai putea susţine teza de doctorat în Istoria Artei („Imaginea bufonului în arta occidentală”). A ajuns cu vaporul la New York în decembrie 1952, fiind întâmpinat de dna Veturia Manuilă, de la recent înfiinţata Fundaţie „Iuliu Maniu” (1951), care, împreună cu Mircea Carp, se ocupa de românii nou-veniţi. Contactul cu realitatea americană a fost dur pentru tânărul student nepriceput de la Heidelberg. Justin Liuba a descoperit la New York o comunitate românească total nepregătită pentru a face faţă afluxului postbelic de imigranţi. Românii nu emigrau în America doar ca să-şi creeze o viaţă mai bună, ci şi ca să se ralieze mişcării de eliberare a patriei lor de sub comunism, iniţiată de generalul Nicolae Rădescu. După îşi găseşte ceva de lucru la compania de carburatoare „Bendix International”, Justin Liuba are şansa de-a fi intervievat şi angajat pe loc la Radio Europa Liberă de însuşi faimosul Noel Bernard, directorul Departamentului românesc din Munchen, urmând să activeze la subredacţia din New York, condusă pe atunci de Pascal Valahu. Pentru a căpăta experienţă, petrece trei ani la redacţia principală, din Munchen, a postului de radio anticomunist, unde are ocazia să viziteze bazele aeriene NATO din Europa. În 1966, a decolat, pentru un interviu, de la baza Izmir din Turcia, la bordul noului avion supersonic F-15, în a cărui carlingă a trăit şi momente bizare, nemaitrebuind să-şi ridice vocea pentru a discuta cu pilotul, deoarece zgomotul asurzitor al reactoarelor rămânea în urma lor.

În lunga sa carieră de jurnalist radio şi politolog (a obţinut, între timp, şi un Masterat în Ştiinţe Politice la „New School University” din New York), Justin Liuba a realizat mii de programe, reportaje şi interviuri, dintre care unele se mai află, probabil, în arhivele Securităţii, iar altele la „Institute of War and Peace” al Universităţii Stanford din California, unde pot fi consultate de istorici şi de toţi cei interesaţi. Printre cele mai valoroase interviuri se numără cel luat la Montreal doctorului Petre Vlad, originar din Cluj, care a fost prezent la istorica întrunire de la Alba Iulia din 1918, când a fost alipit Ardealul de Patria-Mamă, România. Un alt interviu important este cel luat de Justin Liuba lui Averell Harriman, prietenul şi ambasadorul Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care intervievatul a menţionat elogios rolul jucat de diplomaţia română comunistă a vremii în negocierile de pace dintre SUA şi Vietnamul de Nord. Deşi Harriman îi lăudase pe comunişti, întreg interviul a fost transmis necenzurat, dovedindu-se, astfel, profesionalismul şi obiectivitatea emisiunilor Radio Europa Liberă. Întrebat ulterior de impresia pe care i-a lăsat-o Averell Harriman, Justin Liuba a răspuns: „Un politician milionar, ambiţios şi frustrat, dezagreabil ca individ, care credea că i se cuvenea Casa Albă şi îşi ascundea nesiguranţa de sine în spatele unei aroganţe aproape insuportabile. La un moment dat, părea mai interesat de a afla natura relaţiei mele cu fiica sa, Mary, care îmi facilitase interviul, decât de a răspunde întrebărilor mele din sfera politicului.”

În interviul luat creatoarei de modă Carolina Herrera, o venezueleancă ce reuşise să se impună în acest sector extrem de competitiv, Justin Liuba a întrebat-o ce credea despre strădaniile liderilor sovietici din timpul Glasnostului de a face din Moscova o nouă capitală a modei, alături de Paris, Milano şi New York. La care ambiţioasa venezueleancă a izbucnit în râs, spunându-i: „Asta ne mai lipsea! Modă sovietică…”

Un alt interviu, luat de Justin Liuba trecătorilor de pe Strada 34 din Manhattan, în faţa marelui magazin „Macy’s”, cu prilejul mult-trâmbiţatei vizite a cuplului Ceauşescu în America, a îndemnat nişte jurnalişti români să meargă la Ambasada SUA din Bucureşti, rugând să se transmită felicitări realizatorului pentru întrebarea „Ce ştiţi despre Elena Ceauşescu?”, la care newyorkezii îi dăduseră răspunsuri care de care mai hilare: „Cred că e amanta lui Hruşciov”, „E prima balerină de la Bolshoi”, sau „E o enchiladă” (delicioasa clătită mexicană).

Foto: echipa Europei Libere, New York, 1974

La New York, Justin Liuba a întreţinut permanent relaţii strânse cu Comitetul Naţional Român, condus de Constantin Vişoianu, ultimul ministru român de Externe înaintea venirii comuniştilor la putere, care preluase conducerea Exilului Românesc în 1953, după decesul generalului Nicolae Rădescu. De asemenea, cu comitetul „Adevărul despre România” („Truth About Romania”), condus de Brutus Coste, apoi de dr. Ştefan Issărescu. A devenit membru al Fundaţiei „Iuliu Maniu”, înfiinţată de doamna Veturia Manuilă şi alţi ţărănişti, cărora avea să li se ralieze o doamnă din înalta societate americană, Dorothea Harkness, care era îndrăgostită de cusăturile şi costumele populare româneşti şi despre care a scris chiar şi o carte. După dispariţia biologică a naţional-ţărăniştilor, Fundaţia a fost salvată de la pieire de liberali, din rândurile cărora s-a remarcat doamna Ariana Popa, o descendentă a familiei revoluţionare paşoptiste Rosetti. Din respect pentru martiriul lui Iuliu Maniu, care decedase, ca şi Dinu Brătianu, în temniţa comunistă de la Sighet, aceasta avea să preia Fundaţia, asigurându-i astfel supravieţuirea.

Ales la preşedinţia Fundaţiei după decesul doamnei Popa, Justin Liuba a continuat cu fermitate păstrarea identităţii româneşti pe meleagurile Lumii Noi, sprijinind apoi eforturile organizaţiilor din România şi din Republica Moldova pentru reîntregirea neamului.

Foto: Justin Liuba / Fundaţia Iuliu Maniu

În acest demers a fost ajutat de un grup de oameni de bine, dintre care merită enumeraţi Dan Manuilă, Yolanda Papageorge, Patricia Issărescu – Kennedy, Elizabeth Vasilescu, Sorin Naoum, Ervin Popa, Lucia Giurgiu, Dorella Maiorescu, Vladimir Wertsman şi Cătălin Nicolaescu, cărora li s-au raliat Despina Hodoş şi Ştefana Cantacuzino, descendente ale unei alte ilustre familii paşoptiste – Golescu.

Justin Liuba a fost de asemenea, pentru scurt timp, preşedinte al organizaţiei „Romanian Welfare”, fondată, printre alţii, de fraţii Irimescu şi de Nicolae Caranfil, cunoscuţi drept întemeietorii aviaţiei civile româneşti (LARES) şi asanatorii lacurilor Herăstrău şi Floreasca. După încheierea războiului din Vietnam, „Romanian Welfare” a reuşit, prin relaţiile pe care le avea la Paris, să asigure ca eliberarea prizonierilor români din Legiunea Străină, care luptaseră împotriva comuniştilor în acea ţară, să se efectueze în acelaşi mod cu al celorlalţi membri ai unităţii combatante franceze, adică să nu fie predaţi autorităţilor comuniste de la Bucureşti.

În plan personal, bănăţeanul Justin Liuba şi-a găsit o devotată şi excepţională parteneră de viaţă într-o frumoasă aromâncă, Veronica Muşi, plecată în Ceruri în 2017, ce făcea parte din cercul celebrei Cella Delavrancea, cu care are o fiică, Arabella – Justine, devenită, între timp, o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. În prezent, tatăl şi fiica locuiesc în statul Massachusetts.

În luna mai 1994, Justin Liuba a primit o scrisoare de recunoştinţă de la preşedintele american la acea vreme, Bill Clinton: „În numele unei naţiuni recunoscătoare, doresc să vă mulţumesc pentru misiunea îndeplinită în cadrul posturilor Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea forţelor democratice din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Aportul Dvs. a fost unul valoros pe multiple planuri. Lumea va resimţi impactul dedicării şi loialităţii Dvs. faţă de cauza libertăţii pentru mulţi ani de-acum înainte. Vă mulţumesc pentru contribuţia Dvs. remarcabilă. Cu sinceritate, Bill Clinton.”

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…” La 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, stihurile eminesciene par mai actuale ca oricând. Societatea românească se confruntă azi cu o lipsă acută a valorilor şi a unor modele care să fie promovate în spaţiul public. Avem o clasă politică venală şi coruptă, care nu numai că nu e interesată de reîntregirea neamului, ci vinde ţara străinilor şi o înrobeşte economic, pas cu pas. Avem o cultură fatalistă, care se traduce printr-o atitudine total dezinteresată şi apatică a majorităţii românilor, care preferă doar să profite de slăbiciunile sistemului în interes propriu. În acest context dramatic, poate că exemplele vibrante oferite de nişte veritabile icoane ale Exilului, precum Justin Liuba, ar trebui să fie mediatizate şi în România. Dar nu există interes pentru aşa ceva, căci icoanele nu aduc rating. Însă Dumnezeu e generos cu viaţa oamenilor care sunt realmente folositori ţării şi a făcut-o, între alţii, cu Regele Mihai I şi cu Justin Liuba. Cu cât avem mai multe asemenea modele inspiratoare printre noi, cu atât se păstrează încă vie speranţa că România va reuşi să facă, în cele din urmă, schimbarea la faţă, deschizând zări curate noilor generaţii.

La mulţi ani, domnule Liuba!

Victor Rusu şi Redacţia New York Magazin

*

N.R. Articol trimis la Curentul Internaţional de către Grigore L. Culian, editorul şi fondatorul ziarului New York Magazin. A fost publicat în New York Magazin în nr.954 din 11 iunie 2019.

Foto.Victor Rusu