Din timpuri când bucățica de pâine se măsura cu viața
6 min readDin timpuri când bucățica de pâine se măsura cu viața
Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)
„În patruzeci și șase,/ În patrucezi și șapte/ Fărâma cea de păine/ Și stropul cel de lapte/ Se măsurau cu viața” – în jurul acestui trist mesaj, preluat din poemul „Îngerii roșii” al scriitorului basarabean Dumitru Matcovschi, s-a desfășurat conferința Societății „Golgota” a Românilor din Ucraina, consacrată victimelor foametei din 1946-1947 în Basarabia și nordul Bucovinei. N-am dus evidența acestor conferințe, organizate de Societatea „Golgota” în fiecare lună a lui noiembrie, din primii ani ai independenței statului ucrainean. Însă, nicicând până acum activitățile „Golgotei” nu s-au desfășurat într-o perioadă atât de dificilă pentru Ucraina, în condiții de război. Trăim timpuri când tot mai des auzim: „Istoria se repetă”. Nu pot spune aceste cuvinte, dacă ne referim la exterminarea populației românești din nordul Bucovinei, prin deportări și înfometare, în primul an de ocupație sovietică și perioada ce a urmat după război. Acum, de rău de bine, populația din zonele grav afectate primește ajutor umanitar, refugiații sunt adăpostiți și asigurați cu hrană. Astfel se procedează pretutindeni în lumea civilizată. Sinistrații care suferă din cauza calamităților naturale și altor nenorociri nu sunt lăsați la voia întâmplării. Se știe că și în zona Moldovei din România a fost mare secetă în aceeași perioadă. Această pagină a fost evocată de diplomatul, ministru plenipotențiar, Dan Constantin, reprezentantul Consulatului General al României la Cernăuți. De la bunici și tatăl său a auzit cum oamenii din zonele neafectate de secetă mergeau cu alimente în Moldova, unde le schimbau pe diverse lucruri. Or, lumea de acolo nu avea bani să le cumpere. Oricum, deși și în România începea instaurarea puterii comuniste, foametea n-a fost atât de devastatoare, fiind provocată doar de secetă.
În perioada despre care vorbim și scriem de zeci de ani, adunând câte un pic de adevăr, așa cum strângeau înfometații orice fărămitură de pâine, românii rupți de Țară nu numai că nu erau ajutați de autoritățile noului stat, ci erau jefuiți de ultimul grăunte. Cel mai mult au suferit copiii și bătrânii, ființele cele mai vulnerabile, care primii au căzut în gheara foametei. În filmul documentar pregătit și demonstrat de Vasile Rauț, președintele „Golgotei”, am văzut oameni din Basarabia care au supraviețuit. Ei destăinuiesc situații oribile, incredibile pentru tânăra generație de astăzi. Le știm și noi de la părinți și bunici, exceptând doar cazurile de canibalism și necrofilism, care poate au existat pe undeva și la noi, dar nu se vorbește prin părțile Bucovinei. Românii din teritoriile ocupate sufereau și mureau de foame nu din cauză că nu le-au rodit ogoarele în 1946, ci pentru că li s-au luat toate rezervele. Participanții la conferință au adus numeroase exemple care pun în evidență acest adevăr. Special pentru regiunea Cernăuți au fost formate detașamente de exterminare. Bunăoară, dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, s-a referit la studiul istoricului Ștefan Purici, publicat în culegerea alcătuită de dumneaei – „Drama românilor din regiunea Cernăuți, masacre, deportări, foamete în 1940-1941, 1944-1947”. După cum se concretizează în studiul respectiv, în vederea măsurilor de sovietizare și comunizare a noilor teritorii, au fost aduse numeroase cadre din zonele răsăritene ale Ucrainei. Potrivit deciziei biroului politic al CC al PCU, în regiunea Cernăuți au fost trimise 4970 pe persoane să traducă în viață directivele autorităților centrale. Tot în 1940 pe teritoriul regiunii au fost deschise patru închisori. La sutele și miiile de „specialiști” trimiși să făurească viața nouă, se adăugau slugile lor din rândul localinicilor – trădătorii de neam, numiți „striboci” și „cozi de topor”. În cea mai mare parte din cauza acestora ajungeau până la demență oamenii cinstiți și buni gospodari. Ca și la conferințele precedente, în rana mereu deschisă a acestor dureri s-a vorbit, s-a pomenit, au ars lumânările, au luminat ca soarele spicele de grâu și colăceii în ungherașul pregătit de vrednica gospodină Aliona Rauț. Lucrurile aduse de ea din lada bunicilor basarabeni – prosoape brodate, fețe de perne înflorate, trăistuțe – sunt ca un sfânt simbol al averii care în anii 1946-1947 se măsura cu viața, vorba poetului. Cu aceste lucruri minunate lucrate de mâinile iscusite ale româncelor umblau înfometații prin Ucraina apuseană ca să le schimbe pe un cartof, pe un pesmete, pe un călcâî de pâine… Mulți copii au rămas să argățească pe la gospodarii de acolo pentru o gură de mâncare. Și-au salvat viața, dar și-au pierdut identitatea. Supraviețuitorii povestesc că lumea era bună, miloasă, nu-i lăsa să plece cu mâna goală de la porțile pe unde se opreau. S-au depănat istorii dramatice și la această întâlnire cu suferințele de odinioară. Ar părea astăzi că sunt povești, dacă nu l-am avea printre noi, cu memoria înlăcrimată, pe prof. dr. Ilie Popescu. A povestit nu o dată, însă numai cu lacrima poate vorbi despre măicuța sa, care, în exilul din Kazahstan, și-a salvat copiii de la cea mai cumplită tortură – chinul foametei: „Cât am stat în închisoare și în surghiun, n-am văzut-o niciodată pe mama să mănânce. Se hrănea cu rugăciuni, ne dădea nouă ultima bucățică”. Noi le cunoaștem și din propriile familii, dar jurnalistul din România Ilie Pintea spune că l-ar asculta la nesfârșit pe octogenarul Ilie Popescu, cu tristele, adevăratele sale povești. În cinstea tuturor mamelor care cu viața lor și-au salvat copiii în Siberia și Kazahstan, Ilie Popescu a înălțat o cruce-monument la baștina sa Pătrăuții de Jos. De fapt, numai Ilie Popescu reprezintă istoria vie ale acelor timpuri. Ceilalți, fie tineri, mai puțin tineri sau bătrâni, suntem păstrători ai tragediilor auzite de la generațiile trecute sau citite din cărți. Profesoara Maria Timcu, bunăoară, a rămas profund emoționată de mărturiile auzite de la oameni mai în vârstă decât ea, ce mai trăiesc și vorbesc românește la Roșa, Țețina, Roșa-Stâncă. „Nu sunt povești, ceea ce evocăm aici”, au ținut să evidențieze toți care au avut ceva de spus – membrul conducerii societății „Golgota”, Octavian Voronca, ziariștii Vasile Bâcu, Vasile Carlașciuc, Felicia Toma, Maria Toacă.
Când evocăm martirajul românesc prin înfometare, ne întrebăm: Ce valoare avea o viață, o sută, mii de vieți? Nu aveau nici un preț, dacă acele vieți țineau de neamul românesc. Mai subțire decât ața, mai firavă decât firul ierbii era viața omului, mai ales dacă acel om vroia să rămână român, așa cum i-a menit Dumnezeu.
*
*
Foto. Maria Toacă
