O carte-document, necesară tinerilor, interesantă pentru toți cititorii

O carte-document, necesară tinerilor, interesantă pentru toți cititorii

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Cartea de debut a Alexandrei Țichindelean de la Milano, Italia, intitulată  Influența politicului asupra vieții culturale a românilor (1947-1971) a apărut la  Editura Eikon, 2023, având o copertă foarte expresivă, semnată de Valerian Susan, cu masca ce trebuie smulsă de pe o  pagină de istorie contemporană, pe care cititorii tinerelor generații, nu mă îndoiesc, că o vor citi cu uimire. De ce? Lecția de istorie la care ei asistă îi poate edifica asupra coșmarului prin care au trecut artiștii țării, ca, de altfel, și părinții sau chiar bunicii lor. Autoarea atinge în acest text, care este teza ei de doctorat, una dintre rănile contemporaneității noastre, o rană pe care unii dintre noi ne-o amintim direct din cele trăite pe viu. Așadar, în cartea sa întinsă pe 356 pagini, Alexandra Țichindelean dezvăluie un raport definitoriu al perioadei 1947-1971, anume raportul dintre viața social-politică și cultura românească în plin comunism. Delimitarea cronologică a avut ca repere debutul, în 1947, al realismului socialist, când Gheorghe Gheorghiu- Dej a racordat cultura românească la specificul sovietic de creație în toate domeniile artei, și „Tezele din iulie” ale lui Ceaușescu în 1971, când atmosfera politică se retensionează.

Tot de curând am lecturat cartea Ralucăi Nicoleta Spiridon intitulată Scriitorii români între refuzul compromisului și adaptare. Excludere socială și condamnare politică (1944-1964) și apărută la aceeași Editură Eikon în 2022, o carte de 560 de pagini așezată sub egida Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Este cea mai tenebroasă carte, pe care am citit-o eu, având etalate, pe baza documentelor de arhivă, caznele suferite de scriitorii români în primele două decenii după al Doilea Război Mondial. Nu aceeași este atmosfera cărții Alexandrei Țichindelean, care a înregistrat seismica vieții teatrului, a artelor plastice și în literatură, ea detectând semne de supraviețuire prin cultură, ca o supapă a rezistenței artisticului într-o nefastă perioadă a contemporaneității noastre. Autoarea corelează realitatea politică internă cu atmosfera internațională, într-o punctare în care consemnarea clară a evenimentelor dă cititorului șansa de a reflecta asupra lor, fără să i se inducă atitudinea de revoltă în fața unor decizii intolerabile sub raport ideologic.

Ca într-un demers științific autentic, dintru început, în carte se menționează cei mai importanți, după opinia autoarei, cercetători care s-au aplecat asupra acelei perioade istorice, numiți fiind Valentin și Cristian Vasile, Lavinia Betea, Cristina Diac, Dan Cătănuș, Mioara Anton, cu lucrările lor referitoare la epoca în care revoluția socialistă era apreciată drept „cel mai mare salt  al existenței sociale” (p. 9), când în realitate societatea românească a fost pusă sub control total și politica socialistă a anihilat libertățile fundamentale ale creatorilor de artă. Ni-l amintim și pe Stelian Tănase, care în cartea sa Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965 dezvăluie teroarea folosită ca metodă și impunere a unor elemente sovietice, străine de cultura și tradițiile neamului nostru.

Autoarea de la Milano ține să precizeze că arhiva a fost „sursa primară de informație” în lucrarea ei care se structurează pe 4 părți distincte, pornind în primul capitol de la Contextul istoric și Epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cel secund, spre a continua cu Destalinizarea în cultură și încheind cu Epoca Nicolae Ceaușescu. Unghiul nou de abordare este asigurat de fondurile arhivistice consultate, ca cele deținute de CC al PCR Secția Propagandă și Agitație, Relații Externe, Fondul Ministerului Artelor, Fondul Președinției Consiliului de Miniștri, Fondul Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătate, Arhivele Central Intteligence Agency, consultate de-a lungul a patru ani de documentare. S-au valorificat pagini de memorialistică, publicații din perioada respectivă, cărți esențiale precum Istoria Românilor, vol. X de Dinu C. Giurescu, Pictura Românească în  imagini, 1976, și Arta Românească Modernă și Contemporană, 1982, Istoria Bucureștilor de Constantin C. Giurescu,  1979, Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” 1919-2000. De la „Cărăbuș” la „Savoy” de Aurel Storin, Teatrul românesc în secolul XX de Ileana Berlogea.

Specificul perioadei contemporane abordate îl constituie, așadar, ecuația politicului cu viața culturală, ideologia socialistă impunând „anumite norme de conviețuire ce au redus libertatea creativă și originalitatea”. Autoarea urmărește procesul transformării unui „spațiu cultural cosmopolit într-unul circumscris strict frontului ideologic.” (p.18). Subcapitolul I.4 este intitulat Monopolul partidului comunist, urmărind modul în care valorile sovietice devin singura sursă de inspirație în cultura românească a acelei perioade, iar democrația sovietică este desemnată drept „cea mai înaltă formă de democrație ce trebuia urmată.” (p.19). Este perioada regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, căreia autoarea îi dedică al doilea capitol al lucrării, unde se prezintă consecințele deciziilor politice repercutate în viața teatrului a artelor plastice și a literaturii. Instituțiile culturale și științifice noi din țara noastră  aveau menirea de a forma un „homo sovieticus” român, concept explicat în subcapitolul II.4. În optica partidului conducător, notat cu inițiale minuscule în semn discreditant, toți cei ce nu slujesc în artă construirii societății noi sunt dușmanii poporului. Rezumându-ne la un singur exemplu, Ion Jalea (1887-1983) vede cum statuia sa din bronz dedicată Reginei Elisabeta este dată jos de pe soclu și împușcată în spate, apoi aruncată în diferite beciuri. Singura șansă a artistului era să se adapteze noii mentalități socialiste (p.164). „Prins între două lumi”, Ion Jalea va realiza apoi chipuri de muncitori, de ciobani, de eroi, surprinzând noua realitate a țării în care el a trăit 96 de ani, bucurându-se de premii și decorații, devenind chiar membru al Academiei Române. Cazul lui Jalea era al majorității artiștilor perioadei respective. Autoarea recurge la o enumerare de artiști plastici care „vor crea o artă nouă pe un fond cultural vechi, în lumina noilor realități sociale.” ( p. 164)

În 1948 se reorganizează IRRCS, instituția care va trimite în străinătate lucrări ale creatorilor reprezentativi, respectiv obedienți. Autoarea exemplifică acest proiect cu Expoziția de la Helsinki, Finlanda, din 26 februarie-8 martie 1952, vizitată de 15.000 de persoane, sau pe cea de la Stokholm, Suedia, din 13-27 noiembrie 1952, de un și mai mare succes, ea fiind vizitată de 21.000 de persoane. În schimb, la New York propunerea Institutului nu dă rezultatele scontate.

Cazul sculptorului Constantin Brâncuși, care în 1951 a propus țării sale natale să-i dăruiască un întreg tezaur, unul care s-a dovedit mai târziu de o valoare inestimabilă, constituit din 230 de sculpturi, 41 desene, 1600 fotografii, mobilier etc., este prezentat în noua carte după comentariul lui Petre P. Gogan din revista „Brâncuși”, nr.1, 1995. Apar ilustrate concludent dezbaterile organizate în Secțiunea de Știință a Limbii, Literatură și Artă din cadrul Academiei  Republicii Populare România, din 28  februarie și din 7 martie 1951. Baza dezbaterii în ședințele prezidate de acad. M. Sadoveanu o constituia referatul întocmit de delegația, (în care era – se pare – o țesătoare și un tipograf ), trimisă la Paris, concluzia fiind aceea că „operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România” (p.166). Punctul de vedere al lui Ion Jalea, care  considera că Brâncuși „ridică probleme importante” și susținerea lui Victor Eftimiu, Camil Petrescu și Geo Bogza, care apreciau că poporul român ar trebui să-i recunoască valoare, se izbesc de obtuzitatea lui G. Călinescu, care îl discreditează categoric pe românul de la Paris, socotind că Brâncuși „nu poate fi considerat un creator în sculptură”, sau G. Oprescu, care îl acuză pe Brâncuși ca „formalist”, o încadrare cu totul descalificantă în epocă. Pentru că în presa socialistă s-a stârnit un adevărat val de  respingere a sculptorului de la Paris, socotit a se fi îndepărtat de specificul țării sale, Brâncuși însuși explică într-un interviu încadrarea sa artistică: „Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist și nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin cu ceva care este foarte vechi… ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac!… căci am venit pe lume cu o menire”. (p. 165). Este ușor de imaginat cu ce durere a primit sculptorul vestea respingerii donației sale de către patria-mamă, România. În consecință, Brâncuși a decis să-și ia cetățenie franceză în 1952, ca să poată oferi întreaga creație aflată în atelierul său parizian Muzeului Național de Artă Modernă din Paris. Testamentul său, redactat în limba franceză în 12 aprilie 1956, este păstrat cu cinste de respectivul muzeu. Solicitarea testamentară a lui Brâncuși era  aceea de „a însărcina  statul  francez să reconstituie un atelier care – așa cum specifica celebrul sculptor – să-mi conțină operele, schițele, mesele de lucru, uneltele, mobilele, de preferință în spațiile Muzeului Național de Artă Modernă…” (p. 168). Dorința sa a fost împlinită, după ce artistul s-a stins din viață în 16 martie 1957. Autoarea se mulțumește să relateze explicit cursul acelui eveniment, lăsând în seama cititorilor cărții judecarea celei mai flagrante gafe din câte s-au comis în acea epocă neagră de confuzie și de negare a valorilor artistice autentice. Cititorii vor realiza  de ce mari muzee din străinătate dețin astăzi lucrări ale lui Brâncuși, dar ele nu există și în instituțiile similare din România.

Situația ingrată a literaturii române sub regim totalitar este tema subcapitolului II.7, unde Alexandra Țichindelean documentează cu acte legislative  emise în anii 1948-1949 îndoctrinarea noii generații de scriitori și atragerea autorilor consacrați deja în perioada interbelică la noua optică, cea a realismului socialist. Cazul lui Tudor Arghezi este printre cele mai semnificative.  Preocupată să creioneze fenomenul în sine, autoarea nu se abate de la firul demonstrației sale, ci punctează doar practicile uzitate de guvern pentru îndoctrinare, pornind de la vizitele scriitorilor români la Moscova și ajungând la simplificarea limbajului, cu care noile opere trebuiau să fie astfel concepute încât ele să hrănească nevoile de culturalizare a maselor populare. Chiar dacă autoare nu recurge la conceptul de proletcultism, cum este cunoscut în teoria specialității perioada 1948-1965, exemplificările conduc spre acesta. Termenul există în titlul articolului lui Ion Simuț Proletcultism sau realism socialist, citat în notele bibliografice de la pagina 175, pagină unde se consemnează definiția dată de Stalin scriitorului, ca „inginer al sufletelor”. Găsim menționate domeniile tematice indicate de partid scriitorilor și câteva exemple de opere ale realismului socialist din creația sadoveniană, din cea a lui Ion Călugăru și Cezar Petrescu, chiar dacă, fără îndoială, o listă cuprinzătoarea s-ar fi extins pe câteva pagini, afectând structura unitară a demonstrației. Atentă la esența demersului ei, autoare se oprește la cazul scriitorului Eusebiu Camilar, care, pentru meritul de a fi tradus din operele scriitorilor ruși Pușkin, Gogol și Gorki, devine în 1948 academician. La Uniunile de Creație din România, reunite în ședința din 27 iunie 1952, se emite inepția, socotită un principiu călăuzitor, că „un scriitor care nu iubește de ajuns operele tovarășului Stalin nu poate să scrie bine”. (p.175). Era momentul când lucrările lui Lenin și Stalin se editau în țara noastră în 9.000.000 de exemplare. Îmi amintesc că emulația îndoctrinării ne-a cuprins și pe noi, elevii învățământului primar, care la moartea lui Stalin eram determinați de dascălii noștri să plângem. Da, întreaga clasă plângea pentru tragica pierdere a „tătuțului nostru”. Nu este de mirare că o tânără scriitoare de origine evreiască, cum era Maria Banuș, în plenul ședinței menționate, rostea cuvintele mobilizatoare: „Vreau să-mi iau angajamentul și asigur partidul de aceasta, ca să studiez mai adânc învățăturile marxist-leniniste…De asemenea îmi iau angajamentul să studiez mai profund limba rusă pentru ca să pot cunoaște mai bine, mai profund de la sursă, literatura, cultura sovietică și marea literatură rusă.”  (p.176).

De o asemenea optică era modelată și critica literară, cu misiunea ei de a promova numai creațiile aliniate doctrinei comuniste. Publicațiile, manualele școlare și scriitorii care nu se conformau noului decalog ideologic erau eliminați. Enumerarea merita să respecte un criteriu cronologic, iar selecția să fie mai riguroasă. Autoarea dă lista unor asemenea scriitori scoși din biblioteci: Oct. Goga, L. Blaga, Noica, Cioran și mulți alții. Până și melodiile populare în care apare formula „foaie verde”, socotită la modul aberant a fi un semn legionar, sunt eliminate din programele de radio.

În schimb, obediența scriitorilor era răsplătită copios. Cel mai popular roman al perioadei proletcultiste este Mitrea Cocor de Sadoveanu, care în Argentina circula tradus în limba spaniolă în tiraj de 5000 de exemplare, iar la Roma în 10.000 de exemplare, ce se vindeau cu 350 lire. Proliferarea falselor valori era la ordinea zilei, așadar.

Capitolul III este dedicat destalinizării culturii române, pe care o inițiază Gh. Gheorghiu-Dej, întrucât, după cum îi mărturisea lui Silviu Brucan, „…dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii, suntem pierduți.” (p.183). După moartea lui Stalin, relațiile cu țările Occidentului se îmbogățesc în vremea lui Hrusciov, care culpabilizează pe generalisim pentru toate abuzurile trecute. Se lansează lozinca „La vremuri noi, oameni noi”, iar cultul personalității este substituit cu conceptul conducerii colective. În plan cultural, se produce o ameliorare discretă (p.190). Sunt aduse filme din Occident. În 1953 se desfășoară la București Congresul Mondial al Tineretului și a 4-a ediție a Festivalului  Internațional al Tineretului și Studenților, sub atenta urmărire a sovieticilor. Au fost invitați 30.000 de participanți din 111 țări și ei au admirat chipul falsificat al bunăstării unei țări socialiste. La acea dată, cultul personalității lui Stalin și al lui Dej erau încă în floare. În viața teatrului, piese pe temele socialismului triumfător se publicau instantaneu, dar Mielul turbat de Aurel Baranga este amânată cu publicarea de la un an la altul.

Școala de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, de pe lângă Uniunea Scriitorilor, este ridicată la rang de institut de învățământ superior, însă dovedindu-se neviabilă, ceea ce autoarea nu mai precizează. Premierile  de Stat la UAP pe anul 1953 (p. 96) ilustrează tematica preferențială a epocii, în picturi ca Reșița, și Într-o cooperativă  sau sculpturi ca Eliberare, V.I.Lenin și Muncitorii.

Retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României în 1953  nu a adus relaxarea ideologică sperată, astfel că autoarea include în lucrarea ei subcapitolele Noua Eră Glaciară 1958-1959 și Destalinizarea Controlată 1960-1965.

Capitolul al IV-lea,  Epoca Nicolae Ceaușescu, pornește de la moartea lui Gheorghiu-Dej la 19 martie 1965, după care își începe mandatul Nicolae Ceaușescu. Tânărul politician promite un nou climat de creație artistică, mai ales că la prima vizită la Moscova delegația lui nu ezită să propună dezbaterea tuturor problemelor litigioase, precum restituirea tezaurului României, sistarea livrărilor de uraniu către URSS etc. Eliberarea  artiștilor este prevăzută chiar prin noile prevederi din Constituția RSR. Deschiderea față de arta abstractă justifică acceptarea expozițiilor cu pictura lui Ion Țuculescu și Ion Mirea. Cetățenii țării sunt încântați să afle că este eliberat din închisoare dizidentul Paul Goma, care are cuvinte de laudă pentru Ceaușescu: „Dar 1965 fusese un an de eliberare. Îi eram îndatorat  lui Ceaușescu pentru că mă scosese din condiția de deținut și îmi redase încrederea în mine, în oameni, într-o dreptate care, chiar dacă întârzie, tot vine odată și odată.“ (p. 286). O deschidere spre recunoașterea marilor personalități stabilite în străinătate a fost organizarea Simpozionului George Enescu, iar poezia scăpată de corsetul ideologic al proletcultismului revine la reflexivitatea  ei firească, diversificându-se tematic și structural. (p. 291). În toate genurile literare se produce o ameliorare, acum când piesele lui Eugen Ionescu intră în repertoriile teatrelor noastre. Unul dintre cele mai dense subcapitole este intitulat Limitele liberalizării. Întoarcerea la realismul socialist. Ceaușescu înființează Consiliul Național al Cercetării Științifice, care este prezentat cu ocazia centenarului Academiei RSR, instituție importantă pe care părea să o susțină, dar în fapt o controla. Vizita făcută în Coreea de Nord și întâlnirea cu Kim Ir Sen, face ca primul secretar PCR să-i urmeze modelul în îngrădirile ideologice proiectate în țară. Ceaușescu se dorește factorul decident în toate domeniile vieții științifice și culturale. Scriitorii, indiferent de trecutul lor,  sunt determinați să înțeleagă că „azi trebuie să militeze pentru concepțiile noastre socialiste.”(p. 305). Publicistul-scriitor Paul Anghel definea în 1969 conceptele ce marcau atmosfera noii perioade, el afirmând că, dacă  „libertatea înseamnă înțelegerea necesităților, atunci și libertatea ca atare trebuie înțeleasă ca o necesitate.” (p.307).

Boicotul sovietic ce a urmat punea în pericol însăși viața lui Ceaușescu, care într-un climat tot mai ostil va reduce simțitor investițiile în domeniul cultural. În urma vizitei în China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și Mongolia, lui Ceaușescu îi apare tot mai clară ideea că, în fața pericolului pe care îl reprezentau Statele Unite ale Americii, centura de siguranță i-o dădea numai înregimentarea ideologică absolută. Astfel Tezele din iulie 1971 prevedeau „Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii” (p.323).

În cartea sa atât de bogată în idei, dar nu și exhaustivă la tema propusă, Alexandra Țichindelean demonstrează ineluctabil modul cum comanda politică a modelat  peisajul cultural al României într-o perioadă centrală a socialismului, cea dominată de realismul socialist. O abordare de sinteză, o tratare echilibrată, o optică plină de curaj. Înainte de a cunoaște istoria altor țări, tinerii români  de azi au o nevoie imperioasă de a studia devenirea propriului lor popor, spre a veghea cu toată responsabilitatea ca greșelile trecutului să nu se mai repete. Nu ne îndoim că cercetarea de față pe o temă atât de actuală va fi continuată cu ceea ce titlul acestei cărți presupunea în subsidiar, anume mișcarea de rezistență la comanda politică a acelei perioade în care, ca să dăm numai un exemplu,  unul dintre cei mai neînduplecați apărători ai valorilor estetice  a fost scriitorul și omul de teatru Radu Stanca. Important este să remarcăm faptul  că Alexandra Țichindelean stăpânește tehnica de lucru cu documentele de arhivă, esențiale în demersul științific inițiat, chiar dacă o cumulare a competențelor în spectrul atât de larg al artelor vizate este greu de împlinit la o singură persoană. Un grup de consilieri multidisciplinari ar putea  fi de mare ajutor în viitoarele abordări pe o asemenea temă de cercetare științifică.

Foto. Anca Sîrghie