MITROPOLITUL NICOLAE BALAN – unionistul si reactionarul anticomunist

RESTITUIRI

MITROPOLITUL NICOLAE BALAN – unionistul si reactionarul anticomunist

Autor: Viorel Rus

A fost întâiul nascut dintre cei opt copii ai familiei preotului ortodox Vasile Balan cu sotia Maria, iesind la lumina vietii la 27 aprilie 1882, în Blajenii de Sus din tinutul Bistritei-Nasaudului.
Cursurile scolii primare le-a urmat în sat, apoi liceul la Nasaud, promovând bacalaureatul în anul 1900 si pentru ca a simtit atractia apostolatului “… credintei prin cultura si a culturii sfintita prin darul credintei” s-a înscris si a frecventat timp de patru ani (1900-1904) Facultatea de Teologie din Cernauti, unde avea sa sustina si examenul de doctorat în teologie, dupa ce audiase cursuri de filosofie si teologie la Breslau, Wroklawul de astazi al Poloniei.
Începând din anul 1905, au urmat cincisprezece ani de stralucita cariera ca profesor la Institutul Teologico-Pedagogic din Sibiu, timp în care preocuparilor didactice, tânarul Nicolae Balan, le-a adaugat o bogata activitate publicistica pusa în slujba idealurilor Marii Uniri ale caror miresme inundasera sufletul tuturor românilor.
Mai mult, în preajma Marii Uniri, la începutul lunii noiembrie 1918, tânarul profesor Nicolae Balan, împreuna cu capitanul Victor Precup, ca trimisi ai Consiliului National Central al Românilor din Ardeal, treceau Carpatii spre Iasi pentru un sfat de taina cu înalti reprezentanti ai guvernului României, scriindu-i de acolo lui Vasile Goldis ca se impuneau a fi întrerupte orice discutii cu guvernul maghiar si într-o adunare cât mai urgenta a reprezentantilor tuturor consiliilor locale ale românilor sa fie decretata unirea cu patria mama, ceea ce s-a si înfaptuit la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. Cei doi delegati se întorceau la Alba Iulia cu bucuria misiunii împlinite, în seara zilei unirii, apucând sa mai simta, cu siguranta emotionati, doar ecourile marilor nazuinte ce se înfaptuisera acolo, atunci.
În Ardealul unit cu patria mama erau multe de facut si oamenii de valoarea profesorului teolog Nicolae Balan au fost scosi în frunte de evenimente.

Asa ne putem explica faptul ca la 14 februarie 1920, Consiliul Electoral National Bisericesc al Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului îl alegea Mitropolit, practic cu unanimitate de voturi, pe Î.P.Sa, ungerea ca arhipastor savârsindu-se în duminica de Rusalii din acel an, în Catedrala Metropolitana din Sibiu, într-o ceremonie fastuoasa la care au participat cei mai importanti arhierei ortodocsi ai vremii, în frunte cu Mitropolitul Primat, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea si o importanta delegatie de oameni politici si de cultura ai vremii, între care primul ministru generalul, Alexandru Averescu, ministrul cultelor, Octavian Goga, si profesorii P.P. Negulescu si Nicolae Iorga.
În fata maretului suflu al Unirii si a atâtor împliniri unificatoare nu trebuie sa ne miram ca Î.P.Sa a visat realizarea a înca unei unificari, aceea între cele doua biserici românesti surori, vis atât de plastic motivat înca în 1919 la Congresul Preotimii Unite de la Cluj astfel: “Marit Congres, nu s-a împartit Hristos în mijlocul poporului românesc, ci a  ramas si ieri si azi si ramâne de-a pururi acelasi. Si daca ar sta cineva sa asculte bataile inimilor noastre, ar gasi ca acelea bat la fel si se încalzesc pentru aceleasi idealuri: pentru acelasi ideal de viata crestineasca coborâta din înaltimea cerului si pentru acelasi ideal de cultura româneasca, zamislit din firea noastra, din suferintele si din silintele cele mai curate ale sufletului românesc”.
Sa ne reamintim, parafrazându-l pe cronicar, ca “nu-s oamenii peste vremuri, ci mai degraba oamenii sunt sub vremuri”.
Asa încât judecându-i gândurile si visarile, credem ca ierarhii trecuti si cei de azi ai Bisericii Unite Române nu ar fi trebuit si nu ar trebui sa-l judece pe Î.P.Sa prea aspru, ca un dusman acerb al bisericii lor, cu atât mai mult cu cât chiar în rândul ierarhilor uniti ai acelor vremuri Unirea nu se considera de nediscutat.
Iar mai târziu, când urgia comunista s-a abatut nemeritat asupra bisericii lor, Î.P.Sa, alaturi cu alti ierararhi ortodocsi români, a ordonat si a vegheat ca credinciosii greco-catolici si preotii lor, care de voie de nevoie s-au îndreptat  spre ortodoxie sa fie primiti, frateste, cu bratele deschise.
Si daca mai amintim faptul ca, desi regimul se împotrivea, Î.P.Sa a considerat potrivit ca imediat dupa unificarea celor doua biserici românesti vicarul Mitropoliei Ardealului si Arhiepiscopiei de Alba Iulia si Sibiu sa fie un ierarh fost preot greco-catolic, în persoana lui Traian Belascu, credem ca am mai putut aduce înca o dovada a bunelor sale intentii.
Ne exprimam convingerea ca, date fiind conditiile de dupa al doilea razboi mondial când România a intrat în sfera de influenta sovietica, cu acordul ierarhilor ortodocsi de valoare ca Mitropolitul Nicolae Balan, ori fara acordul lor, desfiintarea în forta a Bisericii Unite Române tot se realiza, caci nimeni nu se putea împotrivi tavalugului comunist-bolsevic.
Chiar mai mult, starea de lucruri privind credinta în general s-ar fi putut agrava când ierarhi ai bisericii ortodoxe ar fi ajuns nulitati intelectuale si morale aservite total comunistilor, din care s-ar fi gasit atunci destui.
Si în plus, sa ne întrebam, în ceea ce-l priveste pe Î.P.Sa: Cum ar fi putut sa protesteze vehement, când era în mare pericol sa fie el însusi arestat si condamnat?
Fusese numit criminal de razboi si dusman al sovietelor pentru ca în timpul razboiului antisovietic de eliberare a Basarabiei si Bucovinei de Nord acceptase titlul de Mitropolit al Odesei, vremelnic ocupata de catre armatele române.
Se stie acum ca Î.P.Sa a scapat de închisoare imediat dupa 23 August 1944 numai gratie sprijinului acordat de catre Petru Groza, care îl cunostea de dinainte de razboi, si la interventia sef rabinului evreilor din România de atunci, Alexandru Safran, care îi întorcea astfel un serviciu de suflet facut, când în timpul razboiului intervenise pe lânga Antonescu si salvase de la deportare zeci de mii de evrei din eparhia sa.
De altfel si mai târziu, în anul 1948, în fisa personala de Securitate, Î.P.Sa era calificat drept nationalist, fost simpatizant al miscarii legionare, anticomunist, reactionar si antidemocrat.
Nationalist nu a fost mai mult decât se cuvenea unui bun român,  simpatizant al legionarilor si antidemocrat nu a fost, dar reactionar anticomunist a fost cu siguranta si în orice caz comunismul si comunistii i-au displacut, opunându-le rezistenta atât cât s-a putut în conditiile date.
Este deosebit de semnificativa pentru sila pe care o avea fata de comunisti povestea Î.P.Sale Mitropolitul Bartolomeu Anania, privind discutia pe care Mitropolitul Nicolae Balan a avut-o în anul 1947 cu Mitropolitul Iustinian Marina al Moldovei, înainte ca acesta sa fie ales cu acordul autoritatilor comuniste Patriarh al României.
Atunci, Î.P.Sa, dupa ce si-a exprimat parerea ca puterea comunista va dainui în România înca mult timp si ca pentru binele bisericii în fruntea ei trebuie sa fie un om care ar putea sa comunice cu comunistii, care era tocmai Iustinian, a declarat ca el nu ar putea dialoga cu acestia deoarece apartine acelei generatii vechi de români asa-zisi reactionari.
Desigur, la baza constiintei sale statea un alt tip de spiritualitate
Asa era Î.P.Sa, care în acelasi an, în Pastorala de Pasti, îsi exprima convingerea ca propaganda necredinciosilor organizati de catre comunisti împotriva lui Hristos era sortita esecului si interzicea preotilor din eparhia sa sa vorbeasca credinciosilor despre inventatele tradari ale lui Iuliu Maniu, fiind convins ca erau minciuni sfruntate, dar motivând cu necesitatea autonomiei bisericii în raport cu politica.
Iar la Anul Nou 1948, dupa alungarea regelui de catre comunisti, declara ca românii îi vor ramâne oricând recunoscatori suveranului si arata ca functionarii mitropoliei sale nu ar trebui sa depuna juramânt de credinta regimului, deoarece ei trebuie sa recunoasca doar stapânirea cereasca.
Nici analiza atitudinilor si faptelor Î.P.Sale în anii ce au urmat nu vadesc altceva decât rezistenta când fatisa, când mocnita, fata de regimul comunist reprezentat în relatie directa cu biserica prin ministrul cultelor, Stanciu Stoian.
Dupa ce în noiembrie 1948, cu prilejul discutarii noului statut de functionare a Bisericii Ortodoxe Române, Î.P.Sa Mitropolitul îsi exprimase nemultumirea pentru lipsa de autonomie ce se impunea eparhiilor si pentru amestecul brutal al regimului în viata bisericii, care era posibil conform prevederilor noului statut, în ianuarie 1949 la Sibiu, sediul sau metropolitan, având loc sedinta sinodala la care au participat episcopii ortodocsi din Ardeal, acesta s-a aratat apatic, a tinut o cuvântare scurta fara nici un fel de pomadare si promisiuni fata de regim.
Când în decembrie 1949 Patriarhul României, Iustinian Marina, a întreprins turneul sau prin eparhiile din Ardeal si Banat menit a realiza strângerea rândurilor credinciosilor ortodocsi si ierarhilor lor în fata amenintarilor comuniste, a început prin a se duce la Sibiu si pentru a-i arata Î.P.Sale Mitropolitul Nicolae Balan pretuirea pe care i-o da, l-a numit “Nestorul Episcopatului Ortodox” si l-a încurajat în toate demersurile sale, asigurându-l de tot sprijinul sau.
Într-adevar, în acele vremuri solidaritatea Î.P.Sale cu colegii sai ierarhi, în speta cu cei din Ardeal, era proverbiala, fapt cunoscut de autoritatile comuniste, privit cu îngrijorare si considerat o piedica în supunerea sau cel putin manipularea dupa voie a Bisericii Ortodoxe Române.
Când în 1950 partidul comunist si guvernul, prin vocea lui Petru Groza si a lui Stanciu Stoian, au cerut Sfântului Sinod, din motive politice, înlaturarea, pensionarea si trimiterea la manastire a Episcopului Ortodox Nicolae Popovici de Oradea sub amenintarea ca altcumva îl vor aresta, Î.P.Sa Mitropolitul Nicolae Balan s-a împotrivit din toate puterile acestui act samavolnic folosindu-se de toata influenta care l-ar fi putut ajuta în acel demers, inclusiv o audienta la Petru Groza, dar nu a avut succes.
Atunci macar l-a sfatuit pe Episcop sa nu se retraga la Manastirea Sâmbata de Sus întrucât în zona, în munti, activau numeroase grupuri de partizani, iar securitatii comuniste i-ar fi fost usor sa-i însceneze participarea la activitatile acelor grupuri ori chiar sa-l otraveasca.
Sa mai adaugam ca Î.P.Sa a avut curajul sa demita si sa alunge din Mitropolie pe preotii membri ai P.M.R, iar atunci când oamenii ministrului Stanciu Stoian i-au cerut sa întroduca din nou în Pastorala de Craciun cuvinte de lauda fata de politica regimului sub conducerea U.R.S.S. pentru pace, a refuzat sugerând ca deja s-a insistat prea mult pe aceasta tema.
Iar într-o sedinta a Sfântului Sinod din anul 1950, când Stanciu Stoian, ministrul cultelor, a ridicat problema sprijinului pe care preotii ar trebui sa-l dea colectivizarii satelor, Î.P.Sa a fost si mai vehement, replicând ca biserica si slujitorii ei trebuie sa se îngrijeasca de sufletele credinciosilor iar daca colhozurile pot avea vreun rol în demersul mântuirii, acest lucru este foarte îndoielnic. Se spune ca atunci ministrul Stoian a facut fete, fete, iar Patriarhul a încercat sa “o dreaga”, prefacându-se ca auzise o gluma buna.
Acesta a fost Î.P.Sa Mitropolitul Nicolae Balan, cel care s-a stins din viata la datorie în capitala sa metropolitana la începutul lunii august 1955, în plina putere de munca la numai, 73 de ani, pe care l-au plâns si l-au condus pe ultimul drum atâtia oameni, câti nu se mai vazusera în Sibiul acelor vremi si caruia, oricine si orice am fi, trebuie sa-i acordam pretuirea si respectul cuvenit pentru tot ce a facut pentru ardeleni si tot neamul nostru românesc.