Kamala Harris
12 min readKamala Harris
Autor: Alexandru Lãzescu
Caz de studiu: Cum construiești mediatic ficțiunea unui candidat providențial cărui îi rescrii din temelii istoria politică.
„Cine controlează prezentul, controlează trecutul. Cine controlează trecutul, controlează viitorul.” Este unul dintre citatele celebre extrase din volumul „1984” al lui George Orwell. Însă, după cum observa cineva, acest avertisment al lui Orwell a ajuns un adevărat manual de acțiune pentru cercuri politice, intelectuale și mediatice influente, predominant din stânga radicală.
În „Le livre du rire et de l’oubli”, volum apărut în 1978, Pavel Kundera povestește o întâmplare din 1948 când noul lider comunist ceh Klement Gottwald a ținut la Praga, dintr-un balcon, o cuvântare în fața a sute de mii de cetățeni. Alături de el erau alți membri proeminenți din conducerea partidului între care și Vladimir Clementis, viitorul ministru de externe. Ningea, era frig, așa că îngrijorat că liderul comunist Gottwald s-ar putea îmbolnăvi, Clementis și-a scos căciula de blană și i-a pus-o pe cap acestuia. Bineînțeles, s-a făcut atunci o fotografie care imortaliza imaginea balconului într-un moment care marca începutul Boemiei comuniste. Însă patru ani mai târziu, Clementis a fost acuzat de trădare și spânzurat. „Departamentul de propagandă l-a șters imediat din istorie și, bineînțeles, din toate fotografiile”, scrie Kundera. „De atunci, Gottwald a rămas singur în balcon. Acolo unde a fost Clementis, acum există doar peretele gol. Tot ceea ce a rămas din Clementis este pălăria de blană de pe capul lui Gottwald.”
Iată că, arc peste timp, asistăm la demersuri contemporane de rescriere a istoriei. Sigur personajele implicate nu mai sunt arestate, torturate sau spânzurate, ca în perioada comunistă. Însă maniera de operare, demersul de rescriere a istoriei, pare să rămână actual. Un exemplu îl oferă acum pe viu campania electorală din Statele Unite. Până cu o lună și jumătate în urmă americanii se pregăteau pentru o finală prezidențială Trump-Biden. Criticii care aduceau în discuție dificultățile cognitive ale președintelui, ilustrate cu o serie întreagă de imagini video, precum cele de la summitul G7 din Italia, erau acuzați că împrăștie dezinformări răuvoitoare, bazate pe clipuri false, fabricate. Mass-media tradiționale, consilierii lui Biden, liderii Partidului Democrat asigurau opinia publică și cea internațională, pentru că totuși ceea ce se întâmplă în America are impact global, că locatarul de la Casa Albă este mai ager ca niciodată.
S-a văzut însă că în realitate nu erau deloc convinși de asta, așa că speriați de sondajele de opinie dezastruoase au orchestrat forțarea ieșirii din scenă a lui Joe Biden, aranjând în mod cu totul neobișnuit, mult prea devreme, o dezbatere prezidențială, pe 27 iunie. A fost un test pe care Biden nu l-a trecut. Acesta avea să expună în fața a zeci de milioane de telespectatori chiar problemele pe care mass-media și liderii democrați le negaseră categoric cu doar câteva zile în urmă.
Imediat tonul s-a schimbat, mai întâi în mass-media și apoi în rândul liderilor partidului. De pildă George Clooney, care tocmai organizase la Hollywood, cu doar două săptămâni înainte de dezbatere, o reuniune de strângere de fonduri pentru Joe Biden, i-a cerut public acestuia în The New York Times să se retragă din cursa prezidențială (se pare după ce s-a consultat cu Barack Obama), spunând că de fapt au fost și pentru el vizibile problemele sale cognitive cu prilejul reuniunii amintite mai sus. Au urmat în cascadă alte solicitări venite din spațiul politic și din cel mediatic. O bucată de vreme însă Joe Biden (foarte probabil asistat de soție și de fiul său) s-a încăpățânat să respingă toate aceste solicitări. A spus chiar, în cursul unui interviu la CBS, că „doar Domnul Atotputernic l-ar putea determina să facă asta”.
Numai că, deși e puțin probabil ca președintele să fi fost între timp vizitat de Dumnezeu, până la urmă s-a hotărât să transmită, printr-un mesaj postat pe X (Twitter), că se retrage din cursa prezidențială și s-o recomande ca înlocuitoare pe vicepreședinta sa, Kamala Harris. Cu siguranță mult mai persuasivi decât instanța divină au fost liderii democrați, în special Barack Obama și Nancy Pelosi, care probabil i-au sugerat că dacă nu o face de bunăvoie va fi îndepărtat cu forța (articolul 25 din Constituție permite membrilor cabinetului să-l suspende pe președinte dacă aceștia constantă incapacitatea acestuia de a-și exercita funcția).
Odată rezolvată această problemă care ar fi dus la pierderea aproape sigură a puterii de către Partidul Democrat, tonul s-a schimbat din nou brusc. Declarațiile și mesajele frustrate la adresa lui Joe Biden, care nu dădea semne că vrea să renunțe la candidatură, au fost înlocuite cu unele pline de o admirație fără margini. După ieșirea acestuia din competiția electorală istoricul Timothy Snyder de la Universitatea Yale, a scris pe X (Twitter): „Ceea ce a făcut @POTUS duminica trecută a fost magnific din punct de vedere uman și extraordinar din punct de vedere moral. Și a fost, de asemenea, spectaculos de strategic. Peste ani, istoricii vor căuta cuvinte pentru a descrie binecuvântarea lui Biden”. Iar un politician democrat a sugerat chiar că ar trebui să i se facă și lui o statuie pe muntele Rushmore, alături de George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln.
Desigur, după ce s-a evitat pericolul considerat „existențial” al unei victorii practic sigure a lui Trump, au dispărut aprope complet din spațiul mediatic preocupările legate de întrebarea fundamentală: având în vedere condiția lui Joe Biden, cine ia de fapt deciziile la Casa Albă? În ciuda faptului că traversăm o perioadă de enorme turbulențe și incertitudini geopolitice în care lumea occidentală se confruntă cu o axă ostilă consolidată, formată din China, Rusia, Iran, Coreea de Nord, Venezuela, și cu resentimente destul de larg răspândite printre multe dintre țările din spațiul extra-occidental, cu ascensiunea BRICS care întreprinde demersuri active pentru de-dolarizarea lumii, o bună parte a establishment-ului politic, mediatic, academic, cultural, american pare preocupat aproape exclusiv de imperativul păstrării pârghiilor de putere și de bararea revenirii lui Trump la Casa Albă.
O a doua epifanie, o a doua schimbare bruscă de atitudine, o vizează pe Kamala Harris. De la debutul mandatului Biden, mai nimeni, inclusiv printre democrați, nu o lua în serios. Era limpede pentru toți că fusese aleasă vicepreședinte doar pentru că se bifa astfel o căsuță identitară utilă electoral. De altfel în ultimii trei ani și jumătate ea oferise numeroase ocazii cu intervenții ridicole, în țară și în străinătate.
Dar totul a fost dat uitării. Peste noapte au fost șterse cu buretele toate declarațiile din trecut. „A apărut un nou candidat Democrat providențial care, până în urmă cu trei săptămâni, era recunoscut pe scară largă ca fiind o persoană mediocră din punct de vedere politic, un manager slab și autorul unor salate de cuvinte incomprehensibile precum aceasta: «Cultura este. . . este o reflectare a momentului nostru din timpul nostru, nu-i așa? Iar cultura actuală este modul în care ne exprimăm sentimentele față de acest moment»”, scrie Eli Lake în The Free Press. „Ni se cere să acceptăm o absurditate: că președintele prea slab pentru a candida la realegere este potrivit pentru funcția pe care o deține în prezent. Și că succesorul său este acum a doua venire a lui Barack Obama.”
Relatările mediatice despre Kamala Harris și despre campania ei au ajuns la un nivel stratosferic de părtinire favorabilă, scrie National Review. Asistăm la un adevărat val de articole și intervenții televizate pline de adorație, în The New York Times, Washington Post, CNN, MSNBC, ABC, CBS, în care brusc fosta cantitate politică neglijabilă de ieri a căpătat statut de eroină națională, salvarea Americii de sub spectrul revenirii lui Trump la Casa Albă. Iar faptul că de la începutul campaniei sale electorale nu a dat nici un interviu și nu a organizat nici o conferință de presă nu stârnește nici un fel de curiozitate jurnalistică.
Strategia ei de campanie este de înțeles. Mesajele ei, citite disciplinat, exclusiv de pe teleprompter, repetate practic identic de la un miting electoral la altul, evită aproape orice discuții relevante, dincolo de viitorul măreț pe care l-ar oferi mandatul ei. Nimic privitor la politici concrete sau la întrebarea de ce ca parte a echipe Biden-Harris nu a făcut ceva să transpună în realitate măcar o parte din pașii către acest viitor luminos. Este ca și cum ar fi apărut din neant. Singurul merit al Kamalei Harris este acela că nu este grevată de problemele cognitive ale lui Joe Biden și are mai mari șanse să oprească venirea la Casa Albă a lui Donald Trump, considerat un pericol existențial pentru democrația din Statele Unite, motiv pentru care este justificată încălcarea unor norme fundamentale precum independența justiției sau normele de etică din jurnalism.
Și în România mass-media marșează pe aceeași linie preluând automat ficțiunea în privința candidatei prezidențiale democrate importată de peste Ocean. Ca și pentru o bună parte a mass-media din Europa, antipatia față de Trump, inoculată sistematic de ani de zile, este evidentă. Una din explicații este aceea că informațiile și analizele vin dinspre un segment media din Occident, de la The Guardian și BBC la The New York Times și CNN, agenția de știri Associated Press, care sunt masiv de stânga, iar în America sunt cu arme și bagaje în tabăra democrată.
Nu doar imaginea Kamalei Harris este reșapată, ci și aceea a proaspătului său vicepreședinte desemnat, Tim Walz, prezentat drept un moderat, deși declarațiile și acțiunile sale, mai ales în calitate de guvernator al statului Minnesota, scot în evidență poziții radicale de stânga. A aplaudat protestele violente ale grupării Black Lives Matter, soldate cu victime, clădiri incendiate, pagube de jumătate de miliard de dolari, s-a pronunțat pentru de-bugetarea poliției și pentru o graniță practic deschisă imigrației și a avut declarații în favoarea sprijinirii schimbărilor de sex la copii. Au generat semne de întrebare și legăturile sale strânse cu China, unde a fost în vizită de 30 de ori și unde și-a petrecut luna de miere.
Orientările de stânga, liberale în Statele Unite, sunt cvasi-generale în cea mai mare parte a mass-media americane (Fox News sau Wall Street Journal sunt excepții). Dar existau tradițional limite, linii roșii. Și până la Trump acestea erau ostile față de republicani. De pildă George W. Bush și chiar Ronald Reagan au fost agresiv criticați la vremea lor. Însă alegerea lui Trump în 2016 a împins lucrurile mult mai departe. Au fost promovate obsesiv atacuri bazate pe acuzații false (precum coliziunea cu Rusia lui Putin), în timp ce au fost complet ignorate altele reale care-l putea afecta pe Joe Biden (laptopul lui Hunter Biden). Nu mai era vorba doar de materiale de opinie, ci și de gestiunea partizană a informațiilor.
Acum, în cazul Kamalei Harris, s-a mai trecut un prag. O întreagă falangă mediatică a purces la rescrierea istoriei politice a candidatei prezidențiale pentru a ajusta în cheie moderată fostele ei declarații și poziții radicale de stânga, în privința imigrației ilegale, a protestelor Black Lives Matter sau a interzicerii exploatării gazelor de șist, care i-ar putea afecta sprijinul electoral în zona alegătorilor independenți. Și au făcut asta contrazicând pe față chiar ceea ce susțineau exact aceleași canale media în trecutul deloc îndepărtat.
De pildă, deși toată lumea o considera responsabilă pentru gestiunea imigrației la frontiera cu Mexicul („țarul frontierei”) după ce Joe Bidsen i-a dat această însărcinare în 2021, Axios și alte instituții media au renunțat brusc la denumirea în cauză, care o încurcă pentru că o asociază direct cu masiva imigrație ilegală, apreciată la cel puțin 10 milioane, din perioada mandatului Biden-Harris, susținând că e o dezinformare republicană. Iar pentru a justifica schimbarea de abordare cu 180 de grade față de ceea ce scria în 2021, Axios a mers până acolo încât a a redactat o notă la unul dintre articolele sale anterioare în care se spune că „Axios s-a numărat printre agențiile de presă care au etichetat-o incorect pe Harris drept «țarul frontierelor» în 2021”.
Asemănator, deși în cadrul unei emisiuni CNN din 2019, Kamala Harris spunea, ca senator, că este în favoarea interzicerii exploatării prin fracturare a gazelor de șist, acum mass-media susține, făcând trimitere la „surse” din echipa ei electorală, că nu ar fi făcut niciodată o astfel de afirmație. E vorba doar de o intoxicare republicană. Apoi, website-ul GovTrack, declarat neutru, care contabilizează felul în care se votează în Congres, care în 2019 o considera pe Kamala Harris drept cel mai liberal membru al Senatului, s-a răzgândit brusc. Pur și simplu a scos de pe site, imediat după ce ea a devenit candidatul democrat, întreaga pagină privitoare la anul 2019, motivând prin intermediul lui Joshua Tauberer, fondatorul GovTrack, că aprecierea nu era corectă fiind făcută doar pe baza statisticilor dintr-un singur an.
Istoricul Niall Ferguson a scris recent un eseu, cu titlul sugestiv, „Acum suntem cu toții sovietici”, în care plecând de la situația din primul Război Rece, face o paralelă între America anului 2024, în perioada celui de-al doilea Război Rece în care ne aflăm în prezent, și Uniunea Sovietică de la sfârșitul anilor 1980. „Abia recent mi-am dat seama că în acest nou Război Rece, noi – și nu chinezii – am putea fi sovieticii”, scrie Niall Ferguson. Eseul a stârnit multe controverse, teza sa fundamentală a fost contestată considerându-se că similitudinile reliefate sunt forțate, dar chiar și în aceste condiții există elemente care stau în picioare.
De pildă situația din spațiul mass-media. Matt Taibbi, unul dintre cei care au făcut dezvăluirile din dosarul Twitter Files despre amestecul FBI în suprimarea sau afectarea distribuției de pe rețelele sociale a autorilor considerați „indezirabili”, vedea o similitudine între relatările partizane din The New York Times și cele din Pravda sovietică. Exagerează Taibbi? Poate, dar maniera orwelliană în care este rescris, complet reșapat, trecutul politic al Kamalei Harris, de o manieră concertată de către o întreagă falangă mediatică, nu poate să nu erodeze profund întreaga narațiune privitoare la valorile și principiile fundamentale care constituie osatura societăților democratice. Este adevărat, spre deosebire de Uniunea Sovietică, informațiile reale despre Kamala Harris circulă, deși cu distribuția serios afectată, în spațiul public din Statele Unite. Însă, alături de alte instituții, credibilitatea mass-media este sever amputată.
Dintr-un sondaj Gallup din 2023 reieșea că doar 32% dintre americani aveau încredere în mass-media tradiționale, doar 11% în cazul republicanilor și 29% în cazul independenților. „Există anumite lucruri pe care le avem în comun cu Uniunea Sovietică târzie, printre care și lipsa încrederii în instituțiile statului”, subliniează Niall Ferguson. „Una dintre caracteristicile izbitoare ale Rusiei sovietice târzii a fost că nimeni nu mai credea nimic din ceea ce spunea partidul. Cinismul, ba chiar umorul negru cu privire la propagandă, era prezent peste tot.”
Este o degradare gravă a climatului din societate, rezultatul unui partizanat politic și mediatic care a călcat practic toate liniile roșii. Să ignori complet, din considerente electorale și de prezervare a puterii, riscurile asociate menținerii la putere a unui președinte cu serioase probleme cognitive și să rescrii din temelii istoria politică a unui candidat prezidențial până mai ieri considerat nesemnificativ, iată ceva ce nu s-ar fi întâmplat în Statele Unite în urmă cu două decenii. După cum observa același Niall Ferguson „atunci când democrații nu au mai putut menține în viață ficțiunea Biden, au apelat la o alta, pretinzând că actuala vicepreședintă, Kamala Harris, ar fi de fapt candidatul perfect, care ar putea obține victoria pe 5 noiembrie”.
Volumul lui Kundera a apărut în ultima fază a totalitarismului comunist, care era deja mort moral, în sensul că nimeni nu mai credea în „cauza” care este înlocuită de propagandă. Unii fac o paralelă cu ceea ce se întâmplă în prezent în Occident unde și aici elitele fac apel la propagandă pentru a-și acoperi eșecurile și a-și promova obsesiile ideologice respinse de restul populației.
(Text scris în data de 14 august 2024)
Foto. Alexandru Lãzescu