O lege controversată

O lege controversată

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

S-au aprins în spațiul public românesc discuții înflăcărate în jurul unei legi denumită anti-legionară sau, pe scurt, legea Antonescu. Liberalii Crin Antonescu, George Scutaru și Andrei Gerea au inițiat în 2002 Ordonanța de Urgență a guvernului nr. 31 pentru a condamna și pedepsi recrudescențele fasciste, xenofobe, rasiste. Au trecut treisprezece ani de atunci și acum, sub impulsul și consultanța Institutului „Elie Wiesel” din România, condus de Alexandru Florian se revine la ideea ordonanței, de data aceasta fiind prefăcută în lege, care propune pedepse concrete de 6 luni până la trei ani de închisoare pentru organizațiile de inspirație fascistă, rasistă, xenofobă, celor care arborează simboluri legionare, celor care promovează cultul autorilor de genocid, al celor care au săvârșit crime de război, precum și ideile sau concepțiile cu iz fascist, legionar, rasist sau xenofob.

Reacțiile vehemente împotriva acestei legi n-au întârziat să apară din partea unor intelectuali redutabili ca Andrei Pleșu, a unor eminenți profesori și cercetători precum filosoful Constantin Barbu, a unor directori de instituții cum ar fi Marius Oprea, de la Departamentul de Investigații Speciale al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, redactori de publicații ca Ion M. Ioniță de la revista Istoria, Alexandru Căutiș, jurnalist de investigație de la revista Kamicadze, Florin Dobrescu, secretar al Fundației „Ion Gavril Ogoranu”, Oana Stănculescu, jurnalistă de investigație, Lucia Hossu-Longin, autoarea Memorialului durerii și a multor altor voci autorizate, cunoscătoare ale culturii interbelice și ale rezistenței românești din munți.

Să observăm, în primul rând, că Mișcarea Legionară este abuziv asimilată de autorii legii cu fascismul, deși justiția s-a pronunțat nu o dată împotriva acestei erori, dar pentru că inspiratorii legii vor cu tot dinadinsul să pedepsească fantomele legionare pe care le proiectează în aria societății românești, voita confuzie este susținută în întreaga lege. Pe bună dreptate, se întreabă Lucia Hossu-Longin pe site-ul de la Curentul.ro unde văd acești domni resurecția fenomenelor fasciste, legionare, rasiste. Autoarea Memorialului condamnă în termeni drastici legea, considerând-o „o lege a unor minți rătăcite”, o întoarcere la o legislație stalinistă, represivă, un act de subminare a democrației. Legea conține o „vendetă joasă”, mai spune revoltată Lucia Hossu-Longin. Andrei Pleșu pe blogul său de la Adevărul.ro crede că legea aduce a „înfierare tovărășească”, mărturisind categoric că „Nu vreau să mai trăiesc o dată sub flagelul interdicției culturale, sub care am crescut în anii regimului trecut”. Marius Oprea vede în această lege un pericol extrem pentru democrația din România și nu se îndoiește că, dacă va fi pusă în aplicare în actuala formă, va da naștere unui monstru: „se așează temelia unei instituții namaivăzute în țara noastră din anii stalinismului, o poliție a gândurilor, a convingerilor, a opiniilor. Se revine ca în anchetele Securității la prezumția de vinovăție…” (Interviu cu Ion Longin Popescu, Formula AS, nr. 1026, an 2012).

Legea cade cu atât mai rău cu cât contrazice așteptările societății românești, însetând după adevăr și dreptate, negate la tot pasul de machiavelicurile „democrației originale”. Poporul român așteaptă de ani de zile să cunoască istoria reală a dictaturilor care s-au exercitat pe spinarea lui, începând cu cea carlistă, trecând prin dictatura antonesciană și cea de funestă amintire și de lungă durată, impusă de armata sovietică. Vrem să cunoaștem sine ira et studio originea Mișcării Legionare, țelurile ei, limitele ei. Și mai ales, poporul român așteaptă însetat de dreptate să afle cu exactitate ce s-a petrecut în închisorile comuniste, unde au murit cca. două milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei nevinovați, încarcerați pentru că au respins comunismul pe care l-au simțit ostil ființei naționale. Acești oameni au fost exterminați pentru că au rămas credincioși ideilor lor despre Dumnezeu, patrie și familie, murind cu visurile lor despre viitor în suflet. Poporul român așteaptă să se facă odată curățenie, să fie deconspirați securiștii care au schingiuit, să fie înlăturați toți lupii în blană de oaie activisto-securistă, care conduc în continuare țara, ruinând-o. Departe de noi intenția de a nega holocaustul, dar afirmăm răspicat că a sosit vremea denunțării gulagului comunist și a relevării exacte a numărului celor sacrificați. Și acest număr este înspăimântător de mare!

În absența respectării Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, în absența unei legi a lustrației se impune cu necesitate concentrarea pe condamnarea genocidului comunist. Am fost cobaii experimentului comunist timp de o jumătate de secol, în timp ce Mișcarea Legionară a deținut puterea doar trei luni, între noiembrie și ianuarie 1941. De aceea această lege trebuie amendată cu adăugarea incriminării viguroase a ororilor comunismului, a căror dezvăluire întârzie să aibă loc.

Din confruntările de opinii din emisiunea Jocuri de Putere la Realitatea TV în data de 13 august 2015, în prezența profesorului Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” alături de jurnaliști ca Ion M. Ioniță, Ioan Căutiș, de Măriuca Vulcănescu, una din fiicele lui Mircea Vulcănescu și cu colaborările telefonice ale filosofului Constantin Barbu, Florin Dobrescu etc. a reieșit caracterul incomplet, prea vag al legii ca să nu neliniștească un popor adesea înșelat de farsele care i s-au jucat. Revolta românilor este cu atât mai întemeiată cu cât după cincizeci de ani de interdicție a unor mari cărturari ca Noica, Eliade, Vulcănescu, Cioran, Nae Ionescu, Petre Țuțea, ascunși la fonduri speciale, acum se încearcă din nou demonizarea unor fragmente din opera lor, sub eticheta de simpatizanți legionari sau de-a dreptul fasciști. Teroarea legionară s-a comis acum 70 de ani pe o foarte scurtă durată, dar de cea comunistă abia ne-am despărțit și încă nu definitiv și ne-a torturat o jumătatea de secol. Acele răni încă ne dor și ne dor cu atât mai tare cu cât criminalii sunt încă privilegiații „democrației originale”.

Legea propusă de Institutul „Elie Wiesel” ar avea mai degrabă efectul unei diversiuni, care să ne îndepărteze de la drumul nostru esențial: asanarea societății românești de miasmele gulagului și tratarea sechelelor. Din polemica serii de la Jocuri de putere a reieșit că mai toți din marea pleiadă interbelică au bube în cap. De ce s-a băgat institutul peste primarul Timișoarei, interzicând acordarea numelui lui Petre Țuțea unei străzi? Pentru că Petre Țuțea a fost înalt funcționar într-un guvern antonescian, s-a răspuns. Eugen Ionescu este și el culpabil pentru că a fost atașat cultural la Vichy nu mai mult de doi ani din partea guvernului Antonescu. Mircea Vulcănescu este atacat pentru că fiind subsecretar de stat în Ministerul Finanțelor, în timpul regimului Antonescu, ar fi semnat un act de colectare a bijuteriilor evreilor deportați în Transnistria etc. etc.   Dar, au opinat jurnaliștii, niciunul dintre aceste spirite alese nu are la activ nici genocid, nici crime de război, așa cum glăsuiește legea, atunci de ce sunt trecuți parțial la index. Nu am auzit răspunsul clar. Toți acești intelectuali de faimă pentru noi și-au ispășit pedepse grele în timpul stalinismului, cei mai mulți sfârșind după gratii și acum se încearcă din nou demonizarea lor. Până când? La Târgul de carte Gaudeamus, 2012 filosoful Constantin Barbu, prezentând succint antologia Arhiva Neagră – Procesul Noica-Pillat – Dosarele distrugerii elitei românești a remarcat că cei douăzeci și doi de intelectuali au fost condamnați la 226 de ani de închisoare. Cine erau condamnații? Filosoful răspunde: „oameni care erau aproape niște îngeri”. Constantin Noica, cel mai mare filosof al românilor îi mărturisea lui Constantin Barbu: „m-au bătut până mi-a rămas sângele pe pereți”.

Prezentată la început mult mai benign, după aplicarea la situații concrete, legea și-a dovedit întregul caracter vicios. Aspectul ei punitiv se extinde și asupra eroilor rezistenței armate a luptătorilor anticomuniști, acei sfinți ai închisorilor, care au pierit, în majoritatea lor, aruncați în gropile comune pe care le cercetează acum Marius Oprea. „Strigătul mut al celor din gropile fără nume” îl poartă pe Marius Oprea de pe un munte pe altul ca să se facă odată dreptate. Dl. Oprea observă tragismul situației din România unde „nu avem nici un securist condamnat, nici un criminal care a ucis în numele comunismului”. Și mai departe zice cu înfiorare: „Pe mine mă tulbură să găsesc pe Dealul Crucii (Nepos, Bistrița-Năsăud) trei oameni aruncați unul peste altul, aproape îmbrățișați, într-o groapă comună, iar securistul care i-a ucis se umble liber în România de azi” (Idem, ibidem). Ca să nu mai vorbim că eticheta de legionar, fascist s-a aplicat multor victime, chiar dacă nici o probă nu susținea vinovăția. Era vremea cruntă a tribunalelor staliniste ale poporului, supravegheate de Ana Pauker, cea care ca să bage lumea în sperieți în ședințele CPEX ale PCR îsi începea fiecare luare de cuvânt cu „tovarășul Stalin mi-a spus”. Doar 5% dintre luptătorii anticomuniști din rezistența națională din munți au fost legionari. Ceilalți au aparținut diferitelor partide, inclusiv celui social-democrat sau armatei.

Institutul Wiesel monitorizează orice eveniment care i se pare suspect din punctul de vedere al legii. În 4 mai 2015 a avut loc la Sâmbăta de Sus un simpozion în memoria grupului de partizani condus de Ion Gavrilă Ogoranu în masivul Buzdugan din Munții Făgăraș. Singurul care a supraviețuit din grup a fost Ogoranu, scăpat de la execuție datorită intervenției președintelui Nixon pe lângă Ceaușescu în 1976. Alexandru Florian a caracterizat simpozionul drept fascist, susținând că ar fi interzis să promovezi memoria lui Ion Gavrilă Ogoranu deoarece acesta ca elev de liceu ar fi făcut parte din frățiile de cruce. Omul acesta a rezistat 17 ani în munți, opunându-se comunismului. Florin Dobrescu, secretarul Fundației Ogoranu consideră interdicția formulată de Institutul Wiesel „fapt de neconceput într-o Românie în care comunismul a căzut de 25 de ani și care este membră a structurilor euro-atlantice”, intenționând să-l acționeze în justiție pe dl. Florian pentru prejudiciu de imagine. Ne-au rămas de la Ion Gavrilă Ogoranu (1932-2006) memoriile strânse între coperțile cărții Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Aflăm din aceste memorii că rezistența partizanilor a fost națională și nicidecum subsumată unei grupări, unui partid. Acolo în munți partizanii socoteau că ei reprezentau adevăratul stat român, adevărata armată română. Tot restul era făcătura unor forțe de ocupație. În Testamentul pe care l-au scris în Săptămâna Mare a anului 1959, partizanii lui Ogoranu mărturiseau că „exiști în măsura în care iubești”. Dumnezeu, patria și familia erau reperele vieții lor. După spusa lui Ogoranu însuși într-un interviu televizat la Alba-Iulia, acești oameni care au suferit pentru un ideal s-au considerat „o picătură de demnitate din istoria României”. Atunci, în acel interviu, Ogoranu a amintit de martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu, care a înălțat everestic exigențele spirituale ce ne stau în față. Și noi îl pomenim azi când se împlinesc trei sute unu ani de la tragicul său sfârșit. S-a spus de atâtea ori justificat că acești eroi sunt coloana vertebrală a neamului românesc.

Două milioane de oameni au pierit în gulagul comunist și acum se cenzurează prin lege cunoașterea acestei pagini de istorie națională în numele unor false rațiuni. Poporul nostru refuză să-și mai citească istoria din manuale ca acela al lui Roller. Poporul nostru nu mai vrea un surogat de istorie. Nimeni nu are dreptul ca în numele unor motive inventate să atenteze la memoria unui popor și la libertatea lui de gândire. „Actul legislativ e de-o asemenea gravitate încât nici o poruncă de aliniere la legislația europeană nu îl poate salva”, conchide cu justețe Lucia Hossu-Longin.

(Waterford, 15 august, 2015)

Foto. Silvia Jinga