July 17, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Cum s-a ajuns în Occident la celebrarea ororilor Hamas și condamnarea Israelului?

13 min read

Cum s-a ajuns în Occident la celebrarea ororilor Hamas și condamnarea Israelului?

Autor: Alexandru Lăzescu

 

Stânga occidentală, cu largul concurs al mass media și al universităților, a promovat o narațiune complet distorsionată asupra conflictul dintre Israel și palestinieni.

În 2020, când a fost ucis George Floyd, o ucidere desigur condamnabilă, dar totuși totuși neintenționată, în America, în Marea Britanie și în multe alte țări din Occident, străzile au explodat. Sub stindardul Black Lives Matter și Antifa am asistat la proteste, adesea violente, numeroase clădiri au fost incendiate, au murit oameni. Iar cei care au avut proasta inspirație să critice violențele au avut de suferit. Au fost nevoiți să facă retractări umilitoare pentru a nu fi dați afară din universități, în multe situații chiar au fost dați afară, și-au pierdut slujbele din alte instituții sau le-au fost afectate sever afacerile.

Acum când în Israel 1300 de oameni, în marea lor majoritate civili, o cifră care nu este una finală, au fost măcelăriți cu o cruzime inimaginabilă, cel mai grav act de violență la adresa evreilor de la Holocaust încoace, am asistat la marșuri de celebrare mai peste tot în spațiul occidental. Trimiterea la Holocaust nu e deloc deplasată, în Australia, la Sidney, în fața Operei, s-a strigat „Gazați-i pe evrei”. Iar dacă naziștii nu au dorit să-și popularizeze crimele, în acest caz teroriștii Hamas au postat online, la fel ca ISIS, fotografii și clipuri video cu toate aceste orori. E adevărat, au proiectat steagul israelian pe clădiri iconice la Paris, la Londra, la Berlin, dar de pildă Federația Engleză de Fotbal a refuzat să facă asta pe Wembley înaintea meciului amical cu Australia.

Printr-o ciudată, distopică, inversiune morală, după ce israelieni, între care și mulți copii, sunt înjunghiați, răpiți, decapitați, târâți pe străzi într-un spectacol sumbru de umilință ritualică, autorii măcelului sunt glorificați. „Noi, organizațiile studențești semnatare, considerăm regimul israelian în întregime responsabil pentru violențele în desfășurare”, se spune într-o declarație comună a 31 de grupări studențești de la Universitatea Harvard, inclusiv a filialei locale Amnesty International.

Pentru o parte dintre studenții și din stafful academic din celebrele universități din Ivy League, dar și din altele, singurul vinovat este regimul de apartheid din Israel, singura democrație din Orientul Mijlociu în care arabii musulmani au reprezentare parlamentară. „În cei aproape 50 de ani de afiliere la Universitatea Harvard, nu am fost niciodată atât de dezamăgit și alienat ca astăzi”, a reacționat pe Twitter, Lawrence Summers, fost președinte a Universității, fost Secretar al Trezoreriei, deplângând reacția palidă a conducerii, altfel foarte vocală în alte situații.

Filiala din New York a organizației Socialiștilor Democrați din America, din care fac parte și membrii grupului radical democrat din Congres, a organizat un miting în care vorbitorii au aplaudat atacurile, în timp ce filiala din Connecticut a ținut să salute „lupta anticolonială fără precedent a rezistenței palestiniene”. „Astăzi, suntem martorii unei victorii istorice pentru rezistența palestiniană: pe uscat, în aer și pe mare”, a fost și mesajul entuziast al Comitetului Național al Studenților pentru Dreptate în Palestina, o rețea de grupuri pro-palestiniene din campusurile universitare americane. Într-un document pe care grupul l-a postat online se justifică crimele împotriva civililor de care se face vinovat Hamas spunându-se că fiind vorba de coloniști, aceștia nu sunt civili, sunt „instrumente militare folosite pentru a asigura controlul continuu asupra pământului palestinian furat”.

Și în Marea Britanie la doar câteva ore de la masacru, acesta era celebrat cu entuziasm prin manifestații cu conduceau cu steaguri palestiniene și claxonau în semn de celebrare a masacrului. „Suntem cu adevărat plini de bucurie, plini de mândrie pentru ceea ce s-a întâmplat”, declara la Manchester, pentru Sky News, președinta organizației „Prietenii Palestinei”, iar în Brighton, o vorbitoare a descris, în aplauzele mulțimii acțiunile Hamas din Israel ca fiind „atât de frumoase și de inspirate de văzut”.

Scene similare au avut loc la Berlin, unde totuși poliția a intervenit atunci când imigranții musulmani au afișat simboluri naziste. Nu și la Viena, unde un marș care a străbătut artera comercială a orașului s-a încheiat în fața Cancelariei Federale, afișând bannere cu svastici. La Copenhaga, o cameră de supraveghere a surprins niște bărbați în timp ce îndepărtau buchete de flori care fuseseră plasate lângă ambasada israeliană pentru a onora victimele israeliene, în timp ce la Londra au fost filmate femei musulmane care dezlipeau de pe ziduri portrete ale victimelor masacrului din sudul Israelului.

Iar în insula grecească Samos unde funcționează, cu finanțare din partea UE, un mare centru de primire a imigranților, imediat după masacrul civililor din Israel mulți dintre imigranții găzduiți acolo au sărbătorit atacul Hamas împotriva Israelului, scandând sloganuri antisemite și strigând „Allahu Akbar”.

Dacă în lumea musulmană demonstrațiile pro-Hamas erau, reacțiile din Occident probabil i-au surprins pe mulți având în vedere dimensiunea ororilor comise în Israel. Nu ar trebui. Ceea ce s-a întâmplat în insula Samos ilustrează eșecul monumental al politicilor europene în materie de migrație și al multiculturalismului.

Lumea occidentală este cea care a adăpostit, timp de decenii, revoluționari iranieni, radicali islamiști, susținători ai Hamas și Hezbollah și mulți alții din aceeași categorie. Atunci când s-a întors în 1979, în Iran, pentru a crea statul teocratic islamic care între timp și-a întins tentaculele în întregul Orient Mijlociu prin mișcările teroriste pe care le finanțează și sprijină logistic, ayatolahul Khomeini a venit de la Paris. „Le-am acordat acestor oameni drepturi pe care ei nu ni le-ar acorda niciodată în contrapartidă”, scrie Douglas Murray în The Spectator. Care se întreabă de ce sunt tolerate demonstrațiile în care să se exprime sprijinul pentru o organizație teroristă ca Hamas, o infracțiune în Marea Britanie.

Propaganda palestiniană utilizează abil termeni cu încărcătură emoțională, de tipul „închisoare în aer liber”, atunci când vorbesc despre Fâșia Gaza, sau despre apartheid care dacă ar fi analizate, ceea ce cea mai mare parte a mass media occidentale și internaționale, cu simpatii evidente pro-palestiniene, nu o fac, se dovedesc complet false. De pildă Gaza în sud se învecinează cu Egiptul, un stat arab, care în momentul de față a închis granița cu Gaza. Însă, dincolo de asta ce a împiedicat Hamas, care deține controlul total în Gaza, să aducă prosperitate, mai ales că au curs multe ajutoare internaționale? La fel și în Cisiordania. I-a împiedicat Israelul cumva? Astea sunt toate întrebări care ar trebui puse de jurnaliști, dar care nu se pun niciodată.

„Obiectivul teroriștilor este cu adevărat distrugerea fără discriminare”, scrie Gerard Baker în Wall Street Journal. „Pentru ei, un evreu mort este un bonus, dar un palestinian mort este un trofeu pe care îl pot etala în fața credulilor din mass-media occidentală pentru a transmite o presupusă echivalență morală între depravarea lor și acțiunile unui stat asediat care încearcă să-și păstreze existența.” „Cu o grabă indecentă”, scrie și Telegraph, „înainte ca victimele să fi fost măcar înmormântate, reporterii s-au grăbit să ceară opiniile unor extremiști cărora li se permite să explice că uciderea în masă, violul și răpirea copiilor și a femeilor în vârstă sunt cumva justificate pentru că palestinienii sunt oprimați.”

Oricum, pentru CNN, Hamas nu este o organizație teroristă, ci o grupare militantă, ceea ce sună chiar onorabil. Și BBC refuză să-i numească pe membrii Hamas teroriști, ceea ce le-a atras critici dure inclusiv din partea unor membri ai guvernului care se întreabă cum altcumva ar putea fi descris terorismul. Cineva observa că asta aduce aminte de modul în care Rusia se referă la invazia Ucrainei ca la o „operațiune militară specială”. BBC se apără spunând că postul nu ar trebui să ia partea cuiva și că acest lucru ar însemna o abordare „emoționanală”.

Numai că BBC s-a dovedit în trecut mult mai puțin preocupat să fie neutru atunci când a fost vorba de Brexit, de protestele violente Black Lives Matter sau de politicile adoptate în pandemie. BBC News descria atacurile aviației israeliene împotriva Hamas în Gaza drept „bombardarea unor comunități”. Nu au vorbit despre bombardarea clădirilor sau a sediilor teroriștilor, ceea ce și erau de fapt, ci despre comunități, un cuvânt cu încărcătură evident emoțională. După cum, când se vorbește de ținte civile, mass media nu face precizarea că Hamas folosește obiective civile în spatele cărora își plasează infrastructura militară. De pildă sediul de comandă Hamas se află la subsolul unui spital. Premierul Netanyahu spunea la un moment dat că „noi folosim rachete ca să ne apărăm (e vorba de sistemul de interceptare Iron Dome), ei folosesc oameni ca să-și apere rachetele”.

În podcastul ei Megyn Kelly, o cunoscută jurnalistă americană, care a lucrat în trecut pentru Fox și NBC, spune că mulți dintre moderatorii de televiziune notorii sunt de fapt personaje mediocre, preocupați în principal de statutul lor de vedete publice, care nu-și dau nici un fel de osteneală să-și pună întrebări, să înțeleagă contextul conflictului dintre Israel și palestinieni. De pildă se vorbește permanent despre varianta cu două state separate ca despre soluția miraculoasă care ar duce la rezolvarea „problemei palestiniene” și la instaurarea păcii în regiune, ignorând faptul că palestinienii, cu sprijinul lumii arabe, au refuzat în cinci rânduri, din 1947 încoace, ideea unei partiții a teritoriului. În plus, în retorica palestiniană se face adesea trimitere la „eliberarea teritoriului de sub ocupația israeliană” ceea ce înseamnă în realitate dispariția statului evreu.

Imediat după decizia proaspăt înființatei Organizații a Națiunilor Unite din 1947 de a oferi evreilor, sub impactul tragediei Holocaustului, posibilitatea de a avea un stat propriu în interiorul teritoriului istoric al Iudeei din care se trăgeau, pe care urmau să-l împartă cu populația arabă prezentă acolo, toate țările arabe din regiune, Siria, Iordania, Libanul, Egiptul, sprijinite de Arabia Saudită și Irak, au atacat Israelul, abia format. Ideea era aceea de „a-i arunca pe evrei în mare”. A fost un adevărat miracol atunci că Israelul a supraviețuit având în vedere discrepanța enormă de populație și teritoriu. A fost prima dată când soluția cu două state, Israelul și un stat arab separat, a fost respinsă de lumea arabă.

Ulterior conflictul arabo-israelian a intrat în logica competiției geopolitice Est-Vest, dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite. Cu sprijinul nemijlocit și substanțial al Moscovei, aceeași axă arabă a declanșat a doua oară un război total împotriva Israelului în 1967. Războiul de 6 zile de atunci s-a soldat cu o înfrângere masivă a arabilor și cu preluarea controlului în întregime asupra Ierusalimului și a altor teritorii aflate anterior sub controlul arabilor, peninsula Sinai (retrocedată ulterior Egiptului în cadrul unui acord istoric) și Înălțimile Golan (cu o mare importanță militară strategică).

„Problema palestiniană” a fost inventată după războiul din 1967 de către lumea arabă care a dorit să schimbe narațiunea legată de motivul real, eliminarea statului evreu din regiune – care evident nu avea cum să fie percepută favorabil pe plan internațional, cu aceea a luptei nobile pentru cauza palestinienilor opresați de coloniștii israelieni care le-ar fi furat teritoriul. Numai că în timp ce există numeroase dovezi, texte, monede, artefacte, care atestă prezența evreilor pe acest teritoriu încă de acum 3 mii de ani, nu există nici una care să evidențieze existența unui popor palestinian. După a doua mare rebeliune a evreilor împotriva romanilor, aceștia au schimbat numele provinciei din Iudeea în Palestina, iar acest lucru a fost utilizat abil pentru a da impresia, prin identificarea arabilor prezenți pe acest teritoriu drept palestinieni, că evreii ar fi dislocat o populație aflată de mii de ani acolo.

Această abilă schimbare de paradigmă a permis țărilor arabe din regiune să pretindă că luptă pentru o cauză nobilă care ulterior a fost preluată și de Iran, după ce a devenit republică islamică, dar și de Turcia sub Erdogan. În realitatea nici una dintre aceste țări nu este cu adevărat preocupată de soarta palestinienilor. Dovadă că Iordania a refuzat să încorporeze Cisiordania, după războiul de Yom Kipur, și mai târziu și Egiptul a refuzat să preia controlul asupra Fâșiei Gaza. Cât privește Iranul, „cauza palestiniană” este un pretext util în bătălia împotriva Americii și pentru distrugerea Israelului și ca parte a promovării revoluției islamice globale.

Noua narațiune a fost imediat îmbrățișată de stânga occidentală. În 2009, Jeremy Corbyn, care ulterior avea să devină liderul Partidului Laburist, spunea că este onorat să-i găzduiască în Parlamentul Britanic pe „prietenii” săi de la Hezbollah și Hamas, organizație care „luptă pentru binele poporului palestinian aducând speranța unei păci pe termen lung, justiției sociale și justiției politice în întreaga regiune”.

În cea mai mare parte, spațiul extra-occidental are o largă simpatie pentru „cauza palestiniană”. În Africa, în America de Sud, în țări din Asia. La nivel de state e un calcul geopolitic. Uniunea Sovietică în trecut, Rusia astăzi, China, sprijină pe oricine este ostil Americii. Iranul, Rusia și China văd în Gaza o provocare pentru Occident. În timp ce la nivelul populației și a elitelor intelectuale predomină resentimentele anti-occidentale. Iar cum Israelul este văzut drept un implant occidental în regiune este evident tentant să pui exclusiv pe seama occidentalilor și a colonialismului propriile tale neîmpliniri. De pildă, în Africa sunt țări care și-au căpătat independența de zeci de ani, dar conflictele tribale interne, care în unele cazuri, ca în Rwanda, au degenerat pur și simplu în genocid, și corupția endemică, au împiedicat, cu mici excepții, orice progres.

Întrebarea e însă de ce stânga occidentală, care a ajuns între timp să controleze mass media și spațiile cultural și  academic din Occident, îmbrățișează o cauză umăr la umăr cu regimuri, precum cel din Iran, care au valori situate la polul opus celor proprii. Merită consemnat și faptul că în timp ce politicienii și mass media occidentale par obsedate de „problema palestiniană” sunt absolut neinteresate de soarta creștinilor. În ultimul secol, practic toate comunitățile ne-musulmane din țările arabe din Orientul Mijlociu au fost nevoite să emigreze. Un exemplu este soarta creștinilor din Nazareth și Bethleem, localități care ar trebui în teorie să aibă o puternică semnificație pentru creștini. Acum 50 de ani erau 80% creștine, acum sunt 80% musulmane. La fel se întâmplă în Egipt, Siria, Nigeria (unde mii de creștini au fost uciși de musulmani, aproape fără nici un fel de reacție în Occident) sau în Irak, unde s-au înregistrat 2 milioane de refugiați creștini în ultimele două decenii. În timp ce cauza palestiniană se află permanent în prim plan pe agenda media, toate aceste drame se consumă în liniște. Este interesant de menționat, pentru a evidenția această evidentă asimetrie de interes, că ONU, care refuză să desemneze Hamas drept organizație teroristă, are două agenții care se ocupă de refugiați: una pentru toți refugiații de pe planetă, cealaltă, UNRWA, care se ocupă exclusiv doar de palestinieni.

Stânga moderată privește conflictul prin prisma viziunii morale Opresor – Oprimat, în care statul Israel joacă rolul primului. Ca și în alte cazuri similare, de pildă în cazul migrației, stânga este atât de îndrăgostită de viziunea nobilă a justiției sociale încât, după cum explică Thomas Sowell, preferă să ignore orice elemente factuale care ar putea să o contrazică. În ceea ce privește stânga progresistă radicală, neo-marxistă, care joacă un rol aproape dominant în spațiul academic și are o mare influență și în mass media, aceasta vede în Hamas un actor util în lupta sa împotriva capitalismului, a Americii, ca promotor al acestuia și al valorilor democrației liberale, și a Israelului prezentat drept o marionetă a Statelor Unite.

În acest context, „detalii” precum corupția endemică din Cisiordania și Gaza prin care au fost și sunt sifonate sutele de milioane de dolari trimise de Statele Unite și UE în sprijinul populației civile sau faptul că mulți dintre susținătorii din regiune a cauzei palestiniene susțin explicit eradicarea Israelului ca stat sunt complet ignorate. De pildă, Carta Hamas din 1988 stipulează ca obiectiv primordial al organizației declanșarea unui război sfânt, „continuu și nelimitat”, pentru distrugerea completă a Israelului ca o condiție esențială pentru eliberarea Palestinei și constituirea unui stat teocratic bazat pe legea islamică, Sharia, în paralel cu respingerea oricărei soluții negociate și a oricărui acord politic între cele două părți.

Ori, din 1947 încoace, au existat cinci soluții distincte cu un stat palestinian separat. Cele din 2000 și 2008 prevedeau chiar ca Ierusalimul de Est să fie capitala acestuia. De fiecare dată au fost respinse de palestinieni. Pentru liderii Fatah e mai profitabil să te legitimezi în fața populației din Cisiordania prin opoziția față de „opresorul israelian”, să sifonezi în folos propriu banii veniți ca ajutoare din afară, decât să trebuiască să-ți probezi în fața oamenilor capacitatea de guvernare. În timp ce încurajezi atacurile teroriste sinucigașe acordând compensații financiare familiilor. În ceea ce privește Hamas, deși și acolo corupția e în floare, liderii organizației politice locuiesc în Qatar, în hoteluri de lux, în timp ce în Fâșia Gaza populația civilă este folosită pe post de scuturi umane în confruntarea cu Israelul. Din acest punct de vedere este evident absurd să ți se ceară să ajungi la un acord cu o organizație care îți neagă dreptul la existență. Cu toate astea, astfel de apeluri nu încetează să apară dinspre Occident.

„Nu trebuie să fiți șocați de această inversiune șocantă a rolurilor în care sunt condamnate victimele și sunt celebrați autorii masacrului” scrie Tablet magazine într-un editorial despre ideile, instituțiile și oamenii care au provocat colapsul și degringolada morală din Occident. „Idei ale căror cusături se destrămau imediat la contactul cu realitatea erau apărate cu obstinație, în timp ce toți cei care le puneau la îndoială erau defăimați. Ceea ce vedem acum este rezultatul unui lung proces de degradare instituțională.”

Foto. Alexandru Lăzescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.