April 17, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

NATO, confruntarea Vestului cu Rusia, ambițiile lui Klaus Iohannis

10 min read

NATO, confruntarea Vestului cu Rusia, ambițiile lui Klaus Iohannis

Autor: Alexandru Lăzescu

 

Klaus Iohannis pare să se încadreze bine în grila de criterii pentru poziția de secretar NATO într-un moment extrem de complicat pentru Occident; dacă are și calitățile necesare, iată o întrebare la care e dificil de răspuns.

Viitorul NATO și soarta securității europene sunt fundamental legate de soarta războiului din Ucraina, mai precis de felul în care se va tranșa confruntarea dintre Occident și Rusia (unde Vladimir Putin își oferă un nou mandat de 6 ani. Și nu oricum, ci cu un scor record de 87 de procente). În fapt, un deznodământ al conflictului care va fi perceput de restul planetei drept un succes al Rusiei, va avea probabil reverberații globale majore, deloc favorabile din punctul nostru de vedere.

Realitatea este că NATO traversează o perioadă delicată chiar dacă aderarea Finlandei și a Suediei a dus la o consolidare a flancului în regiunea Mării Baltice unde Estonia, Letonia și Lituania sunt într-o poziție vulnerabilă în raport cu Federația Rusă. Sunt însă destule tensiuni interne privind natura și dimensiunea sprijinului pentru Ucraina în care sunt implicate între altele Franța, Germania, Marea Britanie, chiar dacă recenta reuniune de la Berlin a așa-numitului triunghi Weimar (Germania, Franța, Polonia) a încercat să ofere public o imagine de unitate. Există de altfel tensiuni serioase chiar în interiorul coaliției de guvernare de la Berlin. Pe fondul unei diminuări constante a sprijinului public din Germania pentru sprijinirea Ucrainei, cancelarul social-democrat Olaf Scholz, al cărui partid a pledat tradițional pentru o relație privilegiată cu Moscova, se opune livrării de rachete Taurus Kievului spre nemulțumirea celorlalte două partide din coaliție și a opoziției creștin democrate.

Interceptarea unei convorbiri online, gestionată neglijent de ofițeri de rang înalt din armata germană, făcută publică de canalul media guvernamental rus RT, și informația scăpată, e neclar dacă accidental sau nu, de Scholz despre prezența unor militari britanici care îi asistă pe ucraineni în operarea rachetelor Storm Shadow, au pus suplimentar gaz pe foc în relațiile dintre membrii cheie din NATO. Spre satisfacția Kremlinului. De pildă Ben Wallace, fostul secretar britanic al Apărării, a reacționat dur spunând că „Scholz a arătat că, în ceea ce privește securitatea Europei, el este omul nepotrivit, aflat la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit”.

Iar asta se întâmplă într-un moment în care secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, al cărui mandat se va încheia la începutul lunii octombrie, le-a cerut aliaților să furnizeze urgent Ucrainei munițiile necesare pentru a rezista presiunii militare a Rusiei, în absența cărora situația de pe front se deteriorează rapid.

În interiorul alianței există deosebiri importante atât în privința dimensiunii sprijinului pentru Ucraina, cât și în privința percepției impactului de ansamblu al conflictului în Europa și pe plan global. Unii consideră că Rusia a fost provocată de expansiunea NATO către Est și nu face decât să reacționeze legitim din rațiuni de securitate. Alții chiar sunt de părere că de fapt NATO nici nu ar trebui să mai existe din moment ce, la încheierea Războiului Rece, Pactul de la Varșovia s-a desființat. În fine sunt și cei care cred că tot ce-și dorește Putin este să se consfințească incorporarea Crimeei și a părții din Donbas pe care o controlează deja și ca Ucraina să nu intre în NATO. Așa că dacă s-ar ajunge la un acord, războiul s-ar putea termina relativ satisfăcător pentru ambele părți, spre ușurarea generală.

Ce se uită în toate aceste cazuri este că, la fel ca Iranul sau China, Rusia este o putere imperială care privește lumea și relațiile internaționale cu totul altfel decât o face Occidentul. Consideră, de pildă, că este îndrituită legitim să-și recupereze cel puțin o parte din sfera de influență din perioada Uniunii Sovietice. Într-un discurs relativ recent Putin și-a exprimat regretul chiar față de pierderea unor teritorii care făcuseră parte din Imperiul Țarist, precum Polonia și țările baltice, după Primul Război Mondial. Este un element esențial care trebuie avut în vedere ori de câte ori se discută despre arhitectura de securitate de pe continent și aspirațiile Federației Ruse.

De partea cealaltă a Atlanticului există un curent tot mai răspândit la nivelul opiniei publice reticent dacă nu chiar ostil continuării ajutorului pentru Ucraina. Există o motivație radicală care pleacă de la premisa că America trebuie să se concentreze pe rezolvarea provocărilor interne, în principal cea reprezentată de migrația ilegală acceptată și chiar încurajată de administrația Biden, și o alta care pleacă de la ideea că având în vedere resursele limitate Statele Unite trebuie să se concentreze pe competiția cu China lăsând conflictul din Ucraina pe seama europenilor.

Numai că e îndoielnic că europenii vor putea face asta singuri, din cauza capacității lor militare limitate, a inexistenței unei baze industriale care să poată susține eforturile de război, după ce, ca urmare a globalizării, producția de bunuri s-a mutat în mare parte în afara continentului, și, nu în ultimul rând, a deficitului de voință politică, a pacifismului inoculat la nivelul societății. Se vorbește adesea despre PIB-ul cumulat al Europei care îl depășește cu mult pe cel al Rusiei numai că nu PIB-urile intră în luptă. S-a văzut de atâtea ori în istorie cum civilizații sofisticate și bogate, imperii precum cel chinez în perioada invaziei mongole, au sucombat în fața unor agresori brutali foarte determinați.

De aceea este de așteptat ca în cazul unei retrageri chiar și parțiale, dar semnificative a Americii de pe continent, pe fondul anti-americanismului larg răspândit în Franța și Germania să prindă consistență ideea negocierii unui acord separat de securitate cu Moscova, chiar dacă tonul dur al unor discursuri poate da impresia contrară. Prin această lentilă trebuie privite, de pildă, și ultimele declarații ale lui Macron. Președintele francez vrea să exploateze blocajul din Congresul american privind alocarea bugetară pentru Ucraina și sperietoarea cu posibila revenire a lui Donald Trump la Casa Albă, pentru a readuce în discuție proiectul unei Europe suverane, bineînțeles sub cârma Parisului.

E drept, sunt și critici raționale legate de maniera în care este abordat sprijinul Kievului. Pe de o parte a existat o diferență serioasă între retorica Casei Albe din acest punct de vedere și implementare. Și administrația Biden, ca și Olaf Scholz de altfel, au introdus permanent restricții la livrările de armament către Ucraina de teama de a nu provoca Rusia, care ar fi putut duce la escaladare și chiar la un pericol nuclear. În afară de asta devine tot mai clar că nu este precizat un obiectiv strategic realist în privința conflictului. Este nerealist să crezi că dacă nu-i mai dai armament Ucrainei, apropo de ce a spus și Putin în interviul acordat lui Tucker Carlson, se va ajunge repede la negocieri și încetarea conflictului. De ce ar renunța Moscova la obiectivul său strategic de a controla întreaga Ucraină prin instalarea unui regim marionetă la Kiev atunci când adversarul este într-o poziție atât de dezavantajoasă? Dar la fel de nerealist începe să devină și obiectivul maximalist al Ucrainei, acela de a recupera integral teritoriile pierdute în 2014.

De altfel chiar și în Ucraina suportul pentru acest obiectiv se redusese, încă din octombrie anul trecut, a scăzut de la 70 la 60 de procente. Apoi, doar 17 procente dintre polonezi mai cred că Ucraina mai poate câștiga războiul. În timp ce partidele politice care critică sprijinul necondiționat pentru Ucraina, precum AfD în Germania, FPÖ în Austria, partidul lui Marine Le Pen în Franța, sunt în creștere în sondaje.

Acesta este contextul în care Klaus Iohannis a anunțat că se înscrie în cursa pentru obținerea poziției de secretar general NATO. Primele reacții au fost mai degrabă critice. Un influent cotidian german, FAZ, nota că astfel se creează tensiuni în alianță într-un moment critic pentru Europa. Mai întâi pentru că e vorba de o ieșire deliberată din economia procedurilor și a circuitului decizional tradițional în astfel de cazuri. Conform cutumei, poziția de secretar general revine unui european și se decide în baza unor consultări în culise în care Statele Unite, care au de departe ponderea militară cea mai mare în organizație, au un rol hotărâtor. Nu e vorba de nici un fel de proces democratic care să justifice depunerea unei candidaturi. În al doilea rând, pentru că deja principalele puteri din NATO, Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Germania, își anunțaseră deja sprijinul pentru premierul olandez Mark Rutte, care în prezent se află în fruntea unui guvern interimar.

Situația actuală este însă foarte diferită. Din varii motive, opoziția față de Mark Rutte este substanțială. În primul rând dinspre țările baltice. De pildă, fostul președinte al Estoniei, Toomas Hendrik Ilves, a pus în discuție credibilitatea morală a alegerii lui Mark Rutte, care ar fi al patrulea olandez care ar ocupa această funcție și s-a aflat timp de 13 ani în fruntea unui guvern cu un buget al apărării mult sub ținta de 2 procente din PIB. În ceea ce îl privește pe Viktor Orban, acesta nu-i poate ierta lui Rutte criticile dure la adresa sa, după cum nici bulgarii nu uită probabil poziția Olandei în privința Schengen-ului. Și este posibil ca Erdogan să fie și el tentat să se opună unui politician din Europa de Vest. E un front de rezistență destul de substanțial pe care suporterii lui Rutte vor avea dificultăți să-l destrame prin presiuni în culise.

În aceste condiții Klaus Iohannis pare să fi prins un culoar favorabil, fie pentru poziția de secretar general, fie pentru a intra eventual în negocieri pentru una din Uniunea Europeană. Un cumul de factori pare să-l favorizeze: iritarea la nivel personal față de Rutte, iritarea Estului față de faptul că este lăsat regulat la o parte la atribuirea unor astfel de poziții de vârf, lucru pe care nu este simplu să-l ignori atunci când ai un conflict în imediata vecinătate a acestui flanc NATO, plus importanța în creștere a regiunii Mării Negre. Apoi, un secretar general din Est este și un semnal simbolic transmis Rusiei care cu siguranță nu a renunțat la ideea de a-și recupera măcar parțial o sferă de influență în regiune. Dar unul care să nu fie totuși văzut drept excesiv de agresiv față de Moscova, așa cum este Kaja Kallas, premierul Estoniei, pe care Rusia a inclus-o pe o listă neagră.

Klaus Iohannis pare să-și fi pregătit cu grijă pașii urmărindu-și cu multă determinare interesele proprii. Este posibil ca vizita pe care a făcut-o la Kiev în iunie 2022 împreună cu Emmanuel Macron, Olaf Scholz și Mario Draghi să fie chiar un gest pregătitor pentru demersul de acum. În afara de asta, un amănunt în general trecut cu vederea este acela că exact atunci când, pe 22 februarie, Casa Albă își anunța sprijinul pentru Mark Rutte, apărea o informație pe Bloomberg că și Klaus Iohannis ar fi interesat de poziția de secretar general. E greu de crezut că a fost doar o întâmplare. Ce rămâne de stabilit este doar dacă președintele ar fi încercat să obțină de la americani acceptarea lui pe o listă rezervă. Cunoscând cu câtă minuțiozitate își urmărește interesele și prudența de care dă dovadă nu pare deloc exclusă ipoteza.

Sigur, întrebarea este dacă Klaus Iohannis este potrivit pentru funcție. Secretarul general nu are în realitate o mare putere de decizie. În chestiunile majore deciziile le iau în principal marile puteri din NATO, în special America. Îndeplinește însă rolul de diplomat, de mediator dacă este cazul, de om de comunicare, rol pe care Jens Stoltenberg l-a jucat cu succes mai ales în acești ultimi doi ani.

Dacă ne uităm la ceea ce făcut în România mulți vor fi tentați să-l vadă nepotrivit pe Klaus Iohannis. Dar în astfel de situații ceea ce contează este încadrarea într-o grilă de criterii, diferită față de cea cu care se operează în țară. „Pe plan intern, Iohannis este adesea criticat pentru modul său distant și stilul laconic”, scrie Brussels Signal. „Dar, în practică, el s-a dovedit a fi un politician extrem de eficient și flexibil, menținând o puternică influență asupra puterii prin reformarea guvernelor în momente cheie. În 2021, el a supravegheat chiar crearea unei coaliții stânga-dreapta după modelul german, o abilitate politică importantă care ar fi vitală în gestionarea politicii NATO.” La fel, ar putea fi apreciat favorabil și faptul că sprijinul masiv pentru Ucraina derulat prin România s-a făcut extrem de discret. „Iohannis a considerat că este mai potrivit ca România să ajute Ucraina în mod discret, dar eficient, chiar și cu prețul recunoașterii internaționale”, subliniază aceeași publicație. Care adaugă că un secretar de etnie germană provenit din Est ar fi un liant simbolic între cele două părți ale continentului.

Cât de mult vor cântări aceste argumente în final e dificil de spus. Dar șansa lui Iohannis este că în acest moment e greu de identificat un contracandidat care să poată bifa toate căsuțele, practic obligatorii, pentru poziția de secretar NATO în aceste vremuri tulburi pentru Alianță.

Foto. Alexandru Lăzescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.