Vara războaielor mari (5)

Vara războaielor mari (5)
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Genocidul legionarilor
(Continuare din ep.IV, publicat pe 23 octombrie 2015)
Regele a creat un haos politic, la umbra căruia corupţia a fost catalizată din anturajul Elenei de Grumberg, despre care Iuliu Maniu le-a spus vinţenilor, în 1936: „Elena Lupescu a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc regelui vise dictatoriale”. Aşa era şi aşa va fi! Alegerile din 1937 au demonstrat în ce confuzie a adus regele şi camarila lui electoratul: liberali 35%, ţărănişti 20% şi legionarii 15%. În situaţia aceasta, Regele a fost de fapt câştigătorul alegerilor, putând numi la guvernare pe cine dorea şi dorea numai supuşi docili. Corneliu Zelea Codreanu l-a refuzat categoric, legionarismul său, ordonat şi determinat, era în ascendenţă, impunându-se ca fenomen spiritual specific, reprezentativ românesc, dispreţuind şi acuzând Lupeascocraţia. Carol nu vroia prim-ministru nici liberal nici ţărănist, deci l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, al cărui partid câştigase numai 9% din voturi! Deja făcea ce vroia. În februarie 1938 a suspendat Constituţia lui Ferdinand, cea mai democrată Constituţie din toată istoria României, venind el cu una în care îşi aroga prerogative executive şi legislative, cât putea căra, mirându-ne cum de nu a pus-o şi pe metresa lui în vreo douăzeci de înalte poziţii în stat. În martie 1938 printr-o lege-decret dizolvă asociaţiile, grupările şi partidele, instalând dictatura regală printr-un Consiliu de Coroană ales de el. Toate s-au desfăşurat halucinant pentru poporul român ce s-a văzut la discreţia unui dictator. Spusele lui Iuliu Maniu vinţenilor s-au adeverit.
În aprilie 1938, se aranjează o arestare a lui Corneliu Zelea Codreanu pentru o scrisoare considerată ofensatoare la adresa lui Nicolae Iorga şi i se dă o condamnare de şase luni, pentru calomnie. În timpul executării acestei pedepse i se deschide un al doilea proces pentru trădare învinuit fiind de deţinerea şi publicarea de acte secrete interesând Siguranţa Statului! O înscenare odioasă ce este respinsă cu argumente de Căpitan şi avocaţii săi din lipsă de probe reale ale procurorului. Degeaba, dictatura regală tronează, procurorul militar e pus la treabă şi justiţia care nu mai e justiţie, îl condamnă la zece ani de muncă silnică. Opinia publică protestează, se fac şi alte arestări politice, ameninţări. Regelui dictator nici nu-i pasă, dă ordin lui Armand Câlinescu, ministru de interne, să-l lichideze pe Căpitan. Armand Călinescu îşi foloseşte şi de data aceasta inteligenţa într-un plan mârşav, regizând o evadare de sub escortă în timpul transferului de la o închisoare la alta. În noaptea Sfântului Andrei 1938, treisprezece legionari sunt urcaţi în două maşini deschise, unde sunt legaţi de mâini şi de picioare de băncile pe care stăteau, fiecare legionar având în spate câte un jandarm instruit să-i stranguleze cu nişte laţuri în momentul când li se va ordona. În plină noapte, cu 30 de kilometri înainte de Bucureşti, în dreptul Pădurii Tâncăbeşti, maşinile se opresc, comandanţii jandarmilor cu pistoalele în mână au strigat executarea şi jandarmii i-au strangulat pe cei treisprezece legionari ce erau strâns legaţi de bănci. Amin. S-au tras nişte focuri în aer pentru a simula fuga de sub escortă şi au plecat spre închisoarea Jilava. Aici era deja o groapă comună săpată, cadavrele au fost date jos, puse cu faţa în jos şi împuşcate de la spate, apoi aruncate în groapă şi turnat vitriol şi pământ peste ei. Acesta a fost sfârşitul lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi-a Decemvrilor: strangulaţi şi cadavrele lor împuşcate de la spate, să fie dovadă de evadare de sub escortă. Din Comunicatul oficial din 30 nNoiembrie 1938, spicuim: „În noaptea de 29-30 noiembrie s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti – Jilava. În dreptul pădurii… automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi, … transferaţii profitând că transportul se făcea în automobile Brek deschise, … că era noapte cu ceaţă deasă, … au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de-a dispare în pădure. Jandarmii după somaţiile legale, au făcut uz de arme… parchetul militar şi civil au fost înştiinţate”. Se dau numele celor treisprezece legionari executaţi, începând cu Corneliu Zelea Codreanu. Fals comunicat, praf în ochii lumii, dar în mintea multora lucrurile erau clare: de când se transportă asemenea deţinuţi importanţi noaptea cu automobile deschise, fără să fie încătuşaţi sau legaţi …iar dacă era aşa o noapte neagră şi ceţoasă cum de nu a scăpat nici un deţinut …toţi au fost împuşcaţi mortal în noaptea cu ceaţa deasă ….necunoscuţii nu au ripostat în apărarea legionarilor …nici un semn nici o urmă din partea lor … totul e cusut cu aţă albă. Regele şi Lupeascocraţia au jubilat pentru că au decapitat Mişcarea Legionară, iar Armand Călinescu a fost răsplătit cu postul de prim-ministru. Ticăloşii înving numai prin mârşăvii, opinia publică cea lucidă a fost şi mai dezamăgită de rege şi anturajul său iar Mişcarea Legionară, profund rănită şi îndurerată, fiind scoasă în afara legii, ca şi celelalte partide, s-a retras, mulţi legionari au luat calea Germaniei. Ideea răzbunării Căpitanului era serios dezbătură în mijlocul legionarilor. Judecând situaţia, a trebuit să pună în balanţa hotărârii şi faptul că închisorile şi lagărele dictaturii regale erau pline de legionari, care în cazul unui atentat ar fi fost exterminaţi în revanşă, deci momentul nu era oportun, numai în cazul lichidării deodată atât a regelui cât şi a lui Armand Călinescu. Ori amândoi deodată, ori nici unul deocamdată. În plus, peste legionari s-a abătut pacostea de Horia Sima, care a luat locul lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Mişcarea Legionară erau foarte multe personalităţi mult superioare acestui ins, ce nu a ţinut seama de sfatul înţelepţilor legionari, ci de sfaturile Gestapoului, organizând comandoul care l-a ucis pe Armand Călinescu şi dezastrul cel mare pentru legiune s-a produs, a fost decimată. Acum se ştie precis că Armand Călinescu era omul serviciilor britanice de spionaj, iar Gestapoul a aflat acest fapt şi, conform inteligenţei şi metodelor serviciilor de spionaj ultrarafinate, în cazul lui Armand Călinescu s-a folosit scosul castanelor din foc cu mâna altuia, ceea ce se pare să fi fost, de asemenea, şi în cazul lui Nicolae Iorga, din partea maşinaţiunile NKVD-ului. Cei ce acceptă să scoată castanele din foc pentru alţii se ard. În cazul lui Nicolae Iorga opinia publică a condamnat Mişcarea Legionară şi de atunci este unul dintre asasinatele cu care e pusă la stâlpul infamiei tot timpul. Cât priveşte consecinţele ce au urmat după asasinarea lui Admand Călinescu, Regele Carol şi-a găsit imediat oamenii represiunilor murdare. Prim-ministru a devenit Ghiţă ostaşul (generalul Argeşeanu) iar ca ministru de interne, devenit instrument al represiunilor dictatoriale a treburilor murdare, l-a numit pe Gavrilă Marinescu. De data aceasta furibunzii defăimători ai Mişcării Legionare, ce nu mai conteneau să-i acuze de toate păcatele lumii, au trecut cu nepăsare, poate chiar cu bucurie, peste genocidul legionarilor fără cea mai mică sinchisire omenească, când în alte cazuri, să zicem asemănătoare, vărsau ură şi condamnări la adresa legionarilor, fără cea mai mică decenţă de etică profesională de jurnalişti sau scriitori, fără să prezinte cadrul social care a determinat asasinarea în masă a legionarilor, acoperind totul cu detractări numai la adresa legionarilor. Această ştafetă contrafăcută, preluată de la trepăduşii malignului triumvirat: duduia, murdăreanu, dictatorul, se poartă la fel de atunci şi până în zilele noastre, spre ruşinea majorităţii istoricilor, jurnaliştilor şi-a scriitorilor. Trebuie ca şi acest genocid, în care au fost asasinaţi în masă legionarii, să fie cunoscut aşa cum a fost, determinat de dictatura lui Carol, care în fapt era o troică de scandaluri, jaf naţional şi nelegiuiri. Cunoscând întreg tabloul istoric, cu toate personajele şi acţiunile lor, abia atunci, fiecare va fi liber să interpreteze cum îi dictează raţiunea şi sufletul.
Să desfăşurăm datele: întâi, executarea echipei de 9 persoane care l-au asasinat pe Armand Călinescu ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, echipa fiind condusă de Miti Dumitrescu, ce avea 20 de ani şi era student la drept. Au fost bestial maltrataţi, împuşcaţi imediat fără judecată şi lăsaţi trei zile în stradă sub o placardă „Aşa se pedepsesc trădătorii de ţară”. Care trădare de ţară? Tot la Bucureşti, cu această ocazie, a fost ars de viu în crematoriu inginerul Victor Dragomirescu, şeful corpului studenţesc legionar. Nicoleta Nicolaescu, ce nu a avut nici o legătură cu echipa lui Miti Dumitrescu, licenţiată în matematică, şefa Cetăţuilor, a fost maltratată bestial şi arsă în crematoriu, iar profesorul universitar Vasile Cristescu a fost împuşcat, fiind comandant legionar. Alţi trei. În închisoarea de la Râmnicul Sărat dintre condamnaţii legionari au fost împuşcaţi treisprezece legionari, toţi licenţiaţi universitari, comandanţi legionari. La Spitalul Militar Braşov erau şapte legionari internaţi pentru tratamente, au fost luaţi de pe paturile de spital şi împuşcaţi, doar pentru că erau legionari. În lagărul de concentrare de la Miercurea Ciuc au fot împuşcaţi patruzeci şi patru de legionari, o adevărată elită tânără de studenţi, licenţiaţi, artişti, muncitori, ofiţeri. În lagărul de concentrare de la Vaslui, acelaşi genocid a treizeci şi doi de studenţi, licenţiaţi, muncitori legionari. Pe deasupra s-a dat ordin ca în fiecare reşedinţă de judeţ, cincizeci şi patru la număr în acea vreme, să fie împuşcaţi câte trei legionari, apoi expuşi în piaţa publică trei zile, iar fiecare şcoală trebuia să-şi ducă elevii să vadă ce se întâmplă cu trădătorii de ţară, să le fie de învăţătură. În total, legat numai de asasinarea lui Armand Călinescu au plătit cu viaţa 257 de legionari. Oare, genocidul celor 257 de legionari din Sptembrie 1939 nu trebuie cunoscut, aşa cum a fost, discutat şi interpretat liber, precum altele de atunci, până în zilele noastre, când se trâmbiţă de la ONU până în Parlamentul României, drepturile libertăţii de a avea idei şi opinii pe care să le exprimăm în public, fără ca cineva, de undeva, să intervină sau să împiedice comunicarea lor, direct sau prin mass-media, regardless of frontieres. Drepturile acestea există şi nu pot fi negate sau abrogate prin ordonanţe de urgenţă în ţările ce sunt, sau se consideră, democratice, numai în dictaturile lumii se folosesc metode de dezinformare, frânare, manipulare în dezbaterea şi judecarea unor fapte antiumane comise. Conducători incorecţi şi abuzivi, dictatori de orice speţă, prin lefegii lor, pot defăima, încorseta şi oprima pe cei ce au curajul să dezbată anumite adevăruri. Din nefericire, raportul între curajoşi şi poltroni nu este în favoarea dreptăţi sociale, fiindcă încă ne aflăm sub aceeaşi dominantă maximă a lui Baruch Spinoza: fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Deci, puterea se situează deasupra dreptului, nimic mai adevărat în vremurile noastre, când puterea se măsoară numai în bani, bombe şi rachete nucleare.

Foto. Masacrele anti-legionare din 21-22 septembrie 1939
Era septembrie 1939 când dictatorul Carol, contrazicând legile internaţionale în vigoare, a dat ordin de represalii maxime împotriva legionarilor, prim-ministrului „Ghiţă ostaşul” care, după nouă zile de represalii sălbatice împotriva tineretului român, a rămas în istorie drept „Ghiţă Sângerosul”, dictatorul schimbându-l ca pe un ciorap murdar, cu tot cu ministrul treburilor murdare. Dar, e clar, prin acest ordin Carol al Doilea a devenit un criminal împotriva umanităţii! Citiţi şi comparaţi şi veţi afla că actul criminal se ia în considerare după fapte, întâi de toate, în judecarea crimelor împotriva umanităţii. Să ne amintim, ca exemplu, Gavrilo Princip a asasinat pe Arhiducele Franz Ferdinad, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dar asemenea măsuri barbarie habsburgii nu au comis împotriva slavilor anti-monarhici. S-a judecat, s-a condamnat, dar nu s-au împuşcat oameni nevinovaţi în pieţele publice. S-a iscat un război mondial, dar nu se compară cu fărădelegea la care a fost împins dictatorul Carol. Vorbind de război, s-a găsit o altă scânteie pentru începutul altui război, ce va deveni la fel de repede mondial ca primul. Acum, în această lună în care dictatorul Carol era preocupat numai de lichidarea Mişcării Legionare, sacrificându-şi concetăţenii pe altare străine, în Polonia, vecina noastră, începuse Al Doilea Război Mondial.

Ultimatul rusesc şi sfârşitul întregirii neamului românesc

M-am născut în acelaşi an în care a început al Doilea Război Mondial, cea mai cumplită alienare umană de la începutul omenirii până la Hitler, Stalin, Churchill, Rosevellt, aceşti nebuni care ne guvernează, cum i-a numit avocatul şi scriitorul român Nicolae Baciu, după ce a trăit războiul, i-a văzut consecinţele, a cercetat documentele războiului în marile biblioteci din Londra şi Washington. Sunt motive, prin deducţie logică a evenimentelor, că ultimii trei nu s-au diferit prea mult de primul, de Adolf Hitler. La urmă, când s-a încheiat pacea marilor învingători, şi ei au sfâşiat lumea cum au vrut ei, luând modelul lui Hitler, deci au fost la fel. Cât priveşte învinşii, nimic nou sub Soare, au fost singurii vinovaţi de toate relele acestui abominabil război, început, tot dintr-o scânteie, nici nu se putea altfel, cu arme cunoscute deja din primul război mondial şi sfârşit cu rachete germane şi bombe atomice americane.
Poate cititorul vrea să afle şi altceva despre scânteia acestui război năprasnic, în care conducătorii marilor puteri, vulturi cum sunt ei afişaţi pe heraldica şi stemele din ţările lor, de data aceasta şi-au tras pe deasupra un penaj de camuflaj, de porumbei ai păcii, gungurind numai pace pe acoperişul lumii, când un vulturel nemţesc, făcând pe pasarea Phenix a Primului Război Mondial, a dat iama în ei! Atât i-a fost, de când îl aşteptau ei să-l mănânce prăjit cu tot cu marele lui Reich. E şi asta o interpretare după război, dar atunci, la sfârşitul verii lui 1939, s-a vorbit şi scris, cât încăpea în propaganda nazistă a timpului, că polonezii, da polonezii, îi tot atacau pe paşnicii germani din zonele de frontieră în pregătirea lor de-a invada Germania. Deci de scântei nu se ducea lipsă, urma doar ca la momentul potrivit să se aleagă scânteia care să declanşeze începutul unui nou război mondial. Momentul potrivit s-a ivit imediat după semnarea protocolului de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, care de fapt a fost o împărţire a ţărilor mici ce se aflau între ele, iar ca scânteie s-a ales Incidentul de la Gleiwitz, un oraş german, la acea vreme, acum nu mai e, la frontiera cu Polonia.
În noaptea de 31 august 1939 un grup de comando înarmat şi îmbrăcat în noi, frumoase uniforme poloneze a intrat pe teritoriul german, a atacat şi ocupat staţia de radio din Gleiwitz, de unde au dat un comunicat agresiv anti-german, bineînţeles în frumoasă limbă poloneză. Între timp au fost atacaţi s-a făcut uz de armament şi în urma atacatorilor postului de radio german au rămas câţiva morţi în uniforme poloneze, ce aveau asupra lor acte poloneze, de identitate poloneză. A fost un fals atac regizat a la carte de Gestapo ce producea scântei de provocat un război, prin false incidente la frontieră atribuite polonezilor. Aceste incidente plăsmuite făceau parte dintr-un vast plan a lui Heinrich Himmler, Operation Konserve, şi erau preluate de propaganda nazistă pentru largă difuzare în aşa fel încât să demonstreze europenilor cât de agresivi au devenit polonezii împotriva paşnicilor germani. Konserve, adică conservele, erau deţinuţi selectaţi din Lagărul de la Dachau şi ucişi cu injecţii letale, îmbrăcaţi în uniforme poloneze, cu acte poloneze în regulă şi apoi duşi, gata morţi, la locul incidentelor de frontieră unde erau împuşcaţi ca să devină dovezi concludente de polonezi ce produceau sabotaje şi incidente în cel mai paşnic Reich din lume. Conducătorii Reichului vroiau să facă bună impresie conducătorilor europenilor, care prin Acordul de la München le-a dat pe tavă de argint Sudetul, lângă care le-a fost îngăduit să adauge Moravia şi Boemia ca protectorat german, iar Slovacia o mică republică aservită, din care ungurii s-au repezit să ia şi ei o parte. E clar, urma Polonia, dar prin metodele incidentelor de frontieră. Este cutremurător să afli că propaganda nazistă se baza pe asemenea acte sinistre, diabolice, fabricate de Gestapo, este odiosul la superlativul funestului. Din nefericire, dar de dragul adevărului, trebuie adăugat că toate marile servicii de informaţii, spionaj şi manipularea lumii folosesc aceleaşi metode şi altele mai moderne. Update!
După noaptea incidentului de la staţia de radio, la Întâi Septembrie 1939, Hitler din Reichstag a declarat: „…pentru prima dată soldaţi ai armatei poloneze au atacat Germania, ceea ce este un casus belli’’ şi a hotărât să întrerupă convorbirile cu oficialităţile poloneze, ce declaraseră mobilizare totală, adăugând: „va continua să lupte, cu oricine, până ce siguranţa şi drepturile Reich-ului vor fi asigurate”. Heil Hitler şi războiul pentru siguranţa celui de al treilea imperiu a început invadând republica polonă. Nu au trecut decât 21 de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial şi Germania s-a refăcut complet, ba mai mult era gata pregătită de un alt război mondial, în care avea şi o nouă tactică de luptă bazată pe binomul tanc-avion. Această tactică bazată pe puternică forţă şi viteză numită Blitzkrieg – războiul fulger – a demonstrat-o în Polonia, pe care a învins-o într-o lună, cu toată apărarea îndârjită a armatei poloneze.
În acest septembrie 1939, situaţia statelor europenilor s-a schimbat radical, călcându-se pacea în picioare şi luând războiul în piept. Franţa şi Anglia, aliatele Poloniei, au declarat război Germaniei. Rusia a intrat şi ea în Polonia să o elibereze de fascism şi să o ajute să se sovietizeze. Aşa au fost declaraţiile, faptele ne arată că nu au tras nici un glonţ împotriva germanilor, doar în ofiţerii polonezi luaţi prizonieri, pe care i-au separat de ostaşi, i-au dus în Pădurea Katyn unde i-au împuşcat. Cifrele sunt cutremurătoare, peste 11.000 de ofiţeri militari, de poliţie, de intelectuali! Aceasta este cea mai avansată metodă de eliberare sovietică a celor ce nu se lasă eliberaţi de Moscova! Tot în 1939, la umbra pactului de neagresiune Ribbentrop – Molotov, Uniunea Sovietică invadează cele trei mici Ţări Baltice şi nordica Finlandă, ca să le elibereze de exploatarea capitalistă şi să prospere prin comunism, cum au prosperat ei, sovieticii. Câtă ipocrizie, ce propagandă perfidă, naziştii nu mai aveau spaţiu vital iar comuniştii nu mai ştiau unde să-şi reverse excesul de comunism binefăcător. Cea mai mare ipocrizie din mijlocul secolului XX! Cei ce nu acceptau propagandele naziste sau comuniste şi se manifestau în acest sens, erau indexaţi anti-nazişti şi mergeau în lagăre de muncă, germanii au cultul muncii, cei de pe partea sovietică erau demascaţi ca anti-comunişti şi luau drumul Siberiei sau al glonţului, ruşii au cultul oprimării vecinilor.
Toată Europa era în maximă alertă, marea majoritate a populaţiei era pe bună dreptate îngrijorată, dar şi serios dezinformată, trăind sub influenţa propagandelor se lăsa dusă de ele, fiindcă le vorbea numai de victoria asupra duşmanului. Biserica ca biserica o dădea cu rugăciunile înainte, adăugând-le şi pe cele ale conducătorilor, luminaţi de sus, în timp ce cârciumarii îi îndemnau pe toţi să bea şi să se veselească, că nu ştim ce ne aduce ziua de mâine. La altă extremă, conducătorii erau preocupaţi de împărţirea lumii, bancherii de bani, marii ofiţeri îşi calculau cu câte grade şi decoraţii pot ieşi din acest război. La Bucureşti, dictatorul regal era bine dispus după doliul naţional pe care l-a adus în ţară prin crima săvârşită împotriva tineretului român, după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu de a cărui critică deschisă şi acuzaţii întemeiate se vedea scăpat. Era în bună dispoziţie, deşi războiul bătea la hotarul României, el bea şampanie franţuzească şi juca pocher cu marii bancheri ai României pe sume grase de bani, făcând politică de fanfaron, de doi bani, şi spunând bancuri militare, care întotdeauna sunt deocheate şi erau preferinţa inteligentului suveran. De curând aflase că Franţa capitulase în faţa lui Hitler, iar englezii, câţi au apucat, au trecut Canalul la ei pe insulă. Carol a primit ştirile la fel ca şi cum Duduia i-ar fi spus că şi-a mai luat o bijuterie şi îşi arăta interesul de complezenţă, de cinci minute. Nu realiza, şi mulţi ajunseseră la concluzia că îi era indiferentă soarta României „doar el e dezertor de meserie, când e vorba de război” şi fără sprijinul franco-englez, eram la discreţia lui Stalin şi Hitler, pe lângă ultimul se gudura şi Horthy pentru Ardeal. Patru nopţi mai târziu, la ora două noaptea, Murdăreanu l-a trezit, sosise Ultimatumul sovietic, era 26 Iunie 1940. O mare nenorocire, pe care şi Corneliu Zelea Codreanu o prevăzuse, dar regele dictator era interesat de uniforme de gală cu pelerine şi dorinţele duduii, nu de soarta ţării, de alianţele tradiţionale.
Reuniunea Consiliului de Coroană a fost de mare tristeţe, nu-i mai amintim vorbele şi discursurile interminabile, contradictorii. Spicuim numai din prezentarea situaţiei făcută de Şeful Statului Major, Generalul Ţenescu:
„Nu e numai Rusia, toţii vecini noştri aşteaptă acest moment de când Hitler a dezmembrat complet Cehoslovacia în 1938, de atunci trebuia să ne frământe situaţia României Întregite. Astăzi Rusia are peste 100 de divizii, Bulgaria care vrea Cadrilaterul 20 de divizii, Ungaria care deja a luat o parte din Slovacia, e gata cu alte 20 de divizii să intre în România. Şi noi avem numai 30 de divizii, pe care va trebuie să le împărţim pe trei fronturi. Să luam în serios şi nota Colonelului Gh. Popescu, ataşatul nostru militar de la Belgrad, din care citez din memorie: „sârbii vor tot Banatul, cum l-au vrut şi în 1919, s-au şi apropiat militar de frontiera Banatului Românesc”. Acesta este situaţia noastră, în aceste clipe, Maiestate şi stimaţi domni.
Noi trebuie să ne luptăm, Basarabia şi Bucovina este pământ românesc, nu stau toate diviziile astea în jurul României, ale ruşilor se întind din Finlanda, şi finlandezii s-au bătut, până în Polonia, plus cele ce stau în faţa japonezilor.
Parţial aveţi dreptate, domnule profesor, nu uitaţi însă că ele sunt patru state ce se unesc împotriva noastră, iar noi nu avem nici un aliat sigur în acest moment.
Dar Germania, domnule general?
Domnule profesor, Germania are un tratat de neagresiune cu Rusia, Ribbentrop – Molotov din 1939 şi aţi văzut cum şi-au împărţit Polonia pe din două fără conflict.
Şi ce propui dumneata, domnule general, şef de stat major cu 30 de divizii ce stau în repaus cu arma la picior?
Cu toată durerea în inimă, domnule profesor, să ne retragem până la Prut, războiul e numai la început, aţi văzut cum a fost şi cu celălalt.
Hitler nu-i cum a fost Der Kaiser!
Cu tot respectul faţă de dumneavoastră, domnule prim-ministru, eu mi-am prezentat situaţia şi propunerea. Conform statului Consiliului de Coroană, Majestatea Sa are dreptul să hotărască. Maiestate Sa se poate consulta şi cu Der Fuhrer.” A încheiat Şeful Statului Major.
Şi dictatorul s-a adresat conducătorului german, care a fost sec şi lapidar: fiţi de acord! După fulgerul lui Hitler a urmat trăznetul sovietic, printr-o altă notă ultimativă nocturnă: evacuaţi Basarabia şi Nordul Bucovinei până în 28 iunie, ora 12. Ce nelegiuire, în urmă cu 20 ani, Sfatul Ţării din Basarabia, fiind români a cerut să se reunească cu Moldova, din care fusese smulsă de către imperiul ţarist, fără nici un drept istoric, geografic sau demografic, ca acum să vină cu ultimatele sovietice ameninţătoare, pe care istoricul Florin Constantiniu le-a catalogat Dictatul de la Moscova. Eram singuri în faţa celui mai inuman cotropitor european şi prin răspunsul primit din partea lui Hitler „fiţi de acord” era clar că era de partea lui Stalin, conform actului secret adiţional al protocolului lor de neagresiune.
***
Să nu vă imaginaţi cum a fost acea evacuare forţată, să nu vă imaginaţi ce a rămas şi ce s-a întâmplat în urma evacuării, ci citiţi. Eu vă recomand eseul lui PAUL GOMA apărut în 2003 la Chişinău. Sunt uimit de curajul celor ce l-au tipărit, pentru că scrierea autorului basarabean cuprinde adevăruri încă interzise. Între cele două coperte ale eseului intitulat Săptămâna Roşie – 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, ce este al doilea titlu dat de autor, se citeşte adevărul. Am primit acest eseu cu autograf din partea autorului, drept mulţumire pentru prezentarea pe care am făcut-o romanului său Basarabia în presa diasporei. Ne cunoşteam din lecturi, corespondam sporadic, avem aproximativ aceleaşi idei despre ruşi şi comunişti deşi aveam experienţe de viaţă şi firi foarte diferite. Sincer şi deschis îl admir pentru personalitatea sa puternică, curajoasă şi luptătoare pentru adevăr şi dreptate socială, pentru toate acestea el plătind cu vârf şi îndesat. Este singurul disident exilat în adevăratul sens al cuvântului, ce continuă să fie nedreptăţit, criticat şi marginalizat de către elitele culturale post-decembriste. Pentru adevărurile pe care le scrie a devenit un proscris în România iar în urma acestui eseu, o adevărată mărturie de adevăr istoric, este trecut la index ca antisemit. Detractare. Paul Goma este un vehement scriitor critic, dar îşi bazează acuzaţiile critice pe dovezi şi argumente. Riguros logic şi istoric, a scrie adevărul despre comportamentul NKVDist al evreilor faţă de românii basarabeni după ocupaţia din iulie 1940, este un act de justiţie şi nicidecum vreo formă de antisemitism, lipsind probele anti! Citiţi şi judecaţi liber şi limpede, Paul Goma aduce doar mărturii cutremurătoare despre acţiunile anti-româneşti ale evreilor în prima săptămână a intrării trupelor ruseşti de ocupaţie, numită Săptămâna roşie şi apoi a întregului an de ocupaţie căruia i-a fost dat cel de-al doilea titlu Basarabia şi evreii, în care vine cu lista evreilor reali care au ocupat funcţii în aparatul sovietic de represiune a românilor basarabeni în acel an de groază antiumană cu detenţii şi tortură, cu ucideri fără judecată şi deportări a sute de mii de români basarabeni, în care femeile şi copiii erau despărţiţi de bărbaţii trimişi în alte lagăre de muncă forţată. Diabolic sistem, dar propaganda sovietică l-a numit‚ „eliberarea norodului moldovean de sub exploatarea românilor”. Redăm de la pagina 45: „…evreii în civil, extrem de excitaţi, au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de refugiaţi, ca să le atace şi jefuiască. Aşa se întâmplă, sunt atacate cu pietre, cu oale de apă clocotită, cu conţinutul oalelor de noapte convoaiele militare în retragere. Ofiţerilor li se smulg tresele…”. Pagina 46: „La Cernăuţi, evreii au atacat mijloacele de transport pentru evacuare şi le-au jefuit. Evreii l-au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evreii tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţii, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete. Evreii au rupt şi au scuipat drapelele tricolore…”. Mai departe, aceeaşi pagină: „La Soroca evreii conduşi de avocatul Flexer (Fluchser?) au ocupat primăria şi au asasinat pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel”. Mai jos: „Neculai spune că a văzut cu ochii lui, atât în gară la Chişinău, cât şi în celelalte, până la Ungheni, bande de evrei, înarmaţi cu revolvere şi bâte, care încercau să oprească populaţia românească să urce în tren”. Pagina 48: „Toţi călătorii îi înjură pe Carol şi complicii săi, dar şi pe evrei, pe care-i consideră trădători în slujba sovietelor…”. Pagina 49: „Ce-am văzut am să spun şi la morţi. Ni s-au luat caii, căruţele cu bagaje şi cu arme, ofiţerii au fost bătuţi, li s-au rupt tresele, scuipaţi, dezbrăcaţi. Soldaţii ruşi nu s-au atins de noi, priveau şi râdeau cum civilii evrei ne băteau cu pietre şi cu ciomege, ne dezbrăcau, ne batjocoreau, mai ales femeile parcă erau turbate”. Aceste situaţii reale de umilinţă, batjocură şi asalt verbal şi fizic nu mai trebuie comentate pentru că şi atât dă naştere unor profunde resentimente faţă de cei ce le-au săvârşit. Pentru înţelegerea obiectivă a acestor resentimente, e suficient ca evreii să se pună în situaţia românilor ce se refugiau şi a militarilor ce evacuau Basarabia, care primiseră ordin strict să nu răspundă provocărilor, pentru că asta aşteptau sovieticii, caz în care aveau motiv de război şi să depăşească Prutul. Dacă nu înţeleg nici aşa, nu înţeleg pentru că nu pot sau nu vor, dar cel puţin să nu se creadă absolviţi de urmări, de judecata celor cărora le-au provocat nedreptăţi şi durere. Concluzia vine de la un militar român în retragere, trecut prin aceste violenţe evreieşti: „Dar o vrea bunul Dumnezeu să ne întoarcem – atunci o să fie vai de mama lor, a jidanilor”. Putem să-l acuzăm de antisemitism pe acest militar român care invocă ajutorul lui Dumnezeu, ce le judecă pe toate după capul lui, de exemplu comiterea holocaustului, căruia pur şi simplu i-a întors spatele, deci evreii au tot dreptul să-l considere şi pe Dumnezeu mare antisemit şi să-L indexeze şi să-L judece.
***

Foto. Refugiati romani in urma ocuparii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Uniunea Sovietica (Rusia comunista), in iunie 1940.
Presa din România, aservită camarilei, cenzura marile crime ale aparatului sovietic de represiune instalat la Chişinău, plin, plinuţ de evrei basarabeni. La Bucureşti, se cenzurau şi criticile aduse la adresa lui Carol şi a Duduii, care-şi vedeau în continuare de traiul lor deşănţat şi corupt. Cât priveşte intelectualitatea, chiar şi politicienii şi unii guvernanţii au fost uluiţi şi confuzi, când au auzit şi citit că la instalarea puterii sovietice la Chişinau în tribuna oficială alături de Hruşciov şi Timoşenko, de evreul Mehlis (considerat călăul suprem al Basarabiei) şi de celelalte noi notabilităţi eliberatoare se afla şi un ofiţer superior german SS ce conducea un batalion SS, înşirat în faţa tribunei oficiale şi de-a lungul traseului defilării, împreună cu cel al unei unităţi NKVD, alternativ: un SS-ist în uniformă Mausfarbe, un enkavedist în uniforma lor, ceea ce era un semn clar că există o înţelegere secretă între Stalin şi Hitler de sacrificare şi a Basarabiei, precum a fost a Ţărilor Baltice şi Poloniei. Mai mult, acest batalion SS venise şi pentru repatrierea germanilor din Basarabia, ce dădea naştere altor şi altor discuţii aprinse pe tot felul de supoziţii. Germanii din Sudul Basarabei fuseseră colonizaţi în 1816 pe locurile de pe care noua stăpânire ţaristă i-a alungat pe băştinaşii basarabeni începând cu 1812. Germanii colonizaţi, deveniţi cetăţeni români după 1918, erau în jur de 100.000 şi şi-au văzut de treburile lor, până a venit SS-ul după ei să-i repatrieze exact pe teritoriul Poloniei împărţite cu Uniunea Sovietică. Treaba lor, după cum îi ducea mintea puterii lor militare, numai că la nici patru ani aceşti germani repatriaţi în Polonia, au avut una dintre cele mai tragice sorţi, trebuind să lase totul şi să se refugieze din Polonia în Reich-ul lui Hitler, fără ca vreun înalt ofiţer SS sau NKVD să se mai preocupe de soarta lor. Au avut o soartă asemănătoare cu cea a basarabenilor în vara anului 1940. Nici soarta României nu a fost mai bună după ce regele dictator a aliat-o Axei.
„Mai bine rămânea România singură, în bătaia furtunii, decât alături de Germania lui Hitler” s-a spus după Dictatul de la Viena, ce a urmat celui de la Moscova din 26 Iulie 1940. De ce dictat, şi nu arbitraj cum ceruseră românii, în problemele teritoriale pretinse de Ungaria? Foarte simplu, pentru că înaintea semnării arbitrajului de la Viena în data de 30 August 1940, Ribbentrop şi Ciano, aliaţii şi arbitrii noştri ne-au dictat: semnaţi arbitrajul nostru sau ţara voastră va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. Punct. Carol al Doilea a convocat Consiliul de coroană şi după discuţii pro şi contra i-a pus să scoată castanele din foc cu mâna lor: 19 membri au votat pentru acceptarea cedării de teritoriu, 10 membri au fost contra şi o abţinere, iar a doua zi la Viena, România a pierdut Nord-Vestul Transilvaniei, 44.000 Km pătraţi cu majoritate populaţie românească. În numai două luni de zile, iulie şi august, monarhul dictator şi guvernele sale au aliat România Germaniei în speranţa asigurărilor teritoriale, iar Hitler ce avea o simpatie aleasă faţă de Ungaria „aliatul nostru din primul război mondial” cu mâna lui a trasat pe harta României o nouă frontieră, ca lama unui pumnal adânc înfipt, prin care dăruia Ungariei mai mult de jumătate din Ardealul Românesc, în care erau peste 50% români şi numai 37% unguri, restul celelalte etnii. A fost cel mai mare şoc naţional de data aceasta venit din partea noilor aliaţi. Vechii aliaţi nu ne-au abandonat, erau şi ei învinşi de prima furtuna Blitzkrieg, iar monarhul dictator şi guvernele lui s-a şi agăţat de poala Fuhrer-ului, care l-a tratat ca pe un josnic slugarnic, hotărând şi a doua dezmembrare a României în favoarea „aliatului din primul război mondial” fără nici un considerent faţă de români şi România. De-a lungul ţării au fost vehemente proteste împotriva Dictatului de la Viena. Era târziu, era zadarnic şi Generalul Ţenescu, fostul Şef al Statului Major, a tras cea mai dură şi adevărată concluzie o putere străină nu poate fi mai română decât românii, adică să se bată pentru români, dacă românii nu sunt hotărâţi să se bată pentru ţara lor. Românii, la fel ca finlandezii şi polonii, s-ar fi bătut pentru Ardeal, dar se aflau sub deciziile nefaste a unui triumvirat, format dintr-un fost dezertor ajuns dictator, o curvă cu înaltă calificare şi un escroc patentat, care a hotărât să nu ne batem. Să nu o tot lungim cu hotărârea Consiliului de Coroană, cu voturile de acolo, când ştim că peste aceste voturi regele avea hotărârea supremă, intangibilă conform legii. Deci, Carol al Doilea, neexersându-şi drepturile pe care le avea în Consiliul de Coroană, a trădat interesele poporului român, a devenit trădătorul naţiunii, trebuia să plece, naţiunea i-a strigat să plece. Şi el cu duduia şi murdăreanu îşi făceau deja bagajele, pentru care a trebuit un tren special cu douăsprezece vagoane, scrie presa, în care a îngrămădit obiecte de valoare din patrimoniul Coroanei, tablouri de Tizian, Rubens, Rembrandt, goblenuri şi armuri de pe pereţii palatelor regale, vase scumpe şi bijuterii, numismatică şi aur, clasoare de timbre valoroase, a luat tot ce a vrut el, duduia şi murdăreanu. Între timp a făcut şi ultimele sale aranjamente regale; aducându-l pe Generalul Ion Antonescu de la Mânăstirea Bistriţa, unde-l trimisese cu domiciliu obligatoriu, şi însărcinându-l cu formarea noului guvern, fiindcă la Bucureşti schimbarea guvernelor ajunseseră la fel ca şi schimbarea tramvaielor de la un capăt la altul al Capitalei. Din poziţia de şef al noului guvern, Ion Antonescu să-i ceară regelui abdicarea, pentru a da impresia ca regele dictator a fost forţat la acest act în favoarea fiului său Mihăiţă. Era un alt subterfugiu de impostor ordinar, prin care vroia să şteargă, cât mai repede şi onorabil, putina regală pe care o împuţise timp de zece ani. Generalul Ion Antonescu i-a acceptat acest aranjament de culise din marea lui repulsie faţă de Carol, ce dezerta din nou din faţa vremurilor grele de război, ca pe vremuri cu Zizi Lambrino, când ţara era dezmembrată şi cu viitor necunoscut. Generalul era sigur că după război, când se va face pace şi posibil să fie vremuri favorabile, Carol va încerca să revină pe tronul ţării. Deocamdată, acum, în 5 Septembrie 1940, Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului prin decret regal. O zi mai târziu, când i s-a cerut abdicarea, Carol a jucat circ cu lacrimi de crocodil isteric, încercând să formeze un complot împotriva lui Ion Antonescu. După ce a terminat spectacolul de circ s-a urcat în trenul burduşit cu averi româneşti, împreună cu duduia şi murdăreanu şi pe aici ţi-e drumul. Nu mai are rost să spunem că a fost şi un simulacru de atac legionar asupra trenului cu trădători regali. A fost un simulacru de paradă teatrală, pentru că dacă ar fi fost o adevărată intenţie să-l lichideze, de la Bucureşti şi până la Timişoara erau cel puţin zece puncte strategice unde adevăraţii legionari puteau să dea acest tren peste cap, nu să tragă cu puşca în tren. Să fim serioşi când analizăm acest moment de trasul cu puşca în tren, cu mecanicii de locomotivă ce au accelerat şi Carol a scăpat trecând în Yugoslavia devenind emigrant rătăcitor prin lume până ce a murit cu Duduia şi Murdăreanu lângă el, în 1953. În acelaşi an în care murea şi Stalin pe lângă care se gudurase, de la distanţă, tocmai din Mexic prin ambasadorul sovietic de acolo, să-l urce pe tron din nou.
Prima lor oprire a fost în Elveţia, să mai lase din bagaje prin băncile de acolo, apoi a trecut în Spania lui Franco căruia Carol îi era antipatic şi a plecat mai departe în Portugalia. Când războiul s-a înteţit în Europa a trecut în Cuba, aveau cubanezii nişte cazinouri celebre la vremea aceea, apoi a ajuns în Mexic, în Brazilia. În Argentina s-a căsătorit cu Duduia, care i-a tras cea mai mare cacealma, care făcând pe muribunda, şi-a exprimat ultima dorinţă pe patul de moarte, să ajungă în faţa lui Dumnezeu ca soţia lui legitimă. Impresionant, cu lacrimi ca în Romeo şi Julieta. După căsătorie, Lupeasca care era doar anemică, şi-a revenit miraculos, a înflorit ca o nimfă în trei zile. Acest miracol a fost cercetat şi astrologic, după cum stătea Venus în poziţie cu Martie, şi s-a ajuns la constatarea că Dumnezeu nu vroia să o vadă, pe acolo pe sus, nici ca femeie măritată pentru dotă regală! Murdăreanu de 47 de ani s-a căsătorit cu Monique Cook de 18 ani şi Carol cu Duduia le-au dorit casă de piatră, pe care le-au şi făcut-o alături de vila lor din Estoril, Portugalia. În paranteză, Estoril este un orăşel unic în felul său, cosmopolit ce a fost între războaie şi după aceea, un adevărat centru internaţional de spioni şi diplomaţi, aparent retraşi şi inocenţi, o oază pentru refugiaţi avuţi de peste tot, din tot felul de motive, printre care şi nişte mari abdicaţi: un Juan al Spaniei, Umberto II al Iatliei, Horthy regentul Ungariei, printre care şi Carol cu Duduia, care după căsătorie devenise principesă de Hohenzollern, fără comentarii, deşi ar trebui, dar sila mă face să renunţ.
Carol nu a mai ajuns rege după război şi a murit cu speranţa că pe lumea cealaltă, va fi tot rege, conform marelui învăţat tibetan Milarepa: ce suntem pe lumea aceasta om fi şi pe cealaltă. Pare logic, dacă pe lumea aceasta ai fost ticălos, ce altceva să fi apoi. Mihăiţa, unul dintre fiii lui, care între timp abdicase, accentuând atunci: consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat (mărturia scrisă a lui Emilian Ionescu în volumul „În uniformă pentru totdeauna” fiind prezent la semnarea abdicării) nici nu s-a deplasat la înmormântarea tatălui său, pentru că tocmai atunci repara automobilul primit cadou de la Stalin. Duduia, pardon, principesa de Hohenzollern a plâns ce-a plâns, de ochii lumii alese din Estoril, apoi a trăit înconjurată cu dragostea urdărenilor şi a averii rămasă de la rege, din care a trebuit să dea o mână doamnei Lambrino şi fiului ei, ce era rodul natural a lui Carol (pe vremea aceea nu se făceau însămânţări artificiale) şi s-a sfârşit în 1977, fără să poată cheltui tot ce a rămas de la Hohenzollerul de Sigmaringen. Ce păcat. Murdăreanu ajungând mareşal şomer a devenit tot mai nefolositor în toate cele, până ce a murit de tot în 1985. De Monique Cook se spune că a rămas văduvă bogată şi veselă, primise atâtea şi atâtea daruri de la principesă printre care şi valoroasele timbre ale Hohenzollerului de Singmaringen, dar se plângea că i-au fost furate din vilă, odată când a fost la coafor. Se bănuiesc legionarii, securiştii, hoţii de timbre, de ce nu şi Mihăiţă. S-au dus cu toţii, de fapt nu au fost decât o mână de praf pe drumul Ţării. (Va urma)

Foto. Corneliu Florea