O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

– o apariție editorială de valoare –

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Ion Turcu a fost magistrat timp de 40 de ani. A fost numit judecător la data de 1 noiembrie 1964. Între 1988-2003 a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Şi-a încetat activitatea prin pensionare în anul 2005. Actualmente este membru al „Insol Europe” și „Insol International” și exercită profesia de avocat în Baroul Cluj. Remarcabilă este şi activitatea sa didactică: conferenţiar universitar (1991-1994), profesor universitar (1994-1995 și în prezent), conducător de doctorat (1995 şi până în prezent). Impresionante în CV-ul domniei sale sunt şi capitolele relative la „publicaţii” şi „premii şi distincţii”. La finele anului trecut şi-a publicat memoriile: „O viaţă de judecător – The Life of a Judge”, ediţie bilingvă (Editura Hamangiu, 2014). Descrierea inserată pe coperta cărţii îndeamna convingător la lectură: „O viaţă de judecator apare la jumătate de secol de la absolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii Babeș-Bolyai de către autor, Profesorul Ion Turcu. Despre oameni, evenimente, trăiri, pe alocuri despre frumuseţile procedurii. Adevăr nedichisit. Credem că această carte ar trebui să fie bibliografie pentru etica şi deontologia viitorilor judecători” (Dr. Andrei Săvescu, Coord. JURIDICE.ro).

M-a impresionat în mod deosebit lucrarea şi o consider valoroasă, atât pentru stilul memorialistic, cât mai ales pentru realismul celor prezentate, probând fără echivoc aspecte importante din activitatea instanţelor de judecată. Veridicitatea faptelor, plasate riguros în contextul politic corespunzător fiecărei împrejurari, mi-a indus o neaşteptată, dar incontestabil reală, încântare.

Cartea este structurată pe 14 capitole, o simplă enumerare a acestora fiind mai mult decât incitantă: Erorile justiţiei socialiste; Duelul excepţiilor de procedură sau beţia-scuză absolutorie; Inculpatul nu vede; Poate fi conştiinţa judecătorului garanţia dreptaţii?; Cenaclul literar-penal; Vă rog să vă legitimaţi!; Porcăria miracolelor; De la papirusul egiptean la covorul orădean; Ave Cezar Vavan; După cina la o cârciumă dubioasă; Nu am fost ascultător; Una caldă, una rece; Să nu aruncăm şi pruncul cu apa din copaie; Diversitate florală. În cele ce urmează, voi căuta să evit a mă referi sau a reda termeni specifici tehnicii jurudice, formule de pronunţare a sentinţei sau expresii aparţinând jargonului judiciar. Ţin să precizez, de asemenea, că mă voi limita la evocarea, relatarea şi citarea doar a câtorva dintre numeroasele întâmplări şi aprecieri personale, unele deosebit de savuroase, ale autorului, care ne avertizează de la început că „ar fi multe de spus despre ciudăţeniile vieţii din acei ani, o viaţă mizerabilă pe care o trăiam toţi, judecători şi judecaţi” şi că a selecţionat numai momente din toţi cei 40 de ani pe care le consideră semnificative. Este fascinantă motivarea proprie, sinceră şi bărbătească, de a purcede la scrierea cărţii de memorii: „Să ne asumăm răspunderea pentru tot ce s-a întâmplat. Să admitem că vom fi judecaţi şi condamnaţi mai degrabă de a fi înţeleşi şi aprobaţi. Și totuşi, nu putem renunţa la ideea de a scrie, nu numai pentru a ne descărca, ci şi pentru a supravieţui propriei noastre sorţi. Toţi vrem să dăinuim mai mult decât viaţa biologică. Unii o mărturisesc, alţii o ascund sub laşitate şi cinism”.

Referitor la propria biografie, profesorul Turcu menţionează: „Am trait 10 ani de viaţă într-o coşmelie din materiale ieftine în care eram chiriaş şi am trait în condiţii mizere, pe care astăzi nu le-ar concepe nimeni. Făceam lecţiile la o lampă cu petrol, mama gătea pe o plită cu foc de lemne, baie nu exista pentru că singura sursă de apa era o cişmea în curte. Gazul metan încă nu fusese introdus în periferia Gării Cluj. Cu toate acestea eram primul în clasă la învăţătură, chiar dacă nu eram de loc un exemplu de bună purtare. În cei 10-12 mp ai locuinţei își duceau zilele şase persoane: patru elevi de şcoala primară şi doi adulţi. Şi totuşi eram printre cei mai curaţi trupeşte şi, cu siguranţă, cei mai ageri la minte. Nu aveam jucării şi principala mea carte rămânea abecedarul pe care scrisesem cu seninătatea pe care o are numai preşcolarul: Și ursul s-a făcut gem”. O amintire nostalgică din copilărie, dublată de o glumă dureroasă a acelor timpuri, ne dezvăluie o frântură din viaţa românului în acea perioadă: „În copilărie, ca preşcolar, ţineam locul la coadă la o prăvălie unde se bănuia că se introduce marfă, în timp ce mama şi sora mea se plantau la alte cozi la fel de misterioase. Cu o anecdotă din acel timp va fi mai uşor de înţeles fenomenul. Un cetăţean vede o coadă şi îl întreabă pe ultimul la ce stă la coadă? Acesta îi raspunde că nu ştie, dar nu are importanţă pentru că orice s-ar da e binevenit. Trecătorul continuă investigaţia din persoană în persoană, cu acelaşi rezultat, până ajunge la primul din coadă. Dialog. Î: Ei s-au aşezat luându-se după dumneavoastră. Şi…repet întrebarea, la ce staţi la coadă?. R: La nimic, mi s-a făcut rău şi m-am sprijinit aici de perete. Trecătorul îl sfătuieşte să plece de acolo pentru că îi derutează pe ceilalţi. Celălalt îi replică: Cum o să plec, dom’le, tocmai acum când am şansa de a fi primul la coadă?!”.

Descrierea sumară a organizării şi dispunerii instanţei de judecată evocă realitatea sumbră a condiţiilor precare în care se desfăşura activitatea justiţiei: „Topografia biroului arăta astfel: la masa mea veneau la stânga şi la dreapta cei doi asesori populari, reprezentanţii maselor de oameni ai muncii de la oraşe şi sate care garantau o justiţie populară. Ambii erau fochişti de locomotive, membri de partid şi cu rude în aparatul de activişti ai comitetului raional de partid. Aceasta rudenie explică de ce erau desemnaţi asesori populari. „Trăgeau din greu” timp de 6 luni la locul de muncă ca să obţină venituri cât mai mari, după care se retrăgeau la odihnă la tribunal, unde dormeau în cizme. În lunile de activitate în justiţie, Ministerul Justiţiei îi plătea cu salariul mediu pe cele 6 luni de fochist. Îşi puneau semnătura pe minutele hotărârilor, acolo unde eu puneam degetul. Aparenţele erau salvate. Votul lor putea fi majoritar şi aceasta era garanţia înfăptuirii rolului de clasă conducătoare pe care îl aveau muncitorii. Grefiera se mulţumea cu un colţișor din masa mea, deşi muncea mai mult decât toţi laolaltă. Ea ştia ce trebuie să consemneze, ce trebuie să audă şi ce să nu audă. Dacă completul de judecată, compus din patru persoane, ocupa o masă, tot o masă ocupa singur procurorul, care nu se ridica niciodată de pe scaun pentru a se adresa instanţei. La cea de-a treia masa erau grupaţi împricinaţii, oricâţi vor fi fost aceştia”.

Savuroasă este relatarea despre alternativa autorului de a deveni politician. În anii care au urmat Revoluţiei, participând la ceremonia semnării unui acord la Palatul Justiţiei din Besancon, Franţa, a răspuns invitaţiei de a face un scurt comentariu pentru postul local de televiziune. Pentru a nu pierde din farmecul relatării, prefer să citez: „Dupa ce au plecat cameramanii, din colţul opus al vastei încăperi a venit la mine procurorul general al instanţei franceze care mi-a spus fără introducere: „Mai ai 10 ani buni. Intră în politică!”. Pentru moment, am rămas confuz. Nu pricepeam de ce mi-a făcut această recomandare, pentru că noi nici nu ne cunoşteam. Ulterior mi-a explicat: a văzut că mă descurc cu televiziunea şi avea impresia că asta e tot ce trebuie să ştie şi să facă un politician. Nu am fost ascultător şi nu sunt nici acum implicat în politică. Nu regret, pentru că eu ştiu mai bine că-mi lipsesc aspecte esenţiale din caracterul specific al politicienilor”.

Este strălucitor şi, fără îndoială, trebuie reţinut răspunsul pe care maestrul Turcu l-a dat intr-un context de excepţie şi la nivel înalt la întrebarea dacă în România acelor ani existau preocupări pentru uniformizarea normelor juridice pe ansamblul ţărilor din Europa: „…dacă se pune problema unităţii dreptului, noi, românii, luăm modelul de unitate pe care ni-l oferă natura. Ea ne oferă două modele de unitate. Primul model este unitatea în uniformitate. Este cazul deşertului unde fiecare grăunte de nisip seamănă până la identitate cu celelalte şi totuşi peisajul este jalnic. Cel de-al doilea este modelul de unitate în diversitate. Este cazul unei pajişti înflorite, în care, fiecare floare are propriile culori şi propriul parfum, fără ca prin aceasta să fie afectată câtuşi de puţin unitatea peisajului. Dacă suntem consultaţi şi ne putem spune părerea, noi optăm pentru cel de-al doilea model de unitate”.

În fine, aştept cu mare nerăbdare şi sincer interes alte lucrări de o asemenea ţinută, purtând semnătura profesorului Ion Turcu, speranţa de a-l citi din nou fiindu-mi susţinută de promisiunea din cuprinsul acestui volum: „Deşi sunt deja doi ani de când am schimbat prefixul, nu-mi găsesc astâmpărul şi scriu în continuare, conştient că voi mai primi îmbrânciri, una sau două”.

Foto. Dorin Nadrau