Saşii şi secuii transilvăneni

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)