Poetul fără țară, „Iconarul” Vasile Posteucă, s-a stins acum 50 de ani, cu dor nestins de baștină

Poetul fără țară, „Iconarul” Vasile Posteucă, s-a stins acum 50 de ani, cu dor nestins de baștină

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Sunt despre sine, pribeagul mereu așteptat de drumuri, dar și despre noi, cei care locului ne ținem, aceste rânduri de poezie și destin: „Și-n somn îmi văd destinul scris cu pară/ Pe cerul inimii nemângâiate:/ Tu vei rămâne omul fără țară/ Mereu pribeag și cu desaga-n spate”. Presupun că foarte puțini își amintesc astăzi de Vasile Posteucă, unul din cei mai mari scriitori români din exilul românesc, născut în nordul Bucovinei, satul Stănești. Nici n-au cum să-și amintească, pentru că nu-l cunosc, n-au citit opera acestui veșnic exilat băiat al drumurilor, fondatorul grupului poetic „Iconar”, elev al lui Ion Nistor și Leca Morariu, bun prieten cu Mircea Streinul și Mircea Eliade. A fost numit de criticii timpului său „preot al metaforei” și „rar maestru al cuvântului”. „Un poet, ca un strigăt al înstrăinaților, ca o troiță la cruce de drumuri…”, s-a scris despre el la trecerea-i în veșnicie. Apropiații mărturisesc că: „S-a cutremurat pământul exilului românesc din America, zguduit de moartea sa. De multă vreme conștiința românească n-a fost mai tălăzuită, mai zguduită ca la această moarte. Parcă un cataclism cosmic ar fi cutremurat pământul exilului nostru”. Pe drumurile înstrăinării a învățat a muri, ca să nu dăinuie muribund. S-a luptat cu moartea, prelungindu-și agonia și „supraviețuind prin miracol”, după cum scria Mircea Eliade, până nu și-a văzut cei doi copii, pe Doina și Doru, rămași de mici în Țară. I-a îmbrățișat cu privirea înainte ca sufletul să i se înalțe la ceruri, după treizeci de ani de la despărțire.

Lui Vasile Posteucă i-a fost sortit mult timp să rămână un mare necunoscut la baștina sa, pe meleagurile natale, cărora atât de amarnic le-a dus dorul, până la momentul când a dat Dumnezeu să apară un om al scrisului cu interes pentru acest nume. Mă refer la ziaristul Ion Crețu. Am avut norocul să-mi fie coleg la ziarul „Zorile Bucovinei”, să stăm în același birou făță în față. O etapă aparte, poate cea mai importantă din viaţa sa consacrată cuvântului scris, a constituit-o reabilitarea numelui scriitorului din exil Vasile Posteucă şi readucerea acasă a operelor acestui fiu înstrăinat al Bucovinei. De fapt, până la Ion Creţu numele lui Vasile Posteucă, implicit opera sa, ne erau absolut necunoscute. O bucată bună de timp n-am auzit altceva din gura colegului nostru decât acest nume. Era obsedat, trăia şi respira cu grija pentru găsirea sponsorilor ca să-i editeze manuscrisele primite din SUA de la soţia scriitorului, pe care nu i-a fost uşor s-o convingă să i le încredinţeze.

Foto. Ronda Scriitorilor. Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada. Bustul lui Vasile Posteucă

Am fost martora acestui îndelungat, anevoios parcurs, însoţit de îndoieli, nelinişti… La începutul corespondenţei cu Zamfira Posteucă (sora poetului Mihai Horodnic), dânsa i-a trimis câteva cărţi xeroxate şi articole, câteva numere ale revistei „Drum”, editată de soţul ei în SUA. Ion Creţu s-a aprins de dorinţa de a afla cât mai multe despre „fiul Codrencei” (aşa era numită mama lui Vasile Posteucă la baştina sa, Stăneşti). Prima dată, Ion Crețu a auzit de el de la tatăl său, care îl cunoscuse personal. Înainte de a întări legăturile cu Zamfira, a publicat câteva poezii în „Zorile Bucovinei”, primite prin poştă de la preotul Nicolae Zelea, originar din Lehucenii Boianului. Versurile au fost însoţite de prezentarea autorului. A trimis şi la Chişinău un ciclu de poezii, care au apărut în „Literatura şi Arta” lui Nicolae Dabija. Prima oară după 1944, numele lui Vasile Posteucă trecuse bariera în spaţiul românesc din Bucovina şi Basarabia, încetând să mai fie tabu.

Foto. Mormântul lui Vasile Posteucă de la Vatra Românească, Grass Lake/Jackson, Michigan, SUA şi epitaful de pe cruce: „României/ Să treci din neam în neam acest cuvânt/ Din casă’n casă şi din nume’n nume/ Că noi pe tine te-am iubit pân’ la mormânt/ Şi alta n’am avut mai scump pe lume”

Apoi începu odiseea lui Ion Creţu spre Fundaţia Europeană „I. C. Drăgan”. Norocul le ieşise în cale – viitorului editor şi scriitorului rămas atâta timp în suferinţa uitării. O fericită coincidenţă făcuse ca vicepreşedinta acestei Fundaţii să fie chiar o verişoară a sa, Simona Toma din Lugoj. De cum a descoperit-o, nu mai auzeam altceva de la Ion Creţu decât despre ajutorul de la Simona, speranţele şi eforturile fiindu-i răsplătite cu tipărirea antologiei „Icoane de dor”, susţinută de patronul Fundaţiei, care i-a mărturisit că „ştie pe dinafară poezii de Vasile Posteucă”. Primind această primă antologie a soţului ei, Zamfira s-a convins că numai lui Ion Creţu poate să-i încredinţeze manuscrisul romanului „Băiatul drumului”, despre care nu ştia nimeni nici în România. Cu „Băiatul drumului” a trecut prin mai multe şi mai dificile încercări, înfruntând greutăţi despre care ar fi putut scrie el însuşi un roman. Plus la acestea se adăuga exigenţa, meticulozitatea specifică persoanelor implicate în procesul editării manuscrisului. Zamfira Posteucă, Ion Creţu, Ion Filipciuc de la Câmpulung Moldovenesc (scos în cale de Dumnezeu ca să ajute la apariţia romanului) – toţi se asemănau leit în privinţa principialităţii şi respingerii compromisurilor. Sacrificiile lor s-au încununat cu apariţia ediţiei princeps a romanului „Băiatul drumului”, după care au urmat culegerea „Folclor stăneştean” şi editarea poemului „Catapeteasma bucovineană”, toate apărând la lumină cu numeroase peripeţii. Aceste momente din activitatea lui Ion Creţu îi dezvăluie mai mult decât oricare alte realizări spiritul de sacrificiu, duhul de dăruire. În privinţa propriilor creaţii, s-a mulţumit doar cu editarea monografiei Tereblecei, zbătându-se pentru popularizarea unui nume ce-l considera pe nedrept neintegrat în literatura română. Dacă există o lume de apoi, cred că numaidecât s-au întâlnit în lacrimile mamelor lor, atât de asemănătoare în râvna de a-și vedea fiii oameni cu carte.

Foto. Maria Toacă