In Memoriam: Niculae Ulieru – verticalitatea care nu a plecat niciodată

In Memoriam: Niculae Ulieru – verticalitatea care nu a plecat niciodată

Autor: Daniela Gîfu

Niculae Ulieriu (23 mai 1941 – 13 august 2026)

Când pleacă un om ca Niculae Ulieriu, nu dispare doar o biografie, ci se frânge o axă a lumii. Plecarea lui nu este o absență, ci un cutremur tăcut, din acelea care nu dărâmă clădiri, ci conștiințe. Sunt oameni a căror plecare nu se măsoară în ani, ci în felul în care se schimbă aerul după ei. Ulieriu a fost unul dintre aceștia: un corifeu al verticalității, un reper rar, o voce care nu s-a plecat niciodată, nici în fața puterii, nici în fața fricii, nici în fața istoriei.

S-a născut în 1941, într-o Românie care își purta rănile ca pe niște trepte. A crescut în filologie, în limba română și franceză, format de titani ai culturii, Călinescu, Vianu, Edgar Papu, Rosetti, profesori care nu formau studenți, ci caractere. Din acea școală a învățat nu doar literatura, ci verticalitatea. Nu doar gramatica, ci demnitatea. Nu doar stilul, ci curajul de a spune ce vede, chiar și atunci când lumea prefera să nu audă.

În 1966 a intrat în Ministerul de Externe, în relații culturale, unde nu a pus doar bazele unui concept artistic, ci a deschis o fereastră. Festivalul „Cerbul de Aur” nu a fost o idee, ci o respirație: o breșă de lumină într-o țară care trăia cu plămânii strânși. A fost diplomat, publicist, critic de film, om de cultură, un intelectual care trăia în două lumi: cea oficială și cea artistică. În 1969 a fost anchetat de Securitate pentru că a spus, cu luciditate, că Nicolae Ceaușescu nu are pregătirea necesară pentru a conduce România. A fost dat afară, marginalizat, redus, dar nu înfrânt. Ulieriu nu era omul care să se plece. Era omul care se ridica.

În martie 1990, la câteva zile după înființarea SRI, a fost chemat în departamentul de analiză-sinteză. Nu pentru obediență. Nu pentru docilitate. Ci pentru inteligență, memorie, cultură, verticalitate. În 1992 a devenit primul și cel mai longeviv purtător de cuvânt al SRI. A construit imaginea instituției într-o perioadă în care România învăța să respire din nou. A fost vocea care explica, nu vocea care ascundea. A fost omul care nu a mințit.

A colaborat direct cu Virgil Măgureanu, într-o perioadă în care instituția își căuta echilibrul între putere și adevăr. Ulieriu a înțeles mecanismele lumii, ale tăcerii, ale compromisului, dar nu a acceptat niciodată să fie parte din ele. Iar pentru această verticalitate, România l-a răsplătit cu o pensie de mizerie, ca pe mulți dintre cei care au servit-o cu demnitate. Nu a cerut nimic, nu a revendicat nimic, nu s-a plâns niciodată. A dus nedreptatea ca pe o rană tăcută, fără să o transforme în ură. A rămas, până la capăt, un om care nu a negociat adevărul, chiar dacă adevărul nu i-a adus nici privilegii, nici protecție.

După 1997, lumea l-a împins la margine, dar el nu a căzut. A spus mereu că instituția și-a pierdut anvergura intelectuală. A continuat să scrie, să analizeze, să vorbească despre multipolarism, despre pierderea suveranității, despre degradarea clasei politice, despre obediența față de capitale care nu sunt Bucureștiul. A fost acuzat, atacat, numit „trădător”. Dar cei care l-au acuzat nu au avut niciodată alfabetul interior necesar pentru a-l citi, nu au avut liniștea de a urca treapta pe care el o atinsese, nu au avut acea disciplină a spiritului fără de care un om vertical rămâne opac. Ulieriu era dintre aceia pe care nu-i poți înțelege dacă nu ai traversat propriile tale nopți cu ochii deschiși. Pentru că el nu a trădat România. A trădat doar minciuna, iar minciuna nu iartă niciodată pe cei care o părăsesc.

A fost critic de film, publicist, analist geopolitic, strateg politic, om de cultură. A fost prietenul artiștilor, al regizorilor, al celor care trăiau la marginea lumii oficiale. A fost implicat în proiecte culturale cu oameni controversați, nu din frivolitate, ci din dorința de a înțelege lumea reală, nu lumea cosmetizată. A fost un om care a trăit intens, un om care nu s-a ascuns, un om care nu a negociat adevărul.

Eu l-am cunoscut altfel. Nu din articole, nu din interviuri, nu din zvonuri. L-am cunoscut prin colonelul Alexandru Poleucă, gâtul care ținea capul drept. A ales Pescărușul nu întâmplător, ci pentru că era locul lor, al oamenilor vechii școli, locul unde puteai vedea totul fără să fii văzut, locul unde privirea de ansamblu nu era un avantaj, ci o condiție de existență. Acolo, înainte de candidatura mea din toamna anului 2024, Ulieriu m-a privit cu ochii lui de om crescut în disciplina tăcută a Securității. Nu m-a măsurat. M-a străbătut. A trecut prin mine cu acea claritate rece a profesioniștilor care nu caută detalii, ci esențe. A înțeles în câteva secunde, cu o precizie care nu avea nimic teatral, nimic ostentativ, doar acea lumină interioară a oamenilor care au văzut prea mult ca să se mai înșele. Și în tăcerea aceea scurtă, am înțeles că mă acceptase.

Ne-am plăcut imediat. Ne lega iubirea de țară, ne lega verticalitatea, ne lega felul în care vedeam România. Era o recunoaștere între două lumi care nu se întâlnesc des. Fusese pentru scurtă vreme purtătorul de cuvânt al PRM-ului, un partid care nu mai era de multă vreme al lui Corneliu Vadim Tudor. Dar Ulieriu nu era omul etichetelor. Era omul misiunilor. Și misiunile lui nu aveau culoare politică, ci direcție morală.

Urma să lucrăm împreună, dar viața m-a dus în altă parte, iar el s-a retras în universul lui. Vorbeam din când în când. Îmi citise cartea „Temeliile Turnului Babel”. Mi-a spus, cu acea liniște care nu explică, ci dezvăluie, că în paginile mele văzuse femeia într-o lumină pe care puțini o pot privi fără să se clatine. Nu era un compliment. Era o recunoaștere. O confirmare că înțelegea și tăcerea dintre cuvinte. Când a intrat în spital, am crezut că va izbândi. Știam de problemele lui de sănătate, cele despre care nu vorbea niciodată. Le purta ca pe niște pietre în buzunar, fără să le arate nimănui. Dar Dumnezeu a avut nevoie de el.

Nicolae Ulieriu nu a plecat. A trecut. A trecut în locul unde lumina nu mai are nevoie de microfoane, în locul unde cuvintele nu se mai scriu, ci se aud direct în inimă, în locul unde oamenii verticali nu mai sunt marginalizați, ci așezați la masa celor care au dus adevărul până la capăt. Și dacă îl comemorăm astăzi, nu o facem pentru că a murit. O facem pentru că a rămas. În memoria noastră, în discursurile noastre, în felul în care ne uităm la țară, în felul în care ne ridicăm atunci când alții se așază.

Nicolae Ulieriu nu este o amintire. Este o scară. Una pe care urcăm fără să o vedem, dar pe care o simțim sub tălpi. Un corifeu al demnității românești, un om care nu a cerut aplauze, dar a meritat toate. A rămas în felul în care adevărul încă mai caută oameni care să-l poarte, în felul în care România încă mai are nevoie de cei care nu se pleacă.

Drum lin, Nicolae Ulieriu! Nu spre tăcere, ci spre locul unde tăcerea devine lumină. Nu spre uitare, ci spre locul unde memoria nu mai are nevoie de nume. Nu spre sfârșit, ci spre începutul care încă ne ține minte. Drum lin, Prieten drag! România te-a pierdut o dată. Dar nu te va pierde niciodată cu adevărat.

(Dr. Daniela Gîfu, Iași, 14 august 2026)

Foto. Daniela Gîfu