Curentul International

CEL DE AL II-LEA FORUM AL PRESEI ROMÂNE NORD AMERICANE DE LA CHICAGO, SUB EGIDA

 NORTH AMERICAN ROMANIAN PRESS ASSOCIATION 

 

Nicholas Buda (New York)

©NARPA, 2011

În cadrul celei de a doua ediții a festivalului „Origini Românești/Romanian Heritage Festival”, desfășurate în zilele de 18-19 iunie/2011 la Niles – zonă metropolitană a orașului Chicago – a avut loc cel de al doilea forum al presei române din America și Canada. Organizat de către North American Romanian Press Association (NARPA), acest forum continuă seria întâlnirilor din anul 2010, a ziariștilor, editorilor și directorilor de ziare de limbă română, din America și Canada. Anul acesta, la lucrările forumului au participat jurnaliști din mass media românească locală – Marian Petruța (Președinte NARPA),  Petru Amarei (Secretar NARPA și reprezentant al Chicago Romanian Television Network ), Octavian Cojan (Trezor NARPA) – alături de colegii lor – Grigore Culian (New York Magazin, New York), Nicholas Buda (Gândacul de Colorado, Florida), Sebastian Rus (Radio Diaspora Online, Massachusetts), Florin Pîrjol și Ana-Maria Scordescu (ziarul Acasă, Toronto/Canada). Din România a fost prezentă jurnalista Laura Bandila de la Radio România Cultural. La forum a mai participat, ca invitat de onoare, scriitoarea americană Sharon Rushton. Unul dintre invitații speciali ai forumului, dl. James Rosapepe, fost ambasador al Statelor Unite ale Americii la București (în perioada 1998-2001), actualmente senator democrat în statul Maryland (reprezentând districtul 21), a avut oportunitatea de a le vorbi ziariștilor despre conceptul unei prese libere, caracterizând sumar mass-media românească din timpul mandatului său de ambasador la București. La finalul întâlnirii, James Rosapepe și-a prezentat volumul „Dracula is dead” (scris în colaborare cu soția sa, jurnalista Sheilah Kast), menționând că „it is terrific to be here at this festival… Chicago este un centru important al comunităților românești din America,  mi-a făcut plăcere să vin aici atunci când am fost ambasador, îmi face plăcere și acum! Simt entuziasmul românilor, bucuria acestora dar și aroma mâncărurilor tradiționale românești… Eu si soția mea suntem foarte onorați să fim oaspeții acestui festival, dar și ai forumului de presă – soția mea este de profesie jurnalistă acreditată de ABC News și CNN – ocazie cu care dorim să ne prezentăm și cartea scrisă împreună despre România. Am observat că cei mai mulți dintre americani nu știu foarte multe despre țara dumneavoastră… iar dacă un român m-ar întreba dacă americanii se gândesc la România, aș răspunde că nu, aceasta nu se întâmplă des. Este adevărat, dar în același timp cred că românii se gândesc mult mai des la America… Când întrebi un american ce știe despre România – deși nu mulți știu – totuși câteva lucruri apar la iveală: Ceaușescu, a very bad guy, a tough dictator… Mai știu despre copii abandonați, orfani și mai știu despre despre Dracula!!! Românii, la rândul lor știu despre americani că sunt obezi, au probleme cu drogurile și violența, că îl au pe Mickey Mouse. Toate aceste lucruri sunt americane dar nu definesc ceea ce spiritul poporului american este… De aceea am scris această carte pentru a le spune americanilor despre adevărata istorie, viața socială și culturală a României. Cea mai mare parte a cărții este despre… români!”

Întrebat de către Grigore Culian, directorul ziarului New York Magazin, dacă în volumul prezentat se află informații confidențiale (gen Wikileaks), fostul ambadasor a răspuns jovial, amuzat oarecum de modul direct, în care a fost întrebat: „se găsesc în carte, informații pe care unii le-ar putea clasifica drept confidențiale. Nu cred însă că cineva ar putea știi, cu siguranță, care dintre informațiile cuprinse în paginile cărții sunt într-adevăr confidențiale! Da, sunt informații confidențiale în carte… Aș dori să precizez, foarte onest, că Statele Unite ale Americii în raportul de colaborare cu România, nu are multe secrete. Obișnuiam să facem glume în ambasadă, că dacă SRI ne-ar intercepta și ar asculta convorbirile telefonice, sunt sigur că ar fi auzit… că eram preocupați de corupția din România, de privatizarea întreprinderilor de stat, că eram extrem de preocupați de modul în care România trata cu Ucraina, Ungaria și Moldova… și că doream ca armata română să fie modernizată în acceptele standardului NATO.”

Un moment emoționat al forumului de presă l-a constituit decernarea premiilor NARPA. Este pentru prima dată când NARPA a organizat un astfel de concurs, oferind o serie de premii jurnaliștilor din presa scrisă dar și din radio. La această competiție au participat 46 de materiale, pe mai multe secțiuni: cultură, editorial, interviu, radio. Detalii ale concursului precum și cîștigătorii acestuia, la secțiunile enumerate mai sus, pot fi accesate la http://narpa.info/ Premiile au fost decernate de către președintele NARPA, Marian Petruța și vicepreședintele NARPA, Florin Pîrjol.

Întrebat despre modul în care NARPA a evoluat pe parcursul primului an de la înființare, președintele Marian Petruța a declarat: „am avut, în cadrul acestui festivalul, un stand de presă unde am prezentat ziarele românești care sunt membre a NARPA și care au fost și anul trecut la Chicago, la prima ediție a forumului de presă. Avem, de asemenea, și bannerul cu logo NARPA care spune cine suntem. La standul de presă au fost invitați doi scriitori americani, ce și-au prezentat cărțile despre România: James Rosapepe (Dracula is dead) și Sharon Rushton (No paved road to Freedom). Sper ca participanții la festivalul românesc să fi observat aceste lucruri. NARPA a oferit, mai apoi, o plachetă d-lui Rosapepe, prin care aduce mulțumiri fostului ambasador american în România și îi recunoaște meritele sale în efortul depus pentru promovarea culturii române, în America și în lume. Prezența colegilor jurnaliști de la New York, Florida, Canada, Massachusetts, a fost de bun augur pentru că ei vor duce mesajul NARPA mai departe, în comunitățile lor… Cred că avem nevoie de mai multă expunere, dorim să ne facem simțită prezența pe scena socială a presei românești din America, de aceea am oferit și o serie de premii publicațiilor care și-au trimis articolele – unele, surprinzător, au luat mai multe premii. Încercăm să apreciem munca ziariștilor indiferent de publicațiile pe care le reprezintă. NARPA este o asociație de presă independentă, neafiliată nici unui organism guvernamental, de aceea toți cei care îndeplinesc condițiile stipulate în statul de organizare și funcționare, sunt invitați de a colabora cu noi și de a adera la această asociație.” L-am interpelat apoi pe Florin Pîrjol, vicepreședintele NARPA și directorul de publicitate al ziarului Acasă (Toronto), aflat pentru prima dată la o întâlnire a ziariștilor sub egida NARPA, întrebându-l ce părere are despre acest forum al presei române de la Chicago. „Cred că a fost o reușită… întâlnire a jurnaliștilor NARPA – spunea acesta – chiar dacă prezența nu a fost atât de numeroasă, a fost însă consistentă! Este un pas înainte pentru ceea ce s-a petrecut anul trecut prin înființarea acestei asociații de presă. În primul rând suntem prima asociație a jurnaliștilor români activi, din America de Nord, și aștept de la colegii mei să se alăture acestui proiect extraordinar care are un viitor, deoarece doar împreună vom reuși să fim o voce puternică a presei române de pe acest continent… ”

Steve Bonica, organizatorul principal al festivalului „Origini Românești/Romanian Heritage Festival”, directorul fondator al ziarului „Romanian Tribune” (ziarul românilor tipărit la Chicago),  unul dintre promotorii cei mai importanți ai NARPA la Chicago, și-a manifestat bucuria și mulțumirea că numărul mare al românilor veniți la festival denotă succesul acestuia. „Din punct de vedere a ceea ce mi-am propus, multe lucruri au ieșit bine… au mai fost unele care nu au ieșit cum mă așteptam – declara Steve Bonica –  totuși mulți români prezenți la festival au fost fericiți si ne-au felicitat spunându-ne că s-au simțit foarte bine. Știu că nu am reușit să satisfacem pe toată lumea… regret acest lucru. Am avut o vreme fantastică… nici nu speram aceasta. Am avut și forumul presei, pe care l-am găzduit în sala de conferințe a centrului cultural român de la Niles. Faptul că am reușit să colaborez cu Marian Petruța într-o formă absolut amiabilă, că am devenit prieteni apropiați deși suntem de la două ziare diferite, este un semnal pe care îl transmitem afară nu numai celorlalți colegi jurnaliști ci întregii comunități române, că se poate lucra împreună, pentru un scop nobil, chiar dacă ești în competiție. M-aș bucura ca acest forum al presei române să devină o tradiție!”

La finalul decernării premiilor NARPA, după ce ziaristul Grigore Culian a fost onorat cu locul 1 la concursul Editoriale, acesta a declarat: „primirea premiului mă onorează… este primul de acest fel de când sunt jurnalist, iar această contează enorm de mult pentru mine. Dincolo de aceasta am făcut și o glumă, după ce am scris peste 600 de editoriale, se pare că am scris unul bun și pentru acesta am primit premiul! Festivalul a fost excelent… cel mai ușor este să critici. Te așezi într-un colț și faci comentarii… Efortul este uriaș de a face un astfel de festival. Am venit aici cu plăcere, nu știam că voi fi premiat, acest lucru mă onorează și am să caut să sprijin NARPA de acum înainte, pentru că e un început, care e greu… ca orice început, deci este bine să ne unim și să facem ca această asociație de presă să devină o voce a jurnaliștilor români, în America.”

Înființată la Chicago, în data de 23 aprilie 2010 de către un grup de ziariști americani de origine română, NARPA – așa după cum se arată în programul de funcționare -  are ca obiectiv fundamental îmbunătățirea comunicării între diferitele instituții media  românești din SUA și Canada, dintre acestea și instituțiile din România și societatea civilă, cât și gasirea de soluții comune pentru strategii de comunicare a diferitelor puncte comune de vedere, planuri și proiecte de promovare a culturii române, a identității românilor de pe continentul nord american, a promovării valorilor naționale și spirituale românești.

Popularity: 2% [?]

Premiile NARPA 2011

 

Intre 18 si 19 iunie, 2011 a avut loc la Chicago a 2-a editie a Forumului Presei Romanesti din Statele Unite si Canada. La eveniment au participat atat jurnalisti din mass media romaneasca locala cat si din New York, Florida, Detroit, Massachusetts si Canada. Printre invitatii speciali la eveniment s-au aflat si fostul ambasador american in Romania James Rosapepe, scriitoarea americana Sharon Rushton, jurnalista/scriitoarea Sheilah Kast si jurnalista Laura Bandila de la Radio Romania Cultural.

Pe langa discutiile legate de activitatea asociatiei si rolul mass mediei romanesti din SUA si Canada, jurnalistii prezenti au avut parte de festivitatea de premiere a celor mai bune articole din mass media romaneasca nord americana.

Fostul ambasador american James Rosapepe si sotia sa au primit din partea NARPA o placheta in semn de recunoastere pentru promovarea imaginii Romaniei in lume.

In concurs au participat 46 de materiale din presa scrisa si radio.

Juriul format din: Daniele SOROS – Romanian Global News – Presedinte juriu, Simona CONSTANTIN – Radio Romania International – Vice presedinte juriu, dr. Cristian IVANES – Radio Cluj -  Vice presedinte juriu, Laura BANDILA – Radio Romania Cultural, Adrian NOVAC – HotNews, au decis, in urma notelor acordate, urmatorii castigatori:

Sectiunea CULTURA:

Locul 1: Amelia Avram – “Dracula is dead”, Ziarul Miorita, SUA

Locul 2: Nicholas Buda – “Din istoria nestiuta a New Yorkului”, Gandacul de Colorado, SUA

Locul 3: Silvia Jinga – “O imagine a tranzitiei romanesti”, Curentul International, SUA

 

Sectiunea EDITORIAL:

Locul 1: Grigore L. Culian – Cand “piticii”polueaza muzica de jazz…, New York Magazin, SUA 

Locul 2: Mihai Manolache - Teama de succes…, Ziarul Acasa, Canada Sebastian Doreanu – Leptinotarsa…, Gandacul de Colorado, SUA

Locul 3: Corneliu Florea – Imagini si reflectii din Romania 2010, Curentul International, SUA

 

Sectiunea REPORTAJ:

Locul 1: Adrian Ardelean – Romanul care nu a fost niciodata in Romania, Ziarul ZigZag Roman Canadian, Canada Prima pagina, A doua pagina  

Locul 2: Dan Micu – Pe urmele primilor crestini in Tara Sfanta, Ziarul Acasa, Canada Prima pagina, A doua pagina

Locul 3: Laetitia Militaru – “Macii albastri din Gaspesie”, Ziarul ZigZag Roman Canadian, Canada Cristina Sofronie & Razvan Dupleac – “CIA si experimentul de spalare pe creier facut pe pacientii canadieni”, Ziarul ZigZag Roman Canadian din Canada

Prima pagina, A doua pagina

 

Sectiunea INTERVIU:

Locul 1: Marian Petruta -  “In dialog cu directorul FBI Chicago”, Ziarul Gandacul de Colorado, SUA Prima pagina si A doua pagina

Locul 2: Dan Micu – Gerry Avram alergatorul de cursa lunga, Ziarul Acasa, Canada 

Locul 3: Cristina Sofronie si Adrian Ardelean - Interviu cu violonistul Carmen Piculeata, Ziarul ZigZag Roman Canadian, Canada

 

RADIO

Materiale difuzate la Radio Diaspora Online si Radio Timisoara (Emisiunea Romanii de peste mari si tari)

Locul 1: Tudor Petrut – Intoarcerea acasa, Radio Diaspora, SUA

Locul 2: Marian Petruta – Interviu Artista Adriana Oancea, Radio Diaspora, SUA

Locul 3: Sebastian Rus - Interviu Camelia Rosca, Radio Diaspora, SUA

 

North American Romanian Press Association (NARPA) 2010

http://narpa.info/

Popularity: 3% [?]

Poneiul cu svastica “bate” 9/11/2001!

Editorial de Grigore L. CULIAN

Stimate Domnule Grigore L.Culian,
Reprezint un grup de zece artisti romani, licentiati ai Universitatii Nationale de Arte Bucuresti, aflati la inceput de cariera. Timp de un an de zile am realizat un proiect numit “TEN” si dedicat comemorarii a zece ani de la tragedia din 11 septembrie 2001. Am pictat impreuna peste 30 de tablouri (decente, serioase), reprezentand imagini din timpul tragediei, cu intentia de a le expune pentru cateva zile publicului din New York si a le dona apoi Primariei din New York, pentru a fi, eventual, expuse in muzeul WTC,  mai ales ca, intr-un interviu, dna Alice Greenwald, directoarea muzeului WTC, a declarat: “Le cerem oamenilor de pretutindeni sa ne ajute sa spunem aceasta poveste”. SI NOUA  NE PASA! iata proiectul pe scurt. Tema si titlul: “Ten”; subiectul: “Omagiu – zece ani de la tragedia care a zguduit o lume intreaga – patru romani au fost prinsi in iadul din zgarie nori; tehnici: lucrari executate in ulei, pe panza, cu inaltimea de 100 cm si latimi diferite.
Facem parte dintre acei artisti care considera ca “artistul trebuie sa aiba ceva de spus”, iar scopul operei este sa devina hrana spirituala. Zece artisti contemporani, zece stiluri diferite, zece mentalitati, un subiect comun: omagiu la zece ani dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, prin proiectul “TEN”, caci NOUA NE PASA!
 Pentru realizarea proiectului am apelat, asa cum se face, la o fundatie culturala, care a depus proiectul la ICR Bucuresti si apoi a luat legatura, in nenumarate randuri, pentru aprobare, cu ICR New York. Dupa mult timp de tatonari si asteptari, raspunsul ICR New York a fost clar: NU SE POATE! Noi credem ca acest proiect ar ajuta la promovarea imaginii tarii noastre in SUA si ar arata lumii cum vedem noi, de aici, din estul Europei, ce se intampla acolo, departe, peste Ocean. Si ar arata ca NOUA NE PASA! Suntem atat de departe, dar si atat de aproape, iar gestul nostru vrea sa fie doar o lacrima in oceanul vostru de lacrimi. Cand exista atat de rar astfel de gesturi pornite din suflet, ele trebuiesc inabusite? Noi nu reprezentam chiar nimic? Daca nu socam (cu ponei, svastici sau sex), nu avem dreptul la nimic? Eu, coordonatorul de proiect, sunt o femeie mai in varsta si  am facut Facultatea de Arte abia acum si din pura pasiune (am o alta meserie de baza),  dar acesti “copii”, colegii mei, au u muncit zi si noapte, asigurand singuri materialele si executand niste tablouri de exceptie. Ce facem noi cu sufletul lor? O mica paranteza: (trei dintre baieti sunt orfani de mama, nu au nicio sursa de venit si au realizat lucrarile fara niciun ajutor material; un altul, in timp ce lucra la un tablou cu Steagul Americii, din cadrul proiectului, a paralizat pe partea stanga).
 Am indraznit sa va trimit aceste randuri in speranta ca ne veti ajuta cu un sfat sau cu orice altceva, in vederea realizarii proiectului nostru. Trebuie sa il facem chiar si fara ajutorul ICR New York, caci putem exista si fara ei. Aici nu mai avem nicio speranta de ajutor. Concret, noi am trimis un e-mail Primariei din New York – caci avem nevoie de o confirmare din partea lor ca accepta modesta noastra donatie – si asteptam un raspuns (numarul este 1-1-660654596). Avem nevoie de o locatie, pentru cinci zile, in perioada 29 august – 5 septembrie 2011, pentru a ne expune lucrarile, a organiza un vernisaj si o conferinta de presa, unde sa o invitam si pe doamna Alice Greenwald si unde sa aiba loc predarea/donarea lucrarilor. Le donam din partea tuturor romanilor (nu a noastra).
VA MULTUMIM. in speranta ca si Dumneavoastra va pasa, asteptam un raspuns.
Bucuresti, 16 iunie 2011
Coordonator de proiect: Jana Biciusca, Bucuresti, Strada Apusului nr.51, Sector 6, Cod Postal 062282, telefon/fax : 01140-217-606-144, e-mail: artcoja@yahoo.com
In perioada 18 iunie – 15 august 2008, Institutul Cultural Roman din New York (ICR-NY) organiza (in galeria aflata la parterul cladirii din 38 Street a Misiunii Romaniei la ONU, unde functioneaza alte doua institutii ale Statului Roman – Consulatul General al Romaniei la New York si institutul Cultural Roman) scandaloasa expozitie de “street-art” intitulata “Freedom for Lazy People” (“Libertate pentru lenesi”). Doi artisti romani din New York – Robert Horvath si John Gabrian Marinescu – sesizeaza monstruozitatile pictate pe peretii galeriei si obiectele obscene expuse in interiorul ei, printre care si o menora (simbol al Statului israel) desecrata, un ponei roz cu o svastica pictata pe fund si multe alte “exponate” care scandalizeaza cea mai mare parte a vizitatorilor.
 La  sesizarea celor doi artisti romani din New York, m-am deplasat la ICR-NY, unde am declansat o investigatie jurnalistica, menita sa stabileasca in ce masura faptele erau reale, publicand, ulterior, pe 23 iulie 2011, articolul lui John Gabrian Marinescu  intitulat “Zvastica si sex in vitrina ICRNY” (New York Magazin nr. 580 din 23 iulie 2008), urmat de un editorial al meu intitulat “Clanul Patapievici, Suteu si Nea…Goe” (New York Magazin nr. 581 din 30 iulie 2008). Ambele articole aveau la baza probe de necontestat, (declaratii ale “artistilor”, fotografii si imagini video), care dovedeau faptul ca in cladirea unei institutii oficile a Statului Roman se consumase un act anticultural, antiromanesc si antisemit, chiar sub ochii  – si cu aprobarea – directoarei ICRNY, Corina Suteu! Scandalul ia amploare, iar sefii ICR de la Bucuresti (in frunte cu Horia-Roman Patapievici) dau din colt in colt, organizeaza conferinte de presa si apar in emisiuni de televiziune, unde spun numai minciuni, ignorand probele si evitand sa-mi ceara punctul de vedere, asa cum ar fi fost normal intr-o disputa in care fiecare parte are dreptul sa-si expuna argumentele. Pentru a intelege mai bine ce legatura are scrisoarea publicata in prima parte a  acestui editorial cu “expozitia” organizata de ICR-NY intre 18 iunie si 15august 2008,  va voi prezenta, in mare, faptele de atunci, facand o paralela intre modul in care ICR-NY promoveaza si finanteaza din bani publici pseudo-valorile, in detrimentul grupului de tineri artisti plastici romani care mi-au trimis scrisoarea si ale caror lucrari ar trebui sa reprezinte o prioritate pentru cei de la ICR-NY, mai ales ca subiectul 11 Septembrie 2001, abordat in lucrarile lor, este atat de sensibil in spatiul public american si poate constitui inca o punte de legatura intre Romania si SUA. Acesta este si scopul declarat prin statut al Institutul Cultural Roman, aflat sub “inaltul patronaj” al presedintelui Traian Basescu.
 Intre18 iunie si 15 august 2008, Cristian Neagoe (coordonatorul de programe al ICR-NY de atunci), cu aprobarea directoarei Corina Suteu, si-a invitat prietenii “artisti” romani din grupul autointitulat “Zacuska Senzual”, inventand o expozitie scandaloasa, pentru care ICR a platit din bani publici transportul din si spre Romania, plus cazarea si hrana pentru o luna si jumatate! Rezultatul: un scandal imens, generat de poneiul cu o svastica pictata pe fund, menorele desecrate (pictate de “romanul” de origine iraniana Omar Marwan Anbaki!), grafiti pe peretii balconului apartamentului de la etajul 17 al cladirii din 38 Street, unde au locuit “artistii” si unde functioneaza trei institutii oficiale ale Statului Roman (dovezile foto si video ale acestor afirmatii se afla in arhiva noastra si le pot pune oricui si oricand la dispozitie). in urma scandalului, Cristian Neagoe a fost destituit, ceea ce constituie inca o dovada clara ca investigatia jurnalistica a fost corecta, ca faptele sunt adevarate si ele demonstreaza modul scandalos in care s-au cheltuit zeci de mii de dolari din bani publici pentru clientela angajatilor ICR-NY!
 In final, o intrebare pentru directoarea ICRNY, Corina Suteu: cum ati gasit bani pentru prietenii fostului coordonator de programe Cristian Neagoe, dar “NU SE POATE” sprijini proiectul “Ten”, care face obiectul scrisorii tinerilor artisti plastici romani si care nu cer decat un mic spatiu de expunere pentru cinci zile si au trimis o cerere in acest sens si Primariei orasului New York?! Va asigur ca tinerii artisti de la Universitatea Nationala  de Arte din Bucuresti vor veni cu lucrari care nu vor scandaliza pe nimeni si va cer public sa sprijiniti proiectul “Ten”, mai ales ca vorbim despre un mesaj de solidaritate pe care un grup de tineri din Romania doresc sa-l transmita celor care au avut de suferit in urma acelui tragic 11 Septembrie 2001. in plus, lucrarile vor fi donate Primariei din New York si ele vor marca o prezenta culturala romaneasca in acest oras pentru totdeauna!
 P.S. Maine, 23 iunie 2011, marele actor, regizor si om de cultura Ion Caramitru, impreuna cu un magician al clarinetului, Aurelian – Octav Popa, vor sustine un recital Eminescu la Queens Public Library din Sunnysinde, New York, actiune organizata de ICR-NY, care, dupa ani de zile de dezinteres – si chiar ostilitate! – fata de Poetul National, pare sa revina la sentimente mai bune. initiativa de a aduce in “inima” Comunitatii Romane asemenea personalitati de prima marime ale culturii noastre este de salutat,  dar numai in masura in care ea NU reprezinta o apropiere formala si o falsa schimbare  de atitudine care sa ne “inchida gura”! Altfel, avantajele ar fi de ambele parti…
New York, 21 iunie 2011

Popularity: 5% [?]

- S-a născut la 30 mai 1929 în Braşov

- Este poetă şi disidentă anticomunistă din România

- A fost asistentă universitară

- În 1983 a fost destituită de la Universitatea din Cluj-Napoca şi supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, ameninţări

- Practic, apoi a fost arestată la domiciliu până la 21 decembrie 1989

- După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Naţional al FSN, organism din care şi-a dat demisia la 23 ianuari 1990

Volume publicate:

- “Libertate?” (Ed. Criterion, Paris, 1990), “Libertate?” (Ed Humanitas, Bucureşti, 1991)

- “Scrisori deschise şi alte texte” (Ed. Dacia, Cluj, 1991)

- Faţa nevăzută a lucrurilor” (Ed. Dacia, Cluj, 1999), “La face cachee des choses” (Ed. Du Felin, Paris, 2000)

- A primit un mare număr de distincţii, titluri şi premii, dintre care cele mai importante sunt: Premiul “Thorolf Rafto” (Norvegia, 1989), Doctor Honoris Causa al Universităţii Libere din Bruxelles (1989), Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer (Franta, 2000), Ordinul “Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000).

                Doamna Doina Cornea este un opozant marcant al regimului comunist din ţara noastră.

                Pentru mine a fost o mare onoare şi desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnia sa.

                Are o voce blândă,mereu optimistă şi sigur că nu face parte din categoria dezamăgiţilor cu toate necazurile de care a avut parte.

                Nu sunt zgârcit şi de aceea doresc să vă împărtăşesc  bucuria trăită din discuţia cu doamna Doina Cornea.

              

                    ,,Patriot este cel ce îşi respectă şi cinsteste  valorile neamului.”

Adalbert GYURIS:

- Credeţi că în fiecare dintre noi există un luptător sau sunt unii predestinaţi pasivităţii ?

Doina CORNEA:

- Nu există predestinaţi pasivităţii.Există doar voinţa omului de a nu trăi degeaba,de a face ceva pentru colectivitate,de a răspândi nişte idei.

              Dacă stăm pasiv şi ,,dormim” noi ne degradăm. Lucrurile bune se învaţă în familie,în şcoală,sau ar trebui.Din păcate în şcoală se învaţă prea puţin în această direcţie.Poate de aceea societatea românească se află într-o degradare morală şi spirituală,în primul rând datorită învăţământului.

              Învăţământul comunist care nu forma oameni,îi instruia,e adevărat,li se ,,băgau” în cap cunoştiinţe,dar nimica care să îi formeze spiritual ca fiinţe umane ca să trăiască pentru un anumit proiect de viaţă,într-un anumit ideal.

              Să nu ne îngustăm orizontul cunoaşterii ci dimpotrivă să ne lărgim existenţa interioară.Să nu devenim mai mărunţi,mai mici ,mai degradaţi.

              Astfel omul de cultură la noi a fost înlocuit cu activistul. Omul religios înlocuit cu un ideeolog.Religia înlocuită de ideologie. Degradarea e peste tot în lume,însă la noi e accentuată.

              Oamenii în general din toată lumea,doresc în putinţa lor de a progresa,de a înainta spiritual,de a deveni într-adevăr nişte fiinţe care să se situeze pe o treaptă mai înaltă.

 

- Sunteţi de religie greco-catolică,credeţi că şi biserica ortodoxă a avut vină,în suprimarea acestui cult sau doar regimul comunist ?

- Lumea a fost manipulată, mulţi oameni au fost de ,,slabă calitate”.Mulţi au renunţat la religia lor sub teroare.Când treci la altă religie de bună voie e altceva.

              Securitatea a făcut ca mulţi să-şi calce demnitatea cu propriile lor neputinţe.

             Au fost familii terorizate şi n-au avut tăria să reziste.

             Vina mare este a regimului comunist,a securităţii şi într-un fel al bisericii ortodoxe care a consimţit.

             Patriarhul Nicodin a preferat să moară,n-a vrut ca biserica ortodoxă să fie sub partidul comunist.Au fost şi ortodocşi care s-au comportat foarte demni,au sfârşit ca şi episcopii noştri grco-catolici cu domiciliul forţat, prin mănăstiri şi apoi mureau nu se ştie de ce.Aşa a murit şi ultimul patriah necomunist.

             Din păcate biserica ortodoxă a fost trecută prin filtrul comunismului,supusă partidului.

            Am cunoscut oameni demni şi din rândul ortodocşilor.Unul din ei este Înalt Prea Sfinţitul Nicolae CORNEANU,Mitropolitul Banatului care şi-a recunoscut vina imediat după 1990,spunând că a colaborat cu securitatea.A recunoscut acest fapt nesilit de nimeni.

             Eu îl amintesc de câte ori am prilejul,este un adevărat păstor în mijlocul turmei sale.

            Oamenii de seamă,episcopii noştri sunt de fapt ai ţării,ai tuturor.Ei au dat dovadă de demnitate şi rămân pilde pentru noi.

 

- L-aţi cunoscut pe părintele Todea,v-a fost îndrumător spiritual, “cardinalul iubit” cum l-a numit Papa Ioan Paul al II-lea care a îngenunchiat în faţa cardinalului.

      Cum l-aţi descrie pe omul Alexandru Todea? (s-a născut la 05 iunie 1912 la Teleac, judeţul Mureş, a murit la 22 mai 2002 în Reghin).

- A fost un OM de neînfrânt,avea o forţă spirituală extraordinară.A stat mulţi ani în închisoare,fizic l-au călcat în picioare însă moral  avea verticalitate.Rămâne în conştiinţa mea ca un model.Oameni ca el ar trebui să fie cinstiţi de tot neamul nostru.

 

- Între 1982-1989 aţi difuzat 31 de proteste şi texte la radio “Europa Liberă”, azi după atâţia ani,privind peste umar ce spuneţi a meritat?

- Da bineînţeles că a meritat. Niciodată, nici o clipă nu-mi trece prin minte să zic că nu a meritat.

          În primul rând a meritat că au fost câţiva oameni în ţară cărora le-am dat efectiv speranţă.

         Afirm acest lucru că după 1990 au venit la mine şi mi-au spus: “Doamnă va mulţumim, că ne-aţi dat nădejde !”

         Că mojoritatea românilor n-au recepţionat nimic din textele mele, e o altă problemă.

         Dacă pe doi oameni sau unei persoane, prin cele 31 de texte  le-am dat o fărâmă de speranţă, eu zi că a meritat.

        Apoi a meritat şi pentru mine pentru că aceşti ani de luptă m-au format. Eu m-am format în aceşti ani şi în continuare mă formez. În fiecare zi un om are ce învăţa şi forma.

        Dacă o persoană a învăţat din experienţa mea: e bine!

        Chiar dacă nimeni n-ar fii învăţat nimic, eu am învăţat multe.

 

- Ce ar trebui neapărat să facă un OM într-o zi, în fiecare zi ?

- În general să-şi propună să rămână el însuşi de dimineaţă până seara. Să nu-şi trădeze propriile aspiraţii, însă trebuie să le ai acele aspiraţii. În al doilea rând avem obligaţia ca în fiecare zi să năzuim să devenim fiinţe umane şi să ne ridicăm spiritual.

         Dacă în fiecare zi facem un lucru bun putem să dormim liniştiţi. Făcând un lucru bun facem un serviciu altora şi implicit şi nouă.

 

- Sunteţi gravată în conştiinţa mea ca o adevărată luptătoare, de aceea vă întreb: ce este un patriot?

- Patriot este cel ce îşi respectă şi cinsteste valorile neamului.

 

- Arta poate salva frumuseţea unor sentimente care azi riscă să fie măcinate de partea materială ?

- Din păcate da. Arta e imaginea noastră. Sunt curente, mode, mofturi care cu trecerea timpului vor dispare.

          O parte din muzica uşoară are mai multă gălăgie. Nu e sănătoasă pentru noi. Muzica de calitate se bazează pe acorduri, pe reguli armonice.

- V-au ameninţat, v-au jignit şi chiar aţi fost bătută,a venit cineva la dumneavoastră cerându-şi iertare?

- Nu,n-a venit nimeni, nici n-am aşteptat să vină cineva să-şi ceară iertare.

           Dimpotrivă după 1990 m-au făcut micinoasă. Unii au spus că nu m-au bătut. Eu nu am cum să dovedesc, cuma că m-au bătut.

           Am avut certificat medical, în care era scris că am vânătăi, oate leziunile care mi le-au provocat. Însă nu ştiu unde e acest certificat, cred totuşi că mai am o copie.

          Am trimis atunci la radio “Europa Liberă”.

          Din păcate unii oameni uită şi preferă sa “arunce cu pietre”, e mult mai uşor. Asta e !

- Doamnă Cornea eu vă mulţumesc în numele tuturor celor care au încredere în dumneavoastră,în dreptate şi în adevăr.

         Cei care v-au lovit, jignit şi nu au crezut în domnia voastră sunt de mult morţi, pe când dumneavoastră veţi rămâne de-a pururi.

         Vă doresc sănătate şi încă multă putere de muncă.

Adalbert GYURIS

                                                                                        

Popularity: unranked [?]

CONTRABANDISTUL EMINESCU

 

Autor: Lucia OLARU NENATI

Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o  şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategici pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul  imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

 

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabacheră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari  turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit  un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni  culoarul de trecere s-a lărgit  până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care  a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut  în 1775 au fost  adunate într-o broşură editată în 1875 intitulată „Răpirea Bucovinei după documente autentice”, redactată de Ion Slavici  şi prefaţată de Mihail Kogâlniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri riscând să fie prins şi pedepsit cumplit. Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare” pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice  despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de  Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi,  nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: „E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea  a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei  istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind  cu înţelepciune şi cumpătare  binele şi integritatea patriei sale le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac  ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă. El va urmări întotdeauna  întregirea patriei sale fie prin război fie prin  diplomaţie, de aceea trebuie  înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter  ameninţa pe răpitorul patriei  sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie  demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării  poporului românesc. Intr-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei  neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta  contra neruşinatei răpiri.”

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la  mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre  suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai  pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul  zecilor  de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat  să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea   personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)

Lucia OLARU NENATI

Botoşani

15 iunie 2011

Popularity: 3% [?]

O SEARĂ FURTUNOASĂ LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

 Autor: Lia LUNGU (New York)

Mă ard de o săptămână întâmplările de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York. La fel gândesc că îl arde şi pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar şi nu în ultimul rând părintele Cenaclului, şi iniţiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucată cu o seară înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe această cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucureşti), a avut o prelungire pe măsură, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustăcit fericit în Eden, văzând că personajele sale se perpetuează în bine cunoscutul stil, chiar şi la mii de km distanţă.

 

Foto. Theodor Damian (Lumina Lina), Mariana Tera (Romanian Journal),Grigore Culian (New York Magazin), Lia Lungu (Meridianul)

Pentru că, dezbaterea propusă şi mediată de distinsul intelectual, a luat o întorsătură cel puţin ridicolă, în care s-au exprimat frustrări şi uneori argumentului civilizat, a cedat locul atacului la persoană şi publicaţie, înlocuind minimă moralitate. Având în vedere faptul că reprezentam cel mai vechi ziar din America  – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregătisem cu responsabilitate cuvântul şi aşteptam întrebările şi sugestiile cititorilor. Îmi propusesem să vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi înşine că jurnalişti, cum ne poziţionăm în matricea naţiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacată, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o să îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a făcut muzica dodecafonică. După prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitată să cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societăţi romaneşti înfiinţate unele în urmă cu mai bine de un secol de către înaintaşii noştri strărmutaţi în Lumea Nouă.

Am avut surpriza, de a fi întreruptă cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenţa a radioului Vocea Românească din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întreruptă pentru a doua oară de această dată cu vociferări provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a căutat să le atenueze şi, astfel am reuşit să îmi închei cumva cuvântul!

Revolta “atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca să dărâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afişa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesăbuinţă de a ne numi HOŢI!!! „Hoţii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fără întrerupere în America, având cel mai important tiraj şi cea mai mare răspândire).

Tonul şi arogantă dublată de îndrăzneala de a spune la adăpostul crucii celor dispăruţi, ca ei te-au respectat până la idolatrie şi ţi-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (morţii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atenţia, că se înşeală crezând că lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mică, într-unul dintre magazinele romaneşti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înşeală, închipuindu-şi că oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de pricepuţi ca să înţeleagă cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adică afirmaţiile sale pot avea consecinţe grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poţi influenţa dar, poţi şi imbeciliza. Ai un vehicol în care tu ţii frâiele, te prezinţi întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îţi şi nu îţi aparţine, important este că îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Şi, culmea, devii temut pentru că, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?
Asemenea colegului meu pe care voi continua să nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fără limite şi stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii şi vulgarităţi greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv şi frustrarea era vizibilă. El, poet fiind, se simţea nedreptăţit pentru că nu era suficient publicat, în revistă de cultură Lumina Lina.
Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimănui de a scrie din vocaţie! Dar vreau să spun că ipocriziile într-o zi vor ieşi la iveală. Chiar dacă morţii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care ştiu realitatea şi mai au şi dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Până atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simţ al dreptăţii, al omeniei şi al apartenenţei la neamul daco-valah, vă doresc să aveţi şi să avem o vară frumoasă.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011

 

Popularity: 4% [?]

PE SOMEŞ GÂNDURI CÂND SE DUC…

 

Aş vrea ca zorile să-mi spună

De ce în nopţile cu lună

Cu diamante-nconjurată

Simt inima învăpăiată?

Când clipele, grăbit, se duc

De ce plâng florile  de nuc,

Haloul lunii când s-a stins

Şi piere parcă într-adins?

Pe Someş gânduri când se duc…

 

E  ca şi cum nu m-am născut,

Şi n-am prezent şi nici trecut,

Am fost pe-aici sau poate nu

 Şi poate nu ştii nici chiar tu.

Aş vrea ca mugurii să-mi zică

De ce speranţa mi-e mai mică

În nopţile când frigul strânge

Iar luna tace, nucul plânge…

Pe apă gânduri când se duc…

                                                               

Şi dacă vin dureri apoi

Iar vântul şuieră prin ploi,

De unde-n coapse-mi vin puteri

Ca-n uimitoare primăveri?

 

………………………………..

 

Dar poate că-i mai potrivit

Să nu ştiu nici chiar la zenit

Ce  sfinte taine-au fost şi-or fi,

Cât nucul mândru va-nflori

Şi undele m-or amăgi…

 

SPERANŢA CODRULUI

 

Crescut până mai ieri în soare,

Lumina corpul îmi hrănea,

Împrăştiam în jur vigoare,

Ozonul ceaţa o gonea.

Dar am intrat acum în umbră

Şi larve pieptul îmi golesc,

M-aşteaptă înfruntare sumbră,

Uitate, frunzele pălesc.

 

 

Ce strâns mi-e sânu-n iederi multe,

Cum lacome din sevă trag!

Îmi chem ciocănitori s-asculte

Să-mi lecuiască trupul slab.

Răceala firii mă-nconjoară,

În barbă-mi se-nmulţesc ferigi

Aud toporul cum doboară,

Mă dor ecouri dacă strigi…

 

Închipuiesc faţa-n oglindă:

Sunt eu, sunt codrul cel slăvit?

Chiar el coroana să-mi aprindă,

El, omul? Crud nesăbuit!

În plâns, doar lacrimi de răşină

Al codrului neputincios

Îi scutur ramuri fără vină;

Mărgăritare curg pe jos…

 

Aşa mă vor afla nepoţii,

Cu ramul mândru agăţat

Precum o gâză-n plasa sorţii,

Din falnic, iată-mă plecat!…

Las pruncilor s-adune darul

Luminii strânse peste zi

Cândva, le-o povesti stejarul,

De gloria-mi le-o aminti,

 

Cum graţioasele narcise

Au mângâiat copilării,

De clopoţei petale-atinse

Nălţau un lied înspre tării;

Cum se înfiripa idilă

În străluciri trandafirii,

Cu verde pur de clorofilă

Şi genţiene azurii.

 

DOAR ÎN AMURG

 

Când amurgul pământesc

Cu-Asfinţitul Sfânt Ceresc

Împreună în eter

Poartă stelele pe cer,

Anii Soarelui se scurg

Şi-n amurg, doar în amurg,

Îşi deschide pentru noi

Ochii umeziţi de ploi.

 

În amurg, doar în amurg,

Raze rubinii îi curg

Peste trupul lui frumos,

Cu lumină, maiestuos.

Iar când Soarele se duce

În iatacu-i să se culce,

Rugă către Ziditor

Murmură încetişor:

 

Spiritele fie treze

Astrele să le vegheze

–Rugăciune din Psaltire—

Pace pentr-ntreaga fire.

În amurg, doar în amurg,

Când pe rând clipele curg,

Chipul Lunii luminat

Lumilor e închinat.

 

O hlamidă îngerească

Poartă strai bolta cerească

Când e Soarele-n amurg

Însetat de Demiurg.

Popularity: 4% [?]

 

Iustinian Gr. Zegreanu este unul dintre „poeţii, toţi poeţii  care alcătuiesc un popor… care traduc fiecare altfel, limba inimii” (Lucian Blaga).

Poet, scriitor, preşedinte al cenaclului Cadrelor Medicale „Iuliu Haţieganu”  Cluj –Napoca, membru al Ligii Scriitorilor Cluj-Napoca, medic specialist neurolog  a publicat cinci volume de poezie şi un volum de proză dar şi volume de specialitate.

Coordonează antologii de cenaclu şi a fost premiat pentru poezie şi epigramă.

 E un  „creator de cuvinte”, pe care  „le adună în solfegii”, aşa cum el însuşi afirmă.

Recentul său volum CHEMAREA ÎN PARADIS apărut la editura Napoca Star cuprinde poeme personale traduse în franceză, engleză şi germană. Reflecţia filozofică, intelectualismul, lupta necontenită cu viaţa, iubirea, creaţia sunt teme tratate într-o tonalitate gravă. În poemul Tristeţea mea  „Păsări albe se risipesc în ceaţă/Se-ntoarce amintirea, târzie pocăinţă,/ E singurul lucru ce mă ţine în viaţă/ Chemarea în paradis rămâne o dorinţă”. Trecerea inexorabilă a timpului „sfarmă totul pe îndelete” ,,doar sufletul refugiat în rugăciune…nu poate să-l omoare”. Poetul „împovărat de tăceri” ,,simte cuvintele nerostite ca pe un jug”  compune versuri de o sensibilitate deosebită. ,,Caută, Doamne, cu îndurare/ Spre neliniştea ce îmi frământă fiinţa/ Ai cu mine răbdare /Luminează-mi a mea conştiinţă”(poezia Caută, Doamne).

Frumuseţea versului izvorăşte de altfel din profesiunea de credinţă a autorului, din disponibilitatea pe care o manifestă faţă de semeni şi din asumarea locului şi rolului în Cetate, deoarece simte că e menit să aline suferinţele psihicului omenesc atât de încercat în zilele noastre şi, în acelaşi timp, să  panseze cu stihurile sale rănile sufleteşti.

Gabriela Genţiana Groza

Popularity: unranked [?]

Gabriela PETCU

 

„Omul încă este la fel cum a fost.

Este încă brutal, violent, agresiv, avid, competitiv.

Şi… a construit o societate după aceste trăsături”

(Krishnamurti)

Mai întâi a fost Femeia, eterna iubire, apoi Ispita… De data aceasta, Marian Malciu vine răscolitor de dur, declanşând un film social real pe care puţini autori de romane au îndrăzneala să-l evoce. Îşi asumă riscul şi este prezent la scene de o intensitate maximă, cu rezonanţă dramatică şi revoltătoare, dar ştie să aducă în toată această fărădelege socială frânturi de bucurie, firave raze de soare.

Cu multă măiestrie, autorul ne poartă într-o lume pustie şi sfâşiată unde plăcerea şi dorinţa sunt principalele elemente care ucid iubirea şi respectul de sine. Sunt distruse identităţi prin violul fizic, dar şi prin cel psihic. Folosind cu uşurinţă tehnicile narative şi monologul interior, îndeamnă personajele spre introspecţie pentru a reda stări zguduitoare, nelinişti şi indignare în faţa unui destin nemilos.

Când un copil suferă, părinţii mor în fiecare clipă câte un pic; tot de-atâtea ori, Dumnezeu le dă puterea să lupte cu toate relele pământului. Mama şi tatăl Iulianei, o adolescentă frumoasă, elevă de liceu, au trăit momente de disperare atunci când fata lor s-a pierdut în drumul său de la liceu spre casă. Răpită de un individ cu antecedente, Iuliana este bătută, violată, umilită şi sechestrată cu intenţia de a fi oferită ca desfătare trupească şi altor bărbaţi lipsiţi de scrupule. Părinţii fetei se lovesc în căutarea dreptăţii de poliţişti corupţi, incompetenţi, de un sistem juridic cu grave abateri de la lege. Va fi reţinut şi judecat un alt bărbat în locul vinovatului.

Nepăsarea celor care reprezintă legea, este combătută uneori de personaje pozitive care pun suflet în a găsi pe adevăratul făptaş al violului şi agresiunii fizice. Comisarul Olaru, este unul dintre cei de la care aflăm direct, erorile ce se petrec în rezolvarea acestui caz: „Are fapta, are autorul, cere instanţei reţinerea, îl declară pe Breazu învinuit şi demarează cercetarea penală! Foarte simplu pare la prima privire… Oare chiar nu înţelege că unele chestiuni nu se potrivesc absolut deloc?”.

După ce Iuliana recunoaşte că cel declarat vinovat nu este făptaşul, din nou se instalează incertitudinea. Apare următoarea victimă în persoana iubitei celui condamnat pe nedrept, cea care a crezut în nevinovăţie şi a angajat un avocat pentru apărare. Istoria se repetă. Femeia este răpită şi dusă în acelaşi loc unde cu ceva timp în urmă, Iuliana a suportat durere şi umilinţă. Bestia umană recurge la violenţă, foloseşte un vocabular vulgar şi băutura ca mijloc de stimulare a pornirilor imorale. De data aceasta, destinul alege. Femeia hotărăşte să se salveze cu orice risc şi reuşeşte să declanşeze judecata nescrisă. Cele din urmă clipe ale bărbatului i-au fost împovărate de „spovedania” unui om care, protejându-l din motive de nimeni bănuite, numai de el ştiute, i-a schimbat firul vieţii începând cu moştenirea genetică, implantată prin procesul creaţiei săvârşit în păcat: „Nu muri, băiatu’ tatii. Eu… eu am greşit, băiatule. Că eu… eu am obligat-o pe mă-ta… Ea nare vină, să ştii… Demult… am ameninţat-o că-l bag pe Vasile… că-l bag în puşcărie şi… şi am prins-o în grajd… la iesle… M-a pedepsit Dumnezeu, băiatule… Da, băiatule… eu sunt tatăl tău. Să mă ierţi, băiatule… dacă poţi!”.

Vinovatul se stinge la fel de sălbatic pe cât i-a fost dat să trăiască: „Capul i-a căzut cu bărbia pe capota maşinii pe care-i zăceau mâinile întinse ca într-o ultimă îmbrăţişare… Sângele i se scurgea încet din trupul zobit şi, odată cu el, i se scurgea şi viaţa în zăpada ce nu reuşea să îngheţe bine şi nici să spele urmele ultimei halte din calea destinului…”. Judecata a fost dreaptă? Poate că da… Dar nu omul legii a fost cel care a hotărât, ci destinul… acea lege nescrisă a cerului… o dreptate dură, o pedeapsă definitivă. Cazul a fost închis.

Marian Malciu cunoaşte bine sistemul juridic românesc şi, din acest motiv, cu multă uşurinţă aduce în cuprinsul romanului personaje din rândul poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor şi avocaţilor. În toată această agresivitate umană, autorul strecoară momente de viaţă plăcute, bucurii sufleteşti intense, clipe de tandreţe, iubiri împărtăşite. Cu o cochetărie ştrengărească, se furişează în viaţa liceenilor şi ne face cunoscută frumuseţea, dar şi curăţenia sufletească şi trupească a tinerilor.

Romanul are valoare socială şi psihologică. Tehnica autorului aducând procedee de o mare fineţe în conceperea actelor din această scriere, dă cititorului prilejul de a găsi o lectură atractivă, plină de acţiune, de intrigi, o luptă reală a omului nou ca produs al societăţii în care trăieşte. Pe tot parcursul romanului, suspansul creează emoţie, nelinişte, stări de tensiune şi curiozitate, astfel încât, spre final, punctul culminant devine exploziv prin adevăr şi dreptate.

Marian Malciu este şi va rămâne un scriitor al prezentului, un mare cunoscător al omului în societate, un sensibil în faţa frumuseţii feminine, un poet al iubirii, un etern trubadur al tinereţii, un om în credinţă cu dragoste pentru adevăr şi dreptate. Acum ceva timp în urmă, am îndrăznit să citesc un singur rând scris de Marian Malciu… şi m-am trezit prinsă în „plasă”. De atunci, cu fiecare nouă carte, ştiu că îmi va face bucurie şi din acest motiv, l-am declarat ca fiind unul dintre scriitorii preferaţi.

Vă invit să descoperiţi între rândurile acestui roman o lume reală, plină de acţiune şi emoţie, cu imagini şi stări intense, captivante. Este lumea în care trăim, dar prinşi fiind în capcana ei, nu suntem capabili să facem atenţie tuturor evenimentelor.

Romanul de faţă poate fi un studiu de caz cu valoare morală şi educaţională. Marian Malciu este un observator excelent, un povestitor iscusit, scrierile sale având calitate şi rafinament. Vă recomand, cu multă căldură, romanul Chemarea destinului. Lectură plăcută!

Marian MALCIU – Scriitor şi poet. Născut la 27 decembrie 1945 la Caracal, judeţul Olt. Studii: Liceul „Ioniţă Asan” – Caracal (1964), Şcoala tehnică exploatare şi întreţinere auto, Bucureşti (1969),
Şcoala militară de ofiţeri a MI, Bucureşti (1975), Facultatea de drept, Universitatea Bucureşti (1977),
Postuniversitare în ştiinţe penale, Facultatea de drept, Universitatea Bucureşti (1990/1991).
Primele „întâmplări” literare: pe internet (!), 2006, „Jurnalul Naţional” şi, mai apoi, „Netlog”, „În umbra flăcării”, „Myspace”„Reţeaua literară”, „Cleopatra – casa gândului”, „Cititor de proză”. Coautor antologie virtuală: versuri în „Esenţe”/ aprilie 2009 şi proză în „Sinteze”/2009. Coautor „Însemne”, poezii, sub egida administraţiei siteului „Cleopatra – casa gândului”, Editura DOCUCENTER, Bacău, 2010

Colaborare: Revista de cultură “Autograf mgm” din Craiova, nr. 7-8-9/2008, nuvela “Dragostea din cătănie”. Revista de cultură universală, editată sub egida LSR, „Constelaţii diamantine”, nr.5,6,7,9, proză,

Debut:  literar: „Femeia, eterna poveste”, Editura Alutus, Slatina, 2008, proză,168 pagini, care a făcut ca autorul să fie declarat „Omul zilei” de „Jurnalul Naţional”/ 8 martie 2008:

Cărţi publicate: „Ispita”, Editura Sim Art, Craiova 2009, roman, 222 pagini; „Chemarea Destinului”, Editura Sim Art, Craiova 2010, roman, 223 pagini; În curs de editare, „Urme de dragoste”, În curs de documentare, „Culese din instanţă”

Popularity: 3% [?]

Intre esenţialism islamist şi culturalism occidental

Autor: Tommy Barbulescu (New Jersey)

Multiple feţe de creştini orientali.

In framântările care zdruncină societăţile lumii arabe, chestiunea comunitară constituie unul din punctele majore. Viitorul depinde in mare măsură de capacitatea de a inventa un nou contract social şi constituţional, care să fie întemeiat pe preeminenţa, în spaţiul public, a statutului de cetăţean prin transcenderea  apartenenţelor şi identităţilor moştenite din istoria regfonală , deşi  fără a le nega şi fără a fractura societăţile. În caz contrar, replierile comunitare şi confesionale riscă să accentueze dezintegrarea acestora din urmă, implicit să conducă la un regres substanţial mişcarea de emancipare politică, socială şi culturală. Dacă această descompunere comunitară, edificată pe exacerbarea tensiunilor confesionale a stat la baza proiectului “Noul Orient Mijlociu”, lansat de neoconservatorii americani în fuleul invaziei în Irak 2003, ea este în acelaşi timp un instrument, o unealtă, de care se servesc actori locali şi internaţionali în scop de putere, sau pentru a deturna, pentru a zăpăci, mişcările populare care aspiră la schimbări. Comunităţile creştine de diverse rituri, sunt în cea mai mare măsură afectate sub acest aspect. Egiptul oferă un exemplu deosebit de semnificativ în acest sens: Acuzaţiilor ridicate împotriva ministrului de interne al regimului detronat, (între timp condamnat la inchisoare) de a fi încercat să deturneze mişcarea populară, prin manipularea atentatului împotriva Bisericii “Doi Sfinţi” din Alexandria, au raspuns manifestaţii comune de preoţi şi imami. Iar în urma încăierărilor ce au izbucnit între egipteni copţi şi musulmani, în anumite regiuni rurale, după căderea regimului, s-au făcut auzie voci mai ales în Statele Unite, care cereau o “internaţionalizare a chestiunii copte”. Dar atât autorităţile guvernamentale interimare cât şi diriguitorii mişcărilor populare, au refuzat ideea, considerând-o drept  amestec în afacerile interne egiptene. Alte state arabe din Orientul Apropiat, sunt afectate de situaţii similare. Atentatul de la 31 Decembrie 2010 la Biserica Doi Sfinţi din Alexandria (21 de morţi), după cel care vizase Catedrala Notre Dame, în Bagdad la 7 Noiembire (46 de victime) a suscitat un oprobriu unanim, în ansamblul ţărilor arabe, cât şi în lumea întreagă. Intelectuali arabi au vorbit despre un sentiment de ruşine şi de consternare. Demnitari religioşi de confesiune sunită sau şiită în Arabia Saudită, Liban, au condamnat vehement atentatele împotriva bisericilor orientale. Fostul premier libanez Selim Hoss, sunit, consideră condamnările verbale drept insuficiente şi a lansat un apel de convocare a unei reuniuni arabe, în scopul de a curma orice tentativă de discordie. Iar fracţiunea Hezbolah din Liban a subscris la poziţia fostului premier printr-o declaraţie publică: “Cuvinte de consternare şi tristeţe sunt derizorii , în faţa tentativelor sângeroase de atac împotriva diversităţii socioreligioase în mai mult decât într-o singură ţară arabă, anume în Palestina”. Dar toate aceste reacţii nu au avut rezonanţă în mass media occidentale. Într-un context de confuzie intelectuală, focurile mediatice par să se fi blocat asupra soartei creştinilor orientali. Pe de altă parte locuri de cult irakiene, creştine sau musulmane, în speţă moschei şiite, devin cu regularitate teatrul unor băi de sânge, pe care ţara le-a  cunoscut de la invazia americană.

Vocabularul culturalismului combatant se reactivează: Minorităţile creştine ar fi oprimate pentru credinţa lor, ar fi supuse martiriului, persecuţiilor, împinse în infern, epurate. Ca atare, ar trebui ca Occidentul să apere cauza lor, adică să le protejeze. Numai că acest zăngănit de săbii, împănat cu gesturi  spectaculare compasional sortate, nu aduce absolut nicio soluţie la rezolvarea tragediilor cotidiene, ci dimpotrivă confirmă tezele  lui Bernard Lewis şi Samuel Huntington asupra şocului dintre civilizaţii şi religii. Dezordinea conceptuală, confundă personalitatea culturală şi identităţile sociopolitice, şi te face să-i consideri pe creştini un fel de corp izolat străin de mediu. Astfel, retorica asupra esenţialismului islamist şi cea asupra culturalismului esenţialist “occidental” îşi dau mâna şi se completează. Prima îi condamnă pe creştinii orientali ca pe un corp străin, alogen, a doua îi consideră reprezentanţi ai Occidentului  pe solul Islamului.

Cu toate astea, expresia “ creştini Orientali” nu acoperă o realitate uniformă. Acei creştini nu constituie un grup social autonom, şi cu atât mai puţin o etnie. Istoria lor nu este disociabilă de mutaţii, de amestec de rase şi de recompoziţii comunitare, care, de la Imperiul Bizantin şi Imperiul Otoman, trecând prin schismele de la Roma şi Constantinopol, prin Califatele dinastiilor Omeyade şi Abbasside au fasonat peisajul uman partajat, al populaţiilor din regiune.

Urbane sau rurale, acele comunităţi sunt răspândite pe ansamblul MACHREK  (Orientul Arab) dar sunt cu predilecţie prezente în Irak şi în Siria istorică (cuprinde Liban şi Palestina) cât şi in Egipt. Bisericile Orientale, ele însele, se repartizează după confesiuni în ortodoxă, catolică, sau de obedienţă romana, dar dotate cu patriarhate şi instituţii autonome, numite autocefale.

Etapă decisivă în raporturile dintre acele comunităţi şi Europa

Alianţa dintre Soliman cel Mare şi Francois I împotriva dinastiei Habsburg în secolul XVI, a pecetluit un ansamblu de convenţii aşa numitele “capitulări” care acordă cetăţenilor francezi în transit sau cu domiciliul în Imperiul Otoman, libertatea cultului, dreptul la comerţ şi libertate de mişcare. Iar consulii, sunt autorizaţi să regleze afacerile (litigii, succesiuni) concetăţenilor lor pe întreg teritoriul. Foarte curând extinse la alte puteri, în speţă Anglia, Austro-Ungaria şi Rusia, acele tratate formează baza juridică a unui îndelungat proces în care sunt împletite relaţii economice, comerciale, politice şi culturale diferenţiate, între puterile europene şi comunităţile constitutive ale imperiului, între care şi comunităţile creştine de obedienţă romană.

Legăturile consolidează autoritatea puterilor locale comunitare şi vor servi în acelaşi timp proiectelor europene de dezmembrare a imperiului, care se vor materializa la sfârşitul  primului război mondial, după o îndelungată eroziune, mergând din Balcani până în Egipt. 

La Londra, Paris, Berlin şi Viena, aspiraţiile coloniale sunt partajate, dar concurente. Sub numele “Chestiunea Orientului” o politică de ingerinţă, facilitată de datoriile financiare colosale contractate de “Poarta Sublimă” pe lângă băncile europene, serveşte drept pretext pentru protecţia minorităţilor, implicit pentru înăsprirea controlului asupra afacerilor otomane. In 1860,  in regiunea alpină Mont Liban, conflictele sociale se transformă  în masacre interconfesionale, Druzi – Maroniţi. La Damasc, ciocniri similare înregistrează un mare număr de victime în rândurile comuniăţii elene, ortodoxe. Un corp expediţionar trimis de Napoleon III  în Siria, restabileşte oarecum ordinea şi diviziunea administrativ-teritorială prin impunerea unui sistem numit “MOUTASSARIFAT”, sistem de echilibru între comunităţi sub controlul Puterilor şi al Porţii.

Munca de “sapă” se perpetuează în provinciile siriene, anume în Palestina, unde mii de misiuni engleze, ruseşti, austriece, germane vin sa-şi exprime simpatia pe lângă sultan,  dar în acelaşi timp sa dispute coroanei Franţei, porţiuni din protecţie. O fracţiune din elitele de clan şi-a manifestat interes în acea situaţie de dependenţă; pe de altă parte însă intelectuali proveniţi din comuntăţi creştine, îşi asumă, la rând cu intelectuali sirieni sau egipteni musulmani, un rol major în crearea mişcării “NAHDA”, de renaştere culturală şi politică arabă, inspirată de ideologii emancipatoare şi de noi curente din Europa. Aspiraţiile acestor elite erau emanciparea politică şi căile de acces catre ea. Dar Londra, şi Paris aveau alte gânduri pentru poparele din regiune. La 16 Mai 1916 guvernele britanic şi francez încheie un accord secret, cu asentimentul Rusiei imperiale, prin care îşi definesc sferele de influenţă şi control, în Asia Occidentală, după prăbuşirea Imperiului Otoman , aşteptată la terminarea primului război mondial. Acordul Sykes-Picot a divizat efectiv provinciile arabe din Imperiul Otoman. Guvernul ţarist rus, a fost parte minoră a acordului Sykes-Picot, iar după revoluţia din Octombrie 1917, bolşevicii au demascat acordul. Britanicii au rămas stingheriţi, Arabii consternaţi iar Turcii, încântaţi. Acordul Sykes-Picot şi  Declaraţia Balfour (1917) cu promisiunea britaniciilor de a favoriza crearea unui cămin evreu în Palestina, vor consacra partajul rămăşiţelor, între puterile europene, implicit marcând începutul dislocării Orientului arab. În lumea arabă ce a răsărit după descompunerea otomană, apoi după decolonizare, numai două state erau înzestrate cu profunzime istorică şi cu puternică structură naţională de etatism: Maroc şi Egipt, consolidate  de Mehmet Ali Pasha.

De origine albanez, ajunge commandant în armata otomană. Desi nu era  un naţionalist modern, el este considerat fondatorul Egiptului modern în lumina dramaticelor reforme introduse în sferele militară, economică şi culturală. Lupta anticolonială nu diferenţiază între musulmani şi copţi.

Preşedintele Gamal Abdel Nasser preia puterea la Cairo în 1952 împreună cu “ofiţerii liberi” şi consolidează sentimentul naţional racordând-ul cu naţionalismul arab. În schimb regimul succesorului său, Anvar Sadat, manipulează apartenenţele confesionale într-un context neoliberal devastator care aduce profit de cauză Frăţiei Musulmane. Aiurea, state se edifică în contextul voluntarist al luptei pentru independenţă. Pe acest fond, creştinii sunt parte implicată, anume atunci când puterile în stat subscriu la primatul cetăţeniei, ceea ce este ilustrat în cazul Siriei, Iordaniei şi Irakului republican. În Liban, sistemul instituţional se edifică pe mecanismele de asociere confesională,  în care comunităţile creştine organizate, îşi asumă un rol economic şi politic central, deşi nu fără stări de încordare. Tentativa preşedintelui Fouad Chebab de a angaja – după un prim război civil în 1958 – un proces de integrare naţională şi de lărgire a autorităţii statului, fără să atingă identităţile confesionale instituţionalizate prin mandatul francez, eşuează.  Începând din 1975 Libanul intră într-un proces de confruntare sângeroasă, intrerupt sporadic de armistiţii mai lungi sau mai puţin lungi, şi devine de fapt , un abces de conflicte regionale şi internaţionale. Odată cu şocul ocupaţiei americane în Irak, situaţia pare să evolueze. Un nou mecanism de dislocare de tip colonial pare să se pună în mişcare, pe fondul instituţionalizării confesiunilor ca bază de etatism, printr-o repartizare a puterilor funcţie de comunităţi. Acel mecanism încurajează replieri gregare sub imperiul actelor de violenţă cu adresă şi al  temerilor. Starea de anxietate a populaţiilor este întreţinută de faptul înrudirii între noua strategie de dislocare americană şi cea recurentă, a statului Israel, care prevede că toate statele arabe trebuie demontate şi fragmentate în mici unităţi. Sinodul Bisericilor orientale de obedienţă romană întrunit în octombrie 2010, a scos în evidenţă această stare de teamă şi îngrijorare,  insistând asupra soartei creştinilor din Palestina, obiect de discriminări metodice urmărind să-i constrângă la exil. Pentru creştinii orientali, Palestina rămâne determinantă.

Simbolismul Ierusalimului şi angajamentul politic al creştinilor palestinieni în mişcarea naţională sunt explicative. Dar dincolo de particularităţile culturale, ce a marcat comunităţile creştine din Orient, este marele joc politic  regional. Strategia de dislocare condusă de Statele Unite a reactualizat în mod cert metodele puterilor europene din secolul XIX deşi terenul este prea puţin omogen. Fracturile politice ale Orientului arab traversează comunităţile creştine sau cele musulmane. La creştinii orientali dezastrele expediţiei irakiene au suscitat prize de conştiinţă care ating atât Bisericile, cât şi domeniul secular. Papa copt, Chenouda III, a criticat energic fostul regim egiptean pentru a se fi complăcut faţă de Israel şi Statele Unite. În Liban, importante comunităţi creştine anume maronite, sunt aliate cu fracţiunea Hezbolah, iar în Palestina,  creştini se regăsesc în majorităţi municipale conduse de Hamas.Toate aceste încercări, nu pot avea un răspuns comunitar sau confessional; ele privesc societăţile în ansamblul lor şi cheamă la un răspuns laic, comun. Iar acesta este indisolubil legat de procesul reinventării cetăţeniei. Este vorba, în acest caz, de una din marile mize ale dinamicei polimorfe, care zdruncină astăzi  societăţile arabe şi statele lor.

Tommy Barbuluescu

New Jersey  May 15-11

source WEB

 

 

 

Muhammad Ali Pasha al-Mas’ud ibn Agha (Arabic: محمد علي باشا‎, Mʋhɑm̑ɑd Oɑlí Báşá) (Mehmet Ali Pasha in Albanian; Kavalalı Mehmet Ali Paşa in Turkish)^[2] (4 March 1769 – 2 August 1849) was an Albanian commander in the Ottoman army, who became Wāli, and self-declared Khedive of Egypt and Sudan. Though not a modern nationalist, he is regarded as the founder of modern Egypt because of the dramatic reforms in the military , economic and cultural spheres that he instituted. He also ruled Levantine territories outside Egypt. The dynasty that he established would rule Egypt and Sudan until the Egyptian Revolution of

 

Acordurile Sykes-Picot-Sazonov (1916) The Sykes–Picot Agreement of 1916 was a secret agreement between the governments of the UK and France,^[1] with the assent of Imperial Russia, defining their respective spheres of influence and control in Western Asia after the expected downfall of the Ottoman Empire during World War I. It effectively divided the Arab provinces of the Ottoman Empire outside the Arabian peninsula into areas of future British and French control or influence. ^[2] The agreement was concluded on 16 May 1916.^[3] The terms were negotiated by the French diplomat François Georges-Picot and British Sir Mark Sykes. The Russian Tsarist government was a minor party to the Sykes-Picot agreement and when, following the Russian Revolution of October 1917, the Bolsheviks exposed the agreement, ‘the British were embarrassed, the Arabs dismayed and the Turks delighted.’ ^[4

 

Popularity: 3% [?]