Basarabia, între gulaguri şi şanse

Basarabia, între gulaguri şi şanse

Autor: Nicolae Dabija (1948-2021)

(Text din 10 mai 2012, n.r.)

La 16 mai 1812, două imperii – Turcia şi Rusia – au tras graniţă pe trupul viu al Moldo­vei. A fost înşirată sârma ghimpată de-a lungul unui râu de la mijloc de moşie. Între noi, cei de dincoace de Prut, şi noi, cei de dincolo de Prut, s-au instalat grăniceri ruşi, apoi sovietici, apoi – „statalişti” , pentru a se perpetua crima de la 1812, ca şi cea de la 1940.

Toate necazurile noastre – deportările în si­beriile de gheaţă, întemniţările care au avut un singur mobil, vina de a fi români, aruncarea în aer a unor lăcaşe de cult cu tot cu credincioşi, exilarea la Polul Nord a mai multe sate şi a mai multe clase cu tot cu profesori, trimişi acolo să moară, hăcuirea teritorială (ni s-au furat Marea Neagră, „marea noastră”, Dunărea, munţii, ce­tăţile etc.), umilirea limbii, a istoriei, a numelor etc. – de acolo îşi au începutul.

Timp de două sute de ani, oare chiar să nu ne fi oferit Cel de Sus nicio şansă de a reveni Acasă?

Să nu fi avut Basarabia nicio ocazie de a se lipi de partea de la care a fost ruptă mişeleşte în 1812?

Dimpotrivă.

Dar, ori că oamenii au fost prea slabi şi n-au ştiut să exploateze oportunităţile, ori că acestea au fost prea firave şi n-au avut personalităţi pe potrivă, care să le fructifice.

Turcii promiseseră domnitorilor moldoveni, înainte de începerea tuturor conflagraţiilor din­tre ei şi ruşi, că, dacă înving, vor face totul ca cealaltă jumătate de Moldovă (Basarabia) să se reîntoarcă la Ţara Moldovei.

Un singur licăr de nădejde s-a ivit după Războiul Crimeii (1856), când sudul Basara­biei cu gurile Dunării revin la Ţara Moldovei.

Tot în 1856, la 16 decembrie, generalul Gheorghe Magheru adresează Franţei şi Rega­tului Sardiniei un memoriu în care solicită spri­jin celor două puteri pentru unirea Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, „cu restituirea către Moldova a teritoriului dintre Prut şi Nis­tru”.

Dar în 1878 Rusia reocupă sudul Basarabi­ei. Şi asta drept răsplată pentru faptul că arma­tele româneşti îi ajută pe ruşi să câştige bătălia de la Plevna, în preajma căreia comandantul trupelor ruseşti, ducele Nikolai Nikolaevici, îi telegrafiase speriat regelui Carol I al Români­ei: „Turcii, aducând nesfârşite trupe, ne nimi­cesc”, ceea ce-l îndeamnă pe rege să atace, şi Rusia să câştige războiul pe care-l pierdea.

În anul 1912 însă, s-a ivit o şansă reală pen­tru Basarabia.

La 1 iunie 1914, după Războiul Balcanic în urma căruia România se alege cu încă o parte din Dobrogea, soseşte la Constanţa cu iahtul Sandard familia imperială rusă. Ţarul Nicolae al II-lea şi împărăteasa Alexandra sunt însoţiţi de copiii lor. Intenţia ţarului era să o mărite pe una dintre fete, pe Marea Ducesă Olga, cu Al­teţa Regală Principele Carol, fiul regelui Fer­dinand al României, proiect promovat puternic de către ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Sazonov.

Această călătorie trebuia să-i facă să se des­copere mai bine şi să-i apropie pe cei doi tineri prinţi.

Cele două familii urmau astfel să se înru­dească.

Ţarul Nicolae al II-ea a promis atunci să-i dea drept zestre fetei sale – care urma să devină moştenitoare a tronului României – gubernia Basarabia. Presa rusească începuse a vorbi de faptul că, timp de o sută de ani, Basarabia a ră­mas românească, fiind un corp străin în trupul Rusiei, pentru ca să pregătească astfel opinia publică pentru o eventuală restituire a Basara­biei către România.

Iată, de exemplu, ce scrie Nikolai Durnovo, ministrul Educaţiei din Rusia ţaristă (tocmai cel care refuza să deschidă şcoli moldoveneşti în Basarabia) în publicaţia „Peterburgskie Ve­domosti” din 27 mai 1912: „Ce-am făcut noi într-o sută de ani, pentru populaţia moldove­nească, pentru progresul ei cultural? Nimic! Căci toate şcolile înfiinţate acolo n-au decât scopul de a-i transforma pe Români în velico­ruşi… Nici unul din episcopii de acolo nu ştie româneşte… Oricât de mic ar fi un popor, el cere să fie respectat, e mândru de existenţa sa şi nu vrea să servească de îngrăşământ Ruşi­lor, Nemţilor, Ungurilor sau altor popoare… Românii au luptat vitejeşte contra Turcilor şi Maghiarilor pentru ţara lor, şi au mers cu Ruşii la Plevna, în 1877-’78. Paisprezece mii de Ro­mâni basarabeni au căzut pe câmpurile de luptă din îndepărtata Manciurie… Arhiepiscopul a alungat din Basarabia cele mai bune forţe spi­rituale şi culturale; limba română e înlăturată din biserici… Basarabia a rămas foarte în urmă faţă de România. Chişinăul a depăşit Iaşii ca di­mensiuni, dar nu se poate compara… Populaţia rusă venită aici ca funcţionari „rusificatori” n-a ridicat, pentru localnici, prosperitatea materia­lă, nici pe cea morală…”.

După vizita familiei imperiale va mai urma una, menită să apropie cele două ţări: la Bucu­reşti va sosi marele duce Nikolai Mihailovici al Rusiei cu misiunea oficială de a-i înmâna rege­lui Carol I bastonul de feldmareşal al armatei ruse.

Dar cei doi prinţi nu rămăseseră prea încân­taţi unul de celălalt. Alteţa Sa Carol al II-lea, îndrăgostit atunci de Zizi Lambrino, o găsi pe rusoaică „alintată, nepotrivită” şi… căsătoria princiară n-a mai avut loc, iar Basarabia a ră­mas şi-n continuare între străini.

Dacă mariajul celor doi avea să se întâm­ple, acesta ar fi salvat atât Basarabia, cât şi pe Marea Ducesă Olga, care va fi împuşcată la 16 iulie 1917, peste trei ani, de către bolşevici în beciurile casei Ipatiev din Ekaterinburg.

Şansa noastră ar fi devenit obligatoriu şi şansa celei care s-ar fi numit Maiestatea Sa Olga, regina României.

În perioada interbelică URSS propune în câteva rânduri României recunoaşterea reve­nirii Basarabiei la trupul României, în schim­bul cedării Tezaurului românesc care se afla la Moscova. Dar România nu acceptă târgul. Să dea ceva care îi aparţine de drept – pentru ceva care îi aparţine de drept, guvernului de la Bucu­reşti i se păruse prea de tot.

Economistul Mihai Patraş mai vorbeşte de un dosar în subiectul Basarabiei şi Bucovinei de la începutul anilor ’60. Atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej reuşise să-l convingă pe Nikita Hruşciov să mute graniţa simbolică dintre cele două Moldove socialiste pe Nistru, Basarabia şi Bucovina urmând să fie încorporate României.

Dosarul fusese completat, dar… Hruşciov a fost înlăturat de la putere de L.Brejnev, iar Basarabia şi Bucovina au rămas acolo unde au fost.

Deşi în ultimatumul URSS înaintat Româ­niei la 28 iunie 1940 se spune că Bucovina, care n-a aparţinut niciodată Rusiei sau Uni­unii Sovietice, e luată de la România doar ca „şcodă” (cuvânt transnistrean, care înseamnă „despăgubire”) pentru exploatarea Basarabiei de către România timp de 22 de ani. Cei 22 de ani pentru Bucovina expirau în 1962. Ulterior Brejnev a ignorat orice discuţie pe marginea acestui subiect cu conducătorii României.

Şi după 1991 au existat tentative de a readu­ce Basarabia la Ţara-mamă.

Despre ele au a vorbi istoricii de mâine.

Dar acestea au eşuat din cauza ambiţiilor politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului. Ei n-au dorit să rectifice o nedreptate a istoriei, preferând să fie miniştri, preşedinţi, deputaţi, veşnici, cum crezuseră dânşii că vor fi atunci, ca şi-n 1992, 1993… 2012.

La ora actuală, Basarabia nu mai e un litigiu dintre România şi Rusia ţaristă sau România şi URSS, ci – ca şi la 1812 – o problemă internă, dintre un mal al Prutului şi celălalt mal al Pru­tului, adică dintre Moldova şi… Moldova.

Vor avea conducătorii noştri înţelepciunea necesară ca să anuleze o decizie strâmbă luată de Turcia şi Rusia acum 200 de ani şi perpetu­ată de URSS la 1940?!

De ei depinde dacă Basarabia (Republica Moldova) va fi pe viitor un teritoriu al Uniunii Europene sau va fi extremitatea vestică a vii­toarei Uniuni Euroasiatice, URSS-2, ce se află acum în reparaţie de GULAG-uri, care ne aş­teaptă ca să ne facă fericiţi.

Foto. Nicolae Dabija