Firea creștină a poporului român reflectată de trei iluștri creatori de frumos

Firea creștină a poporului român reflectată de trei iluștri creatori de frumos

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

Istoria creștinismului românesc relevă cu claritate originile și evoluția credinței în Dumnezeu pe teritoriul României, cu armonia și conflictele dintre instituțiile bisericești reprezentative. Sondajele de opinie efectuate de-a lungul anilor dezvăluie fără echivoc identificarea unei majorități covârșitoare a populației românești cu statutul declarat de creștin. Firea creștină a poporului român este expresiv prezentată și în creațiile a trei eminenți făuritori de frumos, operele lor sugerând pilde profund grăitoare și incontestabil binevenite în contextul manifestării actualelor tendințe social-politice, tendințe fără Dumnezeu și fără sens spiritual, pe cale de a schimba în mod criptomarxist tot mai vădit lumea.

Simion Mehedinți. În prima perioadă a secolului al XX-lea, din rândul poporului român s-au ridicat figuri luminoase, savanți de renume, instruiți cu concepții înaintate, care au înfățișat viața intelectuală a României. Acestei generații de mari oameni de cultură îi aparține și Simion Mehedinți, una dintre cele mai reprezentative personalități ale geografiei (recunoscut ca întemeietorul și părintele geografiei românești), unul dintre cei mai însemnați pedagogi români, cu deosebite preocupări pe linie creștină.

Din biografia sa aflăm că Simion Mehedinți se trăgea dintr-o familie de preoți, iar tatăl său a fost dascăl la biserica din Soveja, județul Vrancea, satul lui natal, ctitoria lui Matei Basarab. Cel mai mic dintre cei 11 frați a primit primele tâlcuiri ale Evangheliei în această biserică și în lecțiile de religie, la școala din satul de baștină. Temeinice cunoștințe religioase va primi însă la seminariile teologice pe care le va urma, la Roman (1879-1883) și Bucureşti (1883).

Simion Mehedinți a fost un profund creștin. El a mărturisit public: „Iisus Hristos ne este numai Mântuitorul lumii, ci și cel mai mare educator al lumii”. Averizând tineretul, el susține că „nu poți fi om deplin fără să fii creștin” și că „un om, ca și un popor, atât prețuiește cât a înțeles din Evanghelie”.

Cele mai reprezentative scrieri cu conținut pur creștin sunt „Parabole și învățături din Evanghelie”, în care se adresează cu precădere copiilor care studiază în școli (cartea este considerată o capodoperă a literaturii religioase pentru copii, fiind comparată în planul literaturii universale cu celebrele „Viața Mântuitorului nostru” de Charles Dickens și „Legendele lui Hristos” de Selma Lagerlof) și „Creștinismul românesc”, lucrare în care Simion Mehedinți explică virtuțile românilor, chiar nominalizându-le ca titluri de capitole: Lipsa războaielor confesionale, Neutralitatea față de certurile dogmatice, Primatul sufletului, Arhaismul creștinismului românesc, Simbioza între biserică și stat, Lipsa ereziilor și a ereticilor, Prezența lui Iisus în folclorul național, Absența pornirii spre răzbunare, Acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală, Încrederea în biruința binelui asupra răului, Puritatea frumuseții morale asupra justiției formale.

Mihai Eminescu. Poetul „nepereche” nu este un scriitor explicit creștin ortodox. El este, înainte de orice, un scriitor român, fundamental român, fapt pentru care în el creștinismul se manifestă în mod cât se poate de natural, atât cât trebuie și atunci când trebuie.

Substanța creștină a neamului se evidențiază cu prisosință la Eminescu din simpla analiză a câtorva versuri din „Scrisoarea a III-a”. Poezia trădează în momentele cheie un sublim fior creștin. Astfel, Baiazid i se adresează lui Mircea în felul următor: „Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi se-adună/ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună/ (…) Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag…”. Expresia „umbra crucii” vine să-i amintească lui Mircea cel Bătrân că Imperiul Otoman a trecut și peste creștini. „Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?/ Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?/ Laurii vroiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier/ A credinței biruință căta orice cavaler./ Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea, tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este./ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste”. În acest fel, Mircea îl atenționează pe Baiazid că până acum s-a luptat cu orgoliul cruciaților, nu cu un popor de crucificați și, totodată, îi pune în față, fără de veste, natura profund hristică a poporului român. Semnul acestei naturi este concretizat prin prezența demnă în fața istoriei a domnitorului, căci Mircea apare înaintea cuceritorului lumii sub înfățișarea unui bătrân „atât de simplu, după vorbă, după port”. Așadar, creștinul absolut reprezentat în smerenia voievodală, domnitorul nevenind cu hlamide și coroane strălucitoare, ci cărându-și cu sine bătrânețea-i senină, îmbrăcată în haine simple. Se mai poate observa că demnul voievod nu se confundă cu ceilalți, pentru că „moșneagul ce-l privești/ nu e om de rând, el este domnul Țării Românești./ Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,/ Nici ca Dunărea să-nece, spumegând a tale oști”. Este evidentă intenția lui Mircea de a încerca să stabilească cu cel din fața lui un raport creștin, iar în clipa în care destinul se arată implacabil, voievodul își asumă viitorul, versul corespunzător fiind unul paradoxal: „De-o fi una, de-o fi alta…Ce e scris și pentru noi,/ Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”. Acest vers este o expresie strălucită a ortodoxiei, semnificând aici că neamul își apără, cu viața, credința.

Se mai impune menționat că Eminescu este autorul unora dintre cele mai frumoase rugăciuni închinate Feciorei Maria: „Nădejde și-ntărire…”, „Răsai asupra mea”, „Rugăciune”. În literatura „marianică”, poezia „Rugăciune” este socotită ca una dintre cele mai inspirate pagini de adorare a Maicii Domnului. Ea a fost recitată în limba română de Papa Paul al II-lea, la Vatican.

Constantin Brâncuși. Găsim expresia firii creștine a poporului român și în monumentalul ansamblu bâncușian de la Târgu Jiu, închinat eroilor căzuți în Primul Război Mondial, căci toate denumirile inițiale au fost modificate din rațiuni ideologice. Astfel, o restituire a acestora, așa cum sunt întâlnite astăzi la numeroși cercetători ai sculpurilor lui Brâncuși, s-ar putea face după cum urmează: „Poarta înfrățirii între oameni” și nu „Poarta sărutului”, „Masa celor doisprezece Apoatoli” și nu „Masa Tăcerii”, „Coloana Pomenirii fără sfârșit” și nu „Coloana infinită”. Trebuie semnalat și că, privit de sus, din elicopter sau avion, complexul de la Târgu Jiu se vede unit cu o alee, formând deopotrivă o sabie, dar și o cruce, de fapt o „cruce-sabie”. În unele opinii, se susține că romburile „Coloanei Pomenirii fără sfârșit” sunt profiluri de coșciug, stilizate de celebrul artist. Astfel, așezarea cosciug peste cosciug, lăsând ultimul capac deschis, simbolizează jerfa continuă a neamului, fiind un testament și în același timp un act de identitate al românilor, Brâncuși sesizând, asemenea lui Eminescu, condiția permanent jertfelnică a neamuli românesc.

Doctorul Traian Stoicoiu, care l-a cunoscut pe Brâncuși, tatăl său Matei Stoicoiu fiind coleg cu Brâncuși în clasele primare, comentează numele adevărate ale operelor astfel: „Coloana sacrificiului infinit” omagiază sacrificiul dat de eroii români pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcătuită coloana reprezintă anul când România a intrat în Primul Război Mondial și se termină cu o jumătate de modul, însemnând jumătatea anului respectiv; „Masa apostolilor neamului”, compusă din 12 scaune (reprezentând apostolii), în mijloc aflându-se Iisus Hristos; „Monumentul Întregirii neamului”, compus din doi stâlpi, fiecare stâlp alcătuit din alți patru stâlpi uniți la partea de sus cu o grindă. Sărutul înseamnă unirea. Cei 8 stâlpi reprezintă cele 8 regiuni care se alipiseră patriei mamă, România.

Foto. Dorin Nădrău