Curentul International

Curentul International Magazine

Unirea Principatelor şi diplomaţia Europei

12 min read

Unirea Principatelor şi diplomaţia Europei

Data de 24 ianuarie 1859 marchează ziua oficială a Unirii Principatelor Române – Moldova şi Valahia (Ţara Românească), care în cele din urmă a dus la crearea României ca stat de sine stătător. Unirea nu a fost facilă şi s-a datorat unui context european prielnic (1856-1859), în special Franţei lui Napoleon al III-lea. Dau publicităţii un text semnat de Mircea Milescu, apărut în Cuvântul Românesc din Hamilton, Canada (Nr.21, An III, Ianuarie 1978, p.8); publicaţie din arhiva personală. Am păstrat ortografia originală. – Ştefan Străjeri

*

“Unirea Principatelor şi diplomaţia Europei

 

Mircea Milescu

 

Poate nici un alt moment important din istoria României moderne nu a fost determinat de evenimentele externe şi de intervenţia Europei aşa cum a fost Unirea Moldovei cu Muntenia, în anii 1856-1859.

Deşi ideea unităţii naţionale a fost bine cristalizată în mintea generaţiei paşoptiste, ea nu s’a concretizat până în anii războiului Crimeii (1854-56), când Rusia a intrat în război cu puterile Europei, Franţa, Anglia, Austria, Prusia şi Sardinia, aliate Turciei.

Punctul iniţial care a precipitat diplomaţia Europei şi a dus în final la unirea Principatelor române a fost decizia Ţarului Nicolae I de a ocupa Principatele române, aflate sub suzeranitate turcească, pentru a forţa pe Sultan să acorde Rusiei concesiile cerute de aceasta.

La 2 Iulie 1853, armatele ruse trec Prutul şi amândoi domnitorii, G.A. Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia, se văd siliţi să demisioneze, iar generalii ruşi Sacken şi Budberg au preluat administraţia celor două Principate. Somat de Marile Puteri să evacueze Principatele române, Ţarul Nicolae I ignoră ultimatumul şi ostilităţile războiului izbucnesc în cursul iernii, lângă Isaccea, în Dobrogea.

Ţarul nu se lasă intimidat nici de ruperea relaţiilor diplomatice de către Franţa şi nici de al doilea ultimatum, franco-englez, din 4 Septembrie 1854 şi ocupă Dobrogea. Această politică agresivă duce la formarea unei alianţe între Franţa şi Anglia la care se alătură Austria şi Prusia (20 Aprilie 1854), alianţă care avea scop stăvilirea expansunii Rusiei spre Balcani şi în Orientul Mijlociu.

Flota anglo-franceză pătrunde în Marea Neagră şi războiul împotriva Rusiei se stabileşte în Crimeea la Sevastopol, unde ruşii aveau să cunoască umilinţa înfrângerii. În Martie 1855, Ţarul Nicolae I moare şi Rusia speră să ajungă la un compromis de pace cu puterile Europei. Noul Ţar, Alexandru II acceptă pacea şi cele „patru puncte”: terminarea protectoratului rus asupra Principetelor române, libertatea navigaţiei pe Dunăre, neutralizarea Mării Negre, care devenise un „lac rusesc” şi anularea protectoratului rus asupra creştinilor din Balcani. Au urmat numeroase conferinţe preliminare de pace la Viena între puterile europene şi Rusia, în vederea unui Congres al păcii care urma să se ţină la Paris sub egida lui Napoleon III.

La una din aceste conferinţe preliminare de pace la Viena, ideea unirii Principatelor române a fost lansată şi susţinută de Baronul Bourqueney, delegat al Franţei, ca un mijloc de restrângere a expansiunii ruseşti spre Balcani. Lansată oficial, această soluţie a fost imediat popularizată în toată Europa de emigraţia românească, în cea mai mare parte foşti revoluţionari de la 1848, aflaţi la Paris: Ion Brătianu, Constantin A. Rosetti, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Golescu, Eliade Rădulescu, Ion Ghica şi mulţi alţii. „România Viitoare” publicase articolul program al lui Ion Brătianu care cerea o ţară liberă şi independentă. Bucurându-se de aprecierea şi sprijinul unor personalităţi franceze ca Hippolyte Desprez, Edgar Quinet, Jules Michelet, cauza românească a devenit populară şi cunoscută alături de cauza unificării Italiei. În cartea sa „Les Peuples de l’Autriche et de la Turquie”, Desprez observa că românii aspirau la „formarea unui stat puternic care să reziste Rusiei în interesele Europei latine, având rolul unei sentinele de încredere”.

În articolele şi pamfletele lor, Brătianu, Golescu, Alecsandri relevau faptul că Franţa „încarna principiul naţionalităţilor” pentru Europa de est şi ideile liberale ale Revoluţiei franceze prinseseră rădăcini în conştiinţa generaţiei noi. Ideile naţionaliste găsiseră în persoana lui Napoleon III un adept zelos, pe linia vechii politici duse de către unchiul său Bonaparte. Alături de unitatea Italiei, Napoleon III vedea în unitatea românească o barieră împotriva Rusiei, un punct de control împotriva Austriei, o insulă a latinităţii şi culturii franceze în mijlocul slavilor.

Soarta Principatelor române avea să o decidă conferinţa de pace după războiul Crimeii, Congresul de la Paris, în 1856. Întrunit la 25 Februarie Congresul a numit o comisie specială care să determine statutul Principatelor. Cauza românească avea un sprijinitor în guvernul francez prin persoana Contelui Walewski, Prim Ministru, fiul Mariei Walewska cu Napoleon Bonaparte, dar avea adversari hotărâţi în Austria şi Turcia. Pentru Austria unirea celor două principate într’un singur stat naţional, la frontiera de est, însemna un centru de gravitaţie pentru românii din Transilvania şi Bucovina.

Pentru Turcia unirea însemna un drum deschis spre independenţa naţională şi deci dezmembrarea Imperiului Otoman. La Congresul de la Paris, Ali Paşa şi Contele Buol, delegaţii Turciei şi Austriei, se opuneau unirii pretinzând că unirea nu era dorită de români ci era o simplă manevră politică a lui Napoleon III. Totuşi Congresul a hotărât la 12 Martie 1856 ca în fiecare Principat să se aleagă un „Divan Ad-Hoc”, un sfat, care să exprime voinţa naţiunii, precum şi o comisie internaţională de investigaţie care să raporteze starea de fapt Marilor Puteri.

În zilele Congresului de la Paris (Februarie-Martie 1856) în Principate era multă agitaţie şi luptă în jurul ideii de unire, afirmată de Concertul Europei. Cei doi domnitori fugiţi din calea ruşilor în 1853 se reîntorc la Iaşi şi Bucureşti, punându-se în fruntea luptei pentru unire. Termenul de domnie, de şapte ani, expira în Iulie 1856 ceea ce complică situaţia dând posibilitatea Austriei şi Turciei să intervină în arena disputelor. Turcia, ca putere suzerană, numeşte în locul celor doi domnitori, doi caimacani (locotenenţi domneşti): Alexandru Ghica în Muntenia, un bătrânel senil dar care se bucura de protecţia englezilor. În Moldova, Teodor Balş, mare boier, mare austrofil şi turcofil se dovedi un duşman al ideii de unitate naţională, şi se sprijinea pe prezenţa trupelor austriece în Moldova. În curând însă, sprijinul său se nărui pentru că Franţa, prin Contele Walewski presă chestiunea evacuării Principatelor şi în Martie 1857 Austria a fost nevoită să-şi retragă trupele de ocupaţie. Românii puteau acum să-şi spună cuvântul deschis, nemaifiind sub presiunea prezenţei trupelor lui Franz Josef sau sub „protecţia” trupelor lui Alexandru II.

Napoleon III era hotărât să ducă lupta diplomatică pentru unirea celor două Principate până la sfârşit. Consulul francez la Iaşi, Victor Place şi Beclard la Bucureşti erau sinceri animatori şi sprijinitori ai unirii în timp ce colegul englez, ambasadorul Colquhoun, lucra în direcţie opusă unirii.

Încă în zilele Congresului, la Paris, Lordul Palmerston, Primul Ministru britanic şi-a exprimat scepticismul privind ideea unirii celor două Principate române. El susţinea că Principatele odată unite vor deveni „un teren al intrigii ruseşti şi nu o barieră împotriva Rusiei”. Lordul Palmerston a fost cel mai inveterat adversar al Rusiei în secolul al XIX-lea şi se opunea oricărei schimbări a balanţei politice în Europa de est care ar fi putut fi exploatată de Rusia. Teama şi scepticismul Lordului Palmerston erau în parte justificate. Pe de altă parte, Anglia susţinând integritatea Imperiului Otoman, va pune toate piedicile posibile unirii românilor ştiind că pasul următor va fi un război al independenţei de sub turci.

Rusia adoptă o poziţie diferită în privinţa unirii Principatelor. Înfrântă şi umilită în războiul Crimeii, era în căutarea unui aliat şi cel mai dorit aliat european era Napoleon III. Noul ministru de externe, Gorceakov avea să lucreze de acum pentru apropierea de Franţa şi pentru distrugerea alianţei franco-engleze stabilită în Războiul Crimeii. Rusia în mod constant şi deliberat va sprijini toate acţiunile Franţei şi deci oficial trebuia să adere la ideea unirii Principatelor. Evident că unirea nu surâdea Rusiei şi pentru a ieşi din dilemă Rusia adoptă o politică de duplicitate. În mod deschis sprijinea acţiunile Franţei, în mod secret încuraja boierimea fanariotă adversară unirii.

În Septembrie 1856, în mod oficial guvernul britanic informa pe ambsadorul Cilquhoun de la Bucureşti că Anglia dezaprobă unirea şi se va opune acesteia „prin toate mijloacele pe care le poate folosi în mod legal”.

În Februarie 1857, Monitorul oficial francez anunţa la Paris hotărârea lui Napoleon III de a uni Principatele şi exprima speranţa că Marile Puteri vor accepta voinţa lui Napoleon III. Câteva zile mai târziu Împăratul reafirma intenţia sa în Adunarea Legislativă, ceea ce provocă indignarea Cabinetului englez. Guvernul britanic trece la acţiuni provocând căderea Marelui Vizir (Primul Ministru) turc Ali Paşa pentru că era filofrancez şi tolera activitatea unionistă în Principate. Mare Vizir Ali Paşa este înlocuit cu Reşid Paşa, o simplă marionetă britanică.

În Principate situaţia se precipită prin moartea neaşteptată a lui Teodor Balş, locotenentul domnesc din Moldova, la 1 Martie 1857, locul lui fiind luat de Nicolae Vogoride. Bulgar de origine, complet grecizat, Vogoride era în graţiile Sultanului şi avea ambiţia să devină Domn al Moldovei.

În Muntenia partida unionistă deveni mai puternică după 1857, având în rândurile ei chiar mari boieri ca Bibescu, Ştirbei, foştii domnitori, pe Creţulescu, Filipescu, care erau hotărâţi să facă din Divanul Ad-Hoc un instrument al unirii. Mai mult, influenţa consulului francez Beclard era mai puternică la Bucureşti decât cea a lui Colquhoun, ambasadorul englez. Ambasadorul rus Giers şi ceilalţi consuli aveau instrucţiuni stricte de la Petersburg să nu intervină în lupta pentru unire într’un fel care ar putea compromite politica de apropiere de Franţa, în consecinţă ruşii au adoptat cu ostentaţie poziţia franceză.

La 19 Iulie 1857, alegerile pentru Divanul Ad-Hoc din Moldova au fost o falsificare grosolană, un abuz pregătit cu minuţiozitate de oamenii ambsadorului englez în combinaţie cu tactica fanariotă a lui Vogoride. Alegerile au fost câştigate de partida anti-unionistă a lui Vogoride. Indignarea şi protestele unioniştilor nu cunosc margini. Ca protest împotriva falsificărilor listelor electorale de către Vogoride, maiorul Alexandru Ioan Cuza şi-a dat demisia din postul său de pârcălab, ceea ce i-a adus multă popularitate în acele zile. Delegatul francez la alegeri, Baronul Talleyrad îi reproşa lui Safvet Paşa: „În concert cu oamenii lui Vogoride, a lui Bulwer şi Lieman (delegatul austriac şi englez, n.a.) lucraţi cu toţii în favoarea Împăratului Rusiei”.

Ambasadorul francez Thouvenel cere anularea alegerilor falsificate şi prezintă la 28 Iulie 1857 un ultimatum Turciei de-a anula alegerile, ultimatumul era semnat în afară de Franţa şi de Prusia şi Sardinia care luptau pentru o idee similară; unificarea Italiei şi Germaniei. Era o adevărată confruntare între Marile Puteri împărţite în două, pro şi contra unirii Principatelor. Lordul Palmerston într’un limbaj belicos cerea Turciei să respingă cererea Franţei de a anula alegerile, asigurând pe turci că Anglia „este gata pentru ori ce eventualitate, ori cât de dureroasă ar fi”. Criza atingea cota maximă, dar Providenţa veghea soarta Marilor Puteri.

Vizita oficială a împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia făcută reginei Victoria la Osborne, în 6 August 1857, avea să calmeze spiritele diplomaţilor. Lungile convorbiri dintre Napoleon III şi regina Victoria au dus la un compromis. În ce privea problema Principatelor, Napoleon III nu mai insista asupra „unirii complete şi a unui Prinţ străin” în Principate, iar Anglia comsimţi să anuleze alegerile din Moldova dar în schimb Principatele să rămână mai departe unităţi separate, doar să aibă instituţii, organizare civilă şi militară similară. Napoleon III acceptă compromisul. Alianţa sau rivalitatea engleză erau mai importante pentru politica Franţei decât interesele naţionale româneşti.

După compromisul dintre Napoleon III şi regina Victoria la Osborne, alegerile din Moldova au fost anulate iar noile alegeri din Septembrie 1857 aduc victoria covârşitoare a unioniştilor în Divan. Cele două Divanuri, ale Moldovei şi Munteniei, s’au întâlnit în Octombrie. Mihail Kogălniceanu prezintă programul de „patru puncte” care prevedea: autonomie naţională, unirea Principatelor, prinţ străin şi guvern reprezentativ.

În Mai 1858 s’a întrunit Conferinţa Marilor Puteri la Paris care a primit raportul comisiei speciale din Principate, urmând să decidă definitiv problema unirii. Contele Walewski, delegatul francez, vorbi în favoarea unirii sub un prinţ străin dar în faţa opoziţiei austro-turce se limită doar la un plan legislativ comun pentru Principate. Delegatul austriac, Hubner se opunea chiar şi unui nume comun sau drapel comun celor două Principate, cerând ca steagul fiecărui Principat să poarte o emblemă turcească. În acele zile Austria manifesta o teamă paranoică, obsedată fiind de perspectiva ca noul stat românesc îşi va reclama populaţii şi teritorii aflate sub dominaţie habsburgică.

În sfârşit la 19 August 1858, o a doua Convenţie este semnată la Paris, un compromis între cele două grupări ale Marilor Puteri. Moldova şi Muntenia deveneau „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” aflate sub suzeranitate turcească dar sub „garanţia colectivă a Puterilor semnatare”. Urmau să fie aleşi doi domnitori, două guverne, două Adunări. O Comisie Centrală la Focşani urma să pregătească o legislaţie comună pentru ambele Principate. Faţă de Sultan, Moldova avea obligaţia de a plăti tribut de un milion şi jumătate de piaştri, iar Muntenia două milioane şi jumătate, anual.

Odată iniţiată şi adusă în atenţia Europei problema Principatelor de către Franţa, ea a putut fi împlinită de români aşa cum doriseră.

Problema unirii încredinţată exclusiv celor două Adunări elective de către Conferinţa de la Paris din August 1858 a fost rezolvată cu hotărâre şi dibăcie politică de către partida unionistă din ambele Principate. Unioniştii au căzut imediat de acord asupra unor condiţii preliminare: ca nici unul din foştii domnitori sau fiii acestora să nu fie selecţionaţi ca şi candidaţi la domnie, ca acelaşi candidat să fie ales în ambele Principate şi alegerile de la Iaşi să fie urgentate pentru ca rezultatul lor să fie o bună orientare pentru alegerile de la Bucureşti.

În absenţa votului universal, sistemul electoral favoriza oligarhia marii boierimi care se opunea unirii mai ales în Moldova unde se ridica problema reformei agrare şi anularea multor privilegii boiereşti.

În alegerile de la Iaşi pentru noua Adunare din Decembrie 1858, unioniştii au obţinut numai 30 de locuri din totalul de 64. Partida separatistă era însă dezavantajată de sciziunea provocată de rivalitatea candidaţilor: fostul domnitor Mihail Sturza împotriva fiului său Grigore Sturza. Rivalitatea dintre tată şi fiu simboliza anticipat înfrângerea adeversarilor unirii. Pe lista candidaţilor mai figurau Lascăr Catargi, Costache Negri şi Mavrogheni. Dezbaterile furtunoase în jurul candidaţilor s’au terminat la 5 Ianuarie 1859 prin fericita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.

În Muntenia, partida conservatoare câştigă 2/3 din deputaţii Adunării în alegerile din 22 Ianuarie şi alegerea lui Bibescu părea o certitudine.

Candidatul unionist Nicolae Golescu avea puţine şanse, singurul sprijin îl mai avea în populaţia Bucureştiului agitată de Ion Brătianu, sprijinit de Dimitrie Ghica, prefectul poliţiei Bucureştiului. Dezbaterile Adunării la Bucureşti s’au desfăşurat sub semnul furtunii mulţimilor de afară. Tânărul deputat Vasile Boerescu propuse un nou candidat al cărui nume devenise simbolul unităţii naţionale: Alexandru Ioan Cuza. În cuvinte simple Boerescu a reuşit să capteze întreaga Adunare: „Să ne unim în jurul acestui nume şi memoria noastră va fi binecuvântată de strănepoţii noştri. Ţara va fi mulţumită şi conştiinţa noastră ne va spune că ne-am îndeplinit cea mai sacră datorie.”

Era 24 Ianuarie 1859, orele 11 dimineaţa când cele 64 de buletine de vot purtau numele lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul ales de Adunarea de la Iaşi la 5 Ianuarie.

Bucuria generală se transformă în entuziasm, iar entuziasmul deveni în curând un delir general care predomină întreaga naţiune pentru câteva zile.

Dubla alegere a lui Cuza a fost o surpriză pentru Europa şi o sfidare a jumătăţilor de măsură cu care aceasta a încercat să croiască un destin nou unui popor milenar.”

(Mircea Milescu, in Cuvântul Românesc, nr.21, anul 3, Ianuarie 1978, p.8)

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.