Un discurs despre Starea Uniunii la Washington, un Congres PPE la Bucureşti

Un discurs despre Starea Uniunii la Washington, un Congres PPE la Bucureşti

Autor: Alexandru Lăzescu

În America, Joe Biden a transformat discursul despre Starea Uniunii într-unul strict electoral. Pentru mulţi dintre liderii prezenţi la Bucureşti, eticheta de conservatorism s-a dovedit a fi una fără acoperire în realitate.

„Preşedintele Joe Biden este unul dintre puţinii preşedinţi ai căror vărstă este de două ori mai mare decât sprijinul de care se bucură în rândul publicului”, notează ironic publicaţia conservatoare National Review la finalul unui editorial în care trece în revistă discrepanţele majore între succesele clamate de administraţia acestuia în discursul despre Starea Uniunii, cu privire la economie, inflaţie, migraţia ilegală, „salvarea democraţiei”, şi realitatea de pe teren. A fost un discurs electoral partizan mai degrabă decât unul despre starea Uniunii, aşa cum se aşteaptă de obicei în astfel de situaţii. Un alt fapt remarcabil este lipsa de interes a americanilor. Audienţa a fost de mai puţin de 27 milioane. Spre comparaţie, în 2018, cînd era Trump preşedinte, a fost de 45,5 milioane.

„În mii de oraşe şi localităţi, poporul american scrie cea mai mare poveste de revenire care nu a fost niciodată spusă”, a declarat Biden pe un ton ridicat în discursul de joi (7 martie, n.n.) privind starea Uniunii. Revenire în raport cu fostul mandat al lui Donald Trump, bineînţels. Numai că poporul american este departe de a-i împărtăşi entuziasmul, percepţia pozitivă a preşedintelui este în acest moment una dintre cele mai scăzute din istorie. În ultimele săptămâni vârsta şi problemele cognitive evidente ale lui Joe Biden deveniseră un subiect proeminent de discuţie stârnind îngrijorări serioase chiar printre simpatizanţii Democraţi. Alături de presiunile agresive ale segmentului neo-marxist şi pro-Hamas (ideologii care coexistă de minune în interiorul Partidului Democrat), nemulţumit de sprijinul american pentru Israel, care riscă să-l coste voturi preţioase în Michigan, unul din statele cheie. De aceea prorităţile lui Joe Biden în discursul despre Starea Uniunii nu au fost nicidecum acelea de a vorbi despre enormele provocări interne şi externe cu care se confruntă Statele Unite, cu siguranţă cele mai grave de după terminarea Războiului Rece, dacă nu chiar din întreaga perioadă post-belică, ci acelea de a-şi convinge nucleul său politic de bază că e suficient de viguros pentru a se bate pentru al doilea mandat şi de a tempera cât de cât atacurile din zona radicală a partidului.

În mod cvasi-miraculos (care sigur ridică şi destule întrebări) preşedintele american a părut, într-adevăr, mult mai în putere şi mai coerent ca în alte ipostaze în care se deplasa cu dificultate şi îşi pierdea coerenţa verbală. Pentru a-şi energiza baza electotorală a lansat atacuri agresive repetate la adresa lui Donald Trump şi a Partidului Republican în ansamblu, a vorbit despre sprijinul administraţie sale pentru „transgenderism” şi avorturi, şi, se pare, o premieră, a atacat şi Curtea Supremă, în principal pe această ultimă temă.

„Un Biden energic îl atacă pe Trump şi pe cei care se îndoiesc de el”, titrează New York Times. „Subtextul discursului de 68 de minute a fost acela de a-i calma pe democraţii şi independenţii îngrijoraţi că este prea bătrân pentru a mai candida pentru un nou mandat”. În timp ce Wall Street Journal îl descrie drept „un discurs partizan despre Starea de Dezbinare naţională, lipsit de orice urmă de abordare bipartizană”. Observaţie care nu a făcut decât să dovedească, încă o dată, cât de adâncă este falia politică şi ideologică din societatea americană. Realitate pe care o recunoaşte şi New York Times, un sprijinitor pe faţă, fervent, al Partidului Democrat, atunci când menţionează că Joe Biden a vorbit „doar în treacăt despre „agenda sa de unitate”, într-un discurs care nu s-a vorbit aproape deloc de unitate”.

Din discurs nu puteau să lipsească nici avertismentele, de acum standard, privind „ameninţarea la adresa democraţiei” reprezentată de Donald Trump şi MAGA. Biden a mers chiar până acolo în a comparat-o cu cea a Rusiei lui Vladimir Putin. Ceea ce e ironic având în vedere că tocmai reprezentanţii Partidului Democrat au încercat să-l scoată pe Donald Trump de pe buletinele de vot, decizie între timp anulată de Curtea Supremă.

În aceste condiţii nu este de mirare că practic toate chestiunile considerate grave de către opinia publică, de care Administraţia Biden este covârşitor considerată responsabilă, precum imigraţia ilegală şi economie, fie au fost puse, sfidând realitatea, pe seama adversarilor politici Republicani, în primul caz, fie au fost cosmetizate, în cel de-al doilea. Chiar dacă, la nivel macro, economia americană nu stă neapărat rău în raport cu altele în acest moment, ceea ce publicul percepe e faptul că în cei trei ani ai actualului mandat preţurile au crescut exploziv, adesea cu peste 30 de procente. Ceea ce nici nu este surprinzător. După cum spune John Cochrane, profesor de Economie la Universitatea Stanford, la ce poţi aştepta atunci când tipăreşti şi arunci pe piaţă $5 trilioane?

De partea cealaltă a Atlanticului, la Bucureşti, discursurile auto-laudative de la Congresul PPE despre marile realizări ale Uniunii Europene sub înţeleapta sa conducere suferă în bună măsură de acelaşi gen de distopie şi accente demagogice. De pildă, Klaus Iohannis, care în cei aproape zece ani de mandat a acordat doar trei interviuri, între care unul unei jurnaliste care a ajuns ulterior consilier la Cotroceni şi un altul unui jurnalist care a ajuns purtător de cuvânt la guvern, şi nu a găsit cu cale să se adreseze naţiunii în chestiuni grave, precum războiul din Ucraina, a lansat de pe scena Congresului de la RomExpo un apel ca UE să comunice mai bine cu cetăţenii.

La fel de ironic este şi faptul că, în timp ce pe scenă s-au auzit multe discursuri despre cât de importantă este prezenţa la urne la alegerile europarlamentare din 9 iunie, în lupta împotriva extremismului, din cei 801 delegaţi prezenţi la Congres doar 499 au găsit cu cale să participe la votul pentru desemnarea candidatului pentru poziţia de preşedinte a Comisiei Europene. Până la urmă Ursula von der Leyen, de altfel singurul candidat, a fost aleasă cu 400 de voturi pentru, 89 împotrivă (venite în principal de la francezi cărora nu le pică deloc bine legăturile ei cordiale cu Macron) şi 10 abţineri. O opoziţie nu tocmai neglijabilă, care a fost subliniată şi în comentarii, dar care în final nu a putut da peste cap aranjamente făcute de multă vreme în culise.

E bine de remarcat şi faptul că desemnarea la Congres a unui candidat PPE nu garantează nimic, în ceea ce priveşte rezultatul final. Cu cinci ani în urmă candidatul desemnat fusese Manfred Weber, actualul şef al grupului politic, dar a trebuit să fie înlocuit atunci în ultimul moment chiar de Ursula von der Leyen mai ales din cauza opoziţiei lui Emmanuel Macron. Este probabil şi acesta motivul pentru care 300 de delegaţi au considerat că nu merită să se deranjeze să voteze.

Şi la nivel european, ca şi în România, lupta împotriva birocraţiei excesive din structurile UE, menţionată şi acum la Bucureşti, se face doar în discursuri şi declaraţii politice. Cu câteva luni în urmă MEDEF, cea mai mare confederaţie a mediului de afaceri din Franţa, se plângea că şuvoiul masiv de reglementări venite de la Bruxelles creează dificultăţi juridice şi le afectează negativ competitivitatea. Însă e greu de crezut că astfel de critici vor avea vreun efect în practică. De pildă tocmai am aflat că birocraţii din Comisia Europeană au decis să interzică hotelurilor să mai utilizeze în băi flacoane cu şampon şi gel de duş. Problema nu e atât decizia în sine, soluţia alternativă cu recipiente care se umplu periodic nu e neapărat o idee rea, ci faptul că acest gen de preocupări se consumă la nivelul birocraţiei din Comisie.

La Bruxelles în jur de 50 de mii de oameni (la apogeul său, şi fără reţeaua de comunicaţii de acum Imperiul Britanic era gestionat doar de circa 3 mii de funcţionari!), în marea lor majoritate rupţi în bună măsură de viaţa reală de pe continent, unde există mari variaţii culturale şi economice în diferitele ţări din UE, inventează la foc continuu reguli peste reguli al căror impact nu îl înţeleg, în baza convingerii arogante că deţin legitimitatea morală să reglementeze în cele mai mici detalii viaţa noastră cotidiană şi funcţionarea mediului de afaceri. Rezultatul, este acela că dacă cu trei, patru, decenii în urmă PIB-ul UE era cam o treime din cel global, şi asta înaintea expansiunii în Est, în acest moment este cam de 15 procente. Sigur că lumea a evoluat între timp, mai ales în Asia s-a înregistrat o creştere economică spectaculoasă, însă, spre comparaţie, în aceeaşi perioadă, PIB-ul Statelor Unite a scăzut doar de la 25 de procente la 24.

Dar despre asta nu s-a discutat deloc la Bucureşti. Principala preocupare a fost condamnarea extremismului, fără însă să se spună şi ce anume acoperă această definiţie. Pentru că partidele populiste vizate, între care, e drept, sunt şi unele cu simpatii explicit pro-Moscova, au crescut în sondaje exploatând probleme reale, percepute ca atare de majoritatea populaţiei: imigraţia ilegală scăpată de sub control, „extravagantele”, nerealistele, politici climatice, promovarea agresivă a ideologiei identităţii de gen. S-a ajuns din acest ultim punct de vedere să se pună în discuţie dacă mai sunt relevante genurile biologice, familia tradiţională, ca instituţie, distincţia fundamentală dintre bărbaţi şi femei.

Toate aceste provocări au fost complet ignorate, abandonate, de partidele tradiţionale din PPE care se descriu drept conservatoare. E adevărat, sub presiunea protestelor masive ale fermierilor, PPE şi-a nuanţat atitudinea în materie de politici climatice şi au apărut schimbări de atitudine şi în ceea ce priveşte gestiunea migraţiei. Dar rămâne de văzut dacă sunt doar ajustări temporare, sub presiune alegerilor, sau modificări de atitudine reale.

În realitate mai toate partidele prezente la Bucureşti la Congresul PPE nu mai au principii, valori, o ideologie care să le distingă în mod real de competitorii lor politici. Conservatorismul clamat e adesea doar o etichetă fără acoperire. În Grecia, premierul Kyriakos Mitsotakis, foarte lăudat de dna von der Leyen la Bucureşti (deşi există la Bruxelles o investigaţie privind comportamentul guvernului de la Atena în materie de libertate a presei), pentru a-şi mări şansele de a câştiga poziţia de preşedinte al Consiliului European, a forţat votarea în Parlament, în ciuda împotrivirii propriului partid, Noua Democraţie, şi a 70 de procente dintre greci, o lege prin care sunt legalizate căsătoriile gay. Legea a trecut cu sprijinul opoziţiei progresiste dar situaţia în sine ilustrează nivelul lamentabil la care au coborât numeroşi politicieni europeni de vârf, pentru care agendele personale au prioritate absolută în faţa principiilor, valorilor, de la care se revendică şi pe care le vehiculează constant în spaţiul public.

Ceea ce vedem şi în Europa şi în America este un fenomen tot mai discutat în ultima perioadă: ruptura tot mai abruptă dintre elitele politice, culturale, din sfera academică şi din mass media, din marile corporaţii, şi restul populaţiei. E un conflict care foarte probabil se va acutiza în viitor pe fondul decredibilizării cvasi-generale a instituţiilor, de la structurile statului, justiţie, mass media la zona academică şi ştiinţă, elemente esenţiale care au asigurat performanţa şi stabilitatea democraţiilor occidentale. Iar asta se întâmplă într-un moment geopolitic cât se poate de delicat.

Foto. Alexandru Lăzescu