Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu

Confesiunile veteranului de război Ioan Rusu

Autor: George Petrovai

Foto.George Petrovai

Pe domnul Ioan Rusu, colonel în rezervă şi veteran de război, merită să-l cunoşti şi să-l asculţi vorbind. Căci nu numai că este un bătrân falnic, de nici vorbă să-i dai cei 85 de ani (s-a născut în anul 1924 în comuna maramureşeană Rona de Jos), pe care-i poartă cu demnitatea conferită de cele două răni primite în aprigele încleştări din cea de-a doua conflagraţie mondială, fapte de neprecupeţită dăruire ostăşească, consfinţite ca atare spre o justă neuitare prin luciul glorios al decoraţiilor răsplătitoare, această prestigioasă cunună a bravurii, în care – mărturiseşte interlocutorul meu – strălucirea cea mai de preţ o are “Virtutea militară cu spade”.

Dar în egală măsură, domnul Ioan Rusu este un interlocutor sfătos, agreabil şi manierat, întrucât din întreaga sa fiinţă se degajă acea politeţe suculentă, specifică perioadei interbelice, care are darul să-i descumpănească într-un asemenea hal pe semenii noştri de azi, încât aceştia – neavând alte modele înafara fariseismului bolşevic şi a bădărăniei postdecembriste – se apără cu mâini şi picioare de influenţa binefăcătoare şi formatoare a politeţii necontrafăcută, taxând-o drept greoaie şi vetustă. Ca şi cum elementele ce contribuie într-un mod fundamental la reglarea şi şlefuirea necontenită a relaţiilor interumane, pot fi considerate vreodată ca fiind ba învechite, ba prisoselnice, ba chiar dăunătoare pentru nărăvaşul om modern, ale cărui pretenţii de libertate, nestrunite cu frâul decenţei şi al cumpătării, au pătruns adânc pe teritoriul extrem de primejdios al libertinajului!

Numai că cei care resping politeţea înaintaşilor noştri din urmă cu două sau trei generaţii pe motiv că aceasta ar fi greoaie, uită un lucru pe care mulţi dintre ei nu l-au ştiut niciodată, anume părerea înţelepţilor antici despre lucrurile frumoase: “Tare sunt grele cele frumoase!”, exclamau ei cu justificată îndreptăţire. Ceea ce nu i-a descurajat nicicât să caute în continuare frumosul, adevărul şi armonia, ba chiar să-i îndemne şi pe alţi semeni să o facă cu deosebit har în literatură, arhitectură sau sculptură, fapt cu prisosinţă dovedit de nivelul atins, bunăoară de grecii antici, în ale democraţiei, culturii şi civilizaţiei…

Revenind la firul naraţiunii noastre, aflu că tatăl interlocutorului meu a fost subofiţer (“devotat trup şi suflet generalului Mociulschi”) şi că în toamna anului 1941 el se înscrie la liceul din Blaj, asta deoarece întrega familie Rusu a fost expulzată de unguri după Diktatul de la Viena din 30 august 1940.

Dar nu-i este dat de la Dumnezeu să stea mult timp la liceul din Blaj, datorită faptului că unele cadre didactice făceau presiuni asupra lui ca să se înscrie în Legiunea Arhanghelului Mihail, viitoarea Gardă de Fier. Cum un asemenea pas ar fi însemnat să treacă peste dispoziţia tatălui de-a se ţine departe de politică, viitorul combatant, deşi încă nu avea 18 ani împliniţi, izbuteşte – nu fără emoţii şi niscaiva peripeţii – să-şi convingă superiorii că dorinţa lui cea mai arzătoare este să facă parte din Regimentul 1 “Roşiori” din cadrul Diviziei I de cavalerie.

Aici, cu ocazia depunerii jurământului militarşi a constituirii viitoarelor unităţi combatante, proapătul militar nu numai că-l vede pe Ion Antonescu, dar chiar are şansa să poarte un scurt dialog cu faimosul mareşal şi om de stat. Când află că elevul Rusu este din Maramureş, mareşalul adaugă de îndată: “Doar o aruncătură de băţ este de la Crăciuneşti până la Sighetul Marmaţiei”, cuvinte pe care convorbitorul meu nu le-a uitat pînă în clipa de faţă, căci ele evidenţiau strălucitele însuşiri de strateg ale mareşalului.

Întreb: “În timpul campaniei militare ştiaţi de pericolul bolşevic ce ameninţa România?”

Îmi răspunde cu tristeţe: “Fireşte că ştiam, după cum prea bine ştiam că ofiţerii şi subofiţerii de carieră, consideraţi nesiguri pentru viitoarea linie politică a României, începuseră să fie înlocuiţi cu politrucii din divizia <Tudor Vladimirescu>, prima divizie de prizonieri români. Dar ce puteam să facem? De altminteri, în anul 1947 unităţile de roşiori au fost desfiinţate în totalitate…”

De-abia de-atunci încolo pentru convorbitorul meu a început hăituiala şi hărţuiala. Mai întâi se fac presiuni pentru atragerea sa în Contraspionaj. Întrucât refuză cu hotărâre să intre în structurile Securităţii, este arestat şi trimis la închisoarea de drept comun “Uranus” din Bucureşti (cam pe unde azi se întinde azi “Casa Poporului”). Va fi eliberat din închisoare după 12 zile, pentru ca puţin mai târziu – cu gradul de plutonier – să fie trimis la instrucţie într-un batalion din Arad. Dar nu trece mult timp şi de aici este mutat disciplinar la Regimentul 2 din Târgovişte.

În anul 1949 este mutat la Bucureşti. Aici urmează cursuri de informare pentru observatori aerieni, după absolvirea cărora devine şeful postului de observare aeriană din…Sighetul Marmaţiei, unde la acea vreme, taman ca acuma, nu erau avioane nici de leac!…

Dar cum politrucii noii armate române ţineau cu tot dinadinsul să scoată sufletul din bietul rebel, nu trece o lună şi el este rechemat la Bucureşti de generalul Constantin Doncea. În paranteză fie spus, acesta a fost ridicat de la demnul post de lucrător CFR la nedemnul rang de general, numai întrucât se dovedise tovarăş de nădejde al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar partidul muncitorilor şi ţăranilor avea mare nevoie de cadre de conducere, a se citi de represiune…

Domnul Ioan Rusu îşi continuă periplu său militar la Cluj, în calitate de trasator-interpretator pentru acţiunile de aviaţie. În luna octombrie 1950 este selecţionat pentru cursurile de ofiţeri cu specializarea observare-informare-legături aeriene, ceea ce de la 1 ianuarie 1951 îi aduce gradul de sublocotenent.

După ce efectuează şi alte voiaje pe capricioasa tablă strategică a armatei române din acea vreme (la Timişoara în anul 1951, unde devine şeful aprovizionării artileristice, apoi în Moldova), în anul 1958 este trecut în rezervă cu gradul de căpitan, pentru că – opinează interlocutorul meu – “cam pe-atunci veniseră şcoliţii din URSS”.

Notă: Prezentul text-interviu, în conformitate chiar cu vrerea domnului Ioan Rusu, reprezintă doar prima parte a unei colaborări mai ample, bazată pe documente incitante şi pe dialoguri cu foşti camarazi de arme de-ai domniei-sale, inclusiv cu un fost general român, actualmente stabilit în străinătate. Asta, bineînţeles, dacă-i va permite sănătatea, căci eu l-am cunoscut prin intermediul doctorului Toma Hanciuţa în perioada finală a tratamentului postoperatoriu.

(Sighetul Marmaţiei)