Marin Preda și cazul romanului „Moromeții”

Marin Preda și cazul romanului „Moromeții”

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Marin Preda este unul dintre scriitorii contemporani care au evoluat sub privirile noastre de studenți și de profesori, ca autor de romane ce i-au adus gloria. Altfel spus, noi ne-am format ca specialiști în analiza literaturii, citindu-i cărțile.

După debutul din ziarul „Timpul“ cu schiţa Pârlitu în 1942, tânărul fiu de țărani din comuna teleormăneană Siliştea-Gumeşti atrăgea în 1948 atenția cu volumul Întâlnirea din Pământuri, cu totul surprinzător și impresionant prin scenele de erupţie instinctuală halucinantă, specifică lumii aspre a satului arhaic. În plină perioadă proletcultistă, o asemenea viziune a stârnit stupoare. Exact în același moment, Zaharia Stancu lansa romanul Desculț, care în 5 ediții consecutive este tratat de către regimul comunist ca un best-seller  tocmai pentru că îi slujea interesele. Ca și Negura lui Eusebiu Camilar, roman dedicat  celui de-al Doilea Război Mondial, privit în manieră materialist-leninistă, Desculț se tipărește în tiraj de 20.000 de exemplare. Devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, Stancu dirijează fondurile instituției spre traducerea în 20 de limbi a capodoperei sale. Năzuia spre Premiul Nobel, crezându-se un scriitor de valoare mondială, încântat să constate că Darie, eroul său, simbolizând pe desculții satului românesc,  „înconjoară lumea în sandale de aur”. Așa eram noi învățați în liceele țării să credem că era. Se pare că vizita lui la Stockholm în Suedia, unde sosise propunerea ca Lucian Blaga să primească râvnitul premiu, nu a fost străină de refuzarea acestuia.

Între cei nemulțumiți de falsificarea vieții satului românesc la început de secol al XX-lea în romanul mult lăudat al lui Zaharia Stancu se număra și tânărul Marin Preda, care punea întrebarea: Unde s-au mai văzut la noi oameni cu botniță?”, trimiterea făcându-se  la scena culesului de vie, când boierul punea botnițe țăranilor, ca să nu atingă nicio boabă de strugure. Criticul literar Ovid Crohmălniceanu nu ezită să demonstreze că, în fapt, „conu Zaharia”, dintr-o vinovată sete de glorie, a amplificat fără discernământ forma inițială a romanului și rezultatul a fost dezastruos, autorul stricând prin diluare liric-poematică o carte ce avusese valoarea ei incontestabilă. Noi am trăit în mod nemijlocit această continuă lărgire a textului la romanul Desculț, care în proiectul aberant al autorului urma să primească șase părți a câte trei volume. Țin perfect minte efortul de a relua lectura așa-zisei  capodopere a lui Zaharia Stancu, pe când autorul scosese trei volume, care mie, eleva de liceu, mi s-au părut de-a dreptul imposibil de îngurgitat. Evoluând în umbra unui asemenea fascicol de lumină proiectat asupra lui Zaharia Stancu, Marin Preda s-a contaminat de atmosfera momentului, astfel că în creația sa a  urmat în 1952 nuvela Desfăşurarea, dedicată ţăranului perioadei comuniste, care ar fi trebuit să liniștească spiritele agitate ale orientării ideologice marxist-leniniste. Tânărul părea că s-a încadrat în direcția pe care o reprezenta și Zaharia Stancu sau V. Em. Galan cu romanul Bărăgan, vol. I-1954 și vol.II-1959, intrat și el în manualele școlare ale epocii. În realitate, s-a creat o neîncredere că Marin Preda accepta pavăza Partidului unic, din moment ce Securitatea nu a ezitat să culeagă date despre el și i-a întocmit un dosar de urmărire, la care vom mai reveni în paginile ce urmează.

Lovitura de maestru a scriitorului avea să vină în 1955, când  scriitorul publică romanul de inspiraţie rurală Moromeţii, ce avea să fie apreciat drept o creaţie fundamentală a prozei româneşti, prin care Marin Preda se şi impune definitiv. Apropiat al prozatorului, criticul literar Eugen Simion dă mărturie despre formația solidă a lui Marin Preda, care a urmat școala marilor creatori ai genului romanesc:” Scriitorii lui  sunt: Dostoievski, Balzac (pe care îl admiră enorm), Tolstoi (“singurul scriitor pe care îl cred pe cuvânt-spune el la o întâlnire cu studenții bucureșteni- pe alții nu-i cred decât uneori, pe Balzac, de pildă”), Celine, Camus, Malraux, Faulkner, I.L.Caragiale, Sadoveanu.. Citise, recitea din când în când Biblia. Avea o memorie fabuloasă a faptelor epice. Și, mai ales cum le relata, comenta, asta era neobișnuit. Le privea dintr-un unghi, să-i spunem, al vieții și le aprecia după gradul lor de autenticitate umană. Spun ceva despre om? Dacă spun e bine, dacă nu, nu-l interesează.”[1]  Mărturia aceasta este edificatoare privind selecția făcută în literatura națională și universală și asupra modului cum prelua modelele clasice ale romanului. Pornind de la marile modele, Preda își va stabili propria optică literară, ca adept declarat al autenticității, principiul de bază al literaturii moderne, de unde și melanjul fericit între clasicitate și modernitate, pe fondul unei viziuni realiste: “Eu nu mă gândesc decât la ceea ce am cunoscut și la ceea ce am  trăit direct. Consider că numai asta are valoare…Un scriitor nu poate  cunoaște decât o singură viață, un  singur destin, destinul unei clase sau al unei categorii sociale.”[2] Volumul I este dedicat satului dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când „se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii”. Afirmația aceasta cu valoare de cheie semantică avea să fie contrazisă de demonstrația autorului, care, luând ca reper câteva profiluri de săteni mijlocași, mai ales, dar și săraci sau chiaburi, plasați chiar în satul său natal, anunță în final, pe baza unei convingătoare analize psihologice și sociale, că în curând “izbucnea  cel de-al Doilea Război Mondial: timpul nu mai avea răbdare.”, anunțând prefacerile  mutilante ce vor urma odată cu instalarea comunismului în lumea rurală românească. Scriitorul crea un personaj realist și complex, pe Ilie Moromete, situat ca mentalitate la polul opus lui Ion al lui Rebreanu. Cu totul noi erau tempoul, atmosfera și stilul romanului.

O inovație modernă certă este ritmul inegal al acţiunii în primul volum al romanului Moromeții, care debutează liniştit, aşa cum suntem anunţaţi, de altfel, în incipit, ca numai spre finalul primului volum el să devină mai alert şi mai consis­tent evenimenţial.  Discuția cu vecinul său Bălosu despre faptul că a doua zi se va trece prin sat după fonciire, iar cei ce nu dau impozitul vor da lucruri din casă face parte din primul capitol, iar  descinderea Jupuitului este prezentată în capitolul al XXIII-lea.  Acțiunea susţine conflictul central produs între aparenţa şi esenţa timpului istoric. Proiecția din Moromeții asupra satului surprindea, în “obsedantul deceniu”, o literatură populată de romane ca Setea  de Titus Popovici sau Bărăgan de Em. Galan. Piatra de încercare pentru fiul țăranului Tudor Călărașu, care i-a servit ca prototip al eroului central, era să ilustreze în următorul volum prefacerile provocate în satul românesc de instalarea comunismului. Ce gândea autorul despre această întoarcere a istoriei românilor? Cititorii, ca și criticii literari,  așteptau cu viu interes volumul al II-lea, dar acesta întârzia.  Securitatea înregistra harnic opiniile scriitorului, pus sub urmărire ani la rând. În Dosarul 11711 din Arhiva S.R.I. cu regim de „strict secret” se comenta: ”Considerând că tot ce s-a scris până în prezent despre viața țărănimii nu corespunde realității, cel în cauză/adică Marin Preda n.n./ a lucrat în ultimul timp la un roman, în legătură cu care își exprimă  teama să-l dea spre publicare pentru a „nu fi socotit dușmănos”. El afirmă că felul  în care a tratat poziția țărănimii față de colectivizare răstoarnă tot ce s-a scris despre această problemă, deoarece „el se situează pe poziția țăranului, pe când  ceilalți scriitori și în special TITUS POPOVICI se situează pe poziția partidului” care ar fi “artificială și conjuncturală”.[3] Aceeași rectitudine morală o manifesta autorul Moromeților atunci când își exprima opinia despre lipsa de libertate a oamenilor din presa socialistă, el refuzând sistematic să scrie articole pentru “Lupta de clasă”, „Scânteia”, „Munca”, „Scânteia tineretului” etc. Ostilitatea sa față de noua putere merge până acolo, încât ani de zile refuză înscrierea în partidul unic. În dosarul său de securitate este înregistrată satisfacția scriitorului de a se fi strecurat printre cei neînregimentați politic: ”Și bine am făcut că nu-s membru de partid.”[4] Abia atunci când avansarea sa în fruntea Uniunii Scriitorilor din România depindea de adeziunea politică, se pare că Marin Preda a acceptat, formal, înscrierea în partid. Dar atitudinea sa critică față de regim a rămas aceeași, astfel că la apariția cărții Imposibila întoarcere, postul de radio  Europa liberă laudă curajul autorului de a spune lucrurilor pe nume.

Așa se explică adevărul că după 12 ani, abia, în 1967 a urmat volumul II, scris într-o altă tehnică, liniară la modul balzacian, spre a reprezenta periplul ţăranului român în epoca socialismului. Ceea ce se păstrează constant este verismul opticii scriitorului, care l-a ferit de vreo deformare idealizantă, în genul proferat de ideologii noului regim socialist. Deși am mai întâlnit și în prezent unii pretinși critici literari, care văd în volumul I al romanului o dovadă de aderare a autorului la gândirea marxist-leninistă, așa ceva nu există în capodopera lui Preda. Supoziția vizată se cere taxată ca lipsită de logică elementară, întrucât acțiunea acelei cărți este plasată înaintea socializării agriculturii românești. La rândul său, volumul II este atât de verist scris, încât liceeni de la Colegiul Național “ Sf. Sava” din București, ascultându-mă în anii școlari 1990-1992 vorbind despre aspectele critice la adresa propagandei politice din cartea lui Preda s-au interesat dacă eu, ca profesoară de literatură, am prezentat tot atât de tranșant cartea aceasta și în anii dinainte de 1989. Realitatea era următoarea: Critica literară socialistă a găsit mai periculos volumul II, din 1967, decât cel dintâi, care-l făcuse celebru pe Preda,  astfel că, la indicația venită de la Ministerul Învățământului,  profesorii de literatură din liceele românești descurajau lectura volumului II al acestei cărți, care avea accente satirice la adresa propagandei politice duse în sate pentru colectivizarea agriculturii. Pot afirma că nu am urmat o asemenea recomandare ministerială.

Aidoma lui Liviu Rebreanu în literatura interbelică, Preda încearcă diferite formule literare, convins fiind că talentul este un har, dar scrisul presupune asumarea unei responsabilități față de sine și față de ceilalți.  Astfel, de sub condeiul său ies Intrusul, cu povestea lui Călin Surupăceanu, 1968, Risipitorii, 1969, Marele singuratic, 1972 şi Delirul, cu Paul Ștefan, 1975, cu investigarea altor medii, ca cel citadin, industrial, intelectual şi artistic. Dar aceste romane sunt inegale valoric și nu vor concura ca celebritate Moromeții. În 1971, scriitorul atrage atenţia publicului din nou prin cutezătoarele eseuri din Imposibila întoarcere. Volumul va fi urmat de Convorbiri cu Marin Preda realizate de Florin Mugur în 1973 şi de Viaţa ca o pradă, 1977, în care este expusă opinia sa despre viaţa şi arta contemporană. Romanul în 3 volume Cel mai iubit dintre pământeni va fi publicat în 1980, anul morţii prozatorului. El va reprezenta un al doilea vârf de creație, Victor Petrini simțind “fatalitatea relației”, așa cum Ilie Moromete o înfruntase pe cea a istoriei. Sunt cele două captivități în lupta cu destinul, care fac din autorul lor un scriitor de talie universală, un Dostoievski al literaturii române. Așa cum mi-a mărturisit și mie, în dialogul pe care l-am purtat până la două săptămâni înainte de moartea sa, autorul își punea speranța în Cel mai iubit dintre pământeni, un roman unic în evoluția prozei românești. El s-a dovedit un „roman total”, cum l-a numit Eugen Simion, asemănându-l pe autor cu André Malraux, ca putere de pătrundere a conștiinței ultragiate. Dimensiunea epopeică a reflectării în romanele sale a unei întregi societăţi este dublată la Preda de puterea pătrunderii psihologice balzaciene în prezentare, fără ca scriitorul român să preia şi tehnica autorului Iluziilor pierdute.  Primul scriitor român care poate fi comparat cu Tolstoi prin forţa sa artistică de cuprindere a adevărului vieţii şi prin redarea omenescului este Marin Preda.

I-am cunoscut opera pe măsură ce ea a fost publicată, citind volum după volum la aproape fiecare apariţie. Când ne-am întâlnit în toamna lui 1979 la Sibiu, unde Marin Preda venise pentru o adunare a Uniunii Scriitorilor, am avut sentimentul unei necesare recunoaşteri. Chipul omului mărunt, ca statură, era dominat de ochelarii cu multe dioptrii, iar obrazul parcă făinit, în relieful căruia nişte negi se lăfăiau proeminenţi, atesta o suferinţă. Aşadar, acesta era „maestrul“! Toţi interlocutorii îi arătau o consideraţie deosebită. Emoţia mea a constat în bucuria de a dialoga în tihna specifică unui interviu despre personajele sale, pe care eu de atâţia ani le prezentam cu însufleţire elevilor mei, ca profesoară. Era şi o rară şansă de a afla ce proiecte literare avea Marin Preda într-o toamnă rodnică a creaţiei.

Reconstituind primul moment când ne-am aflat faţă în faţă, îmi amintesc că din partea revistei „Transilvania“ Mircea Tomuş m-a prezentat scriitorului cu rugămintea ca Marin Preda să-mi dea un interviu. Pentru că scriitorul a acceptat, după o precizare a condiţiilor financiare pe care maestrul le impunea revistei, ne-am întâlnit în ziua următoare în camera de la Hotelul Bulevard, unde fusese cazat la Sibiu. Urmărea o emisiune a televiziunii și l-am observat oprindu-se asupra unor cuvinte auzite acolo. Se interesa de câte un echivalent ardelenesc al unora dintre ele, pentru că foarte rar i s-a întâmplat să vină în Transilvania. O atenție cu totul specială o dădea Marin Preda cuvintelor în sine, parcă pipăindu-le, ca să le simtă întreaga frumusețe. Mi-l amintea pe maestrul său pe linia valorificării limbii române, pe I.L.Caragiale, care dovedise  un atât de special rafinament ca degustător al savorilor graiului viu.

I-am citit cele 10 întrebări ale interviului propus, întrebări pregătite cu multă preocupare. L-am văzut mulţumit să le accepte pe absolut toate, după fiecare precizarea lui fiind: „Şi la aceasta răspund…“ Am început să notez cu hărnicie ceea ce povestea el pe marginea primelor întrebări din lista mea. Prezent la întrevederea aceasta, medicul Claudiu Tănăsescu mi-a făcut, după o bună bucată de timp, un semn discret că, de fapt, după o zi grea, Marin Preda era foarte obosit. Băuse. Am sesizat şi eu indispoziţia sa şi am acceptat să continuăm dialogul după lectura unui nou roman ce urma să apară în primăvara anului 1980. Era vorba despre Cel mai iubit dintre pământeni. Scriitorul a mai părut încă o dată surprins, când i-am spus că citisem un fragment din acel roman, abia anunţat în presa literară. Ne-am dat întâlnire la Editura „Cartea Românească“ la Bucureşti, unde m-am prezentat pentru a finaliza interviul, şi am mai vorbit de câteva ori la telefon. În mod evident scriitorul avea plăcerea conver­saţiei şi discuta adesea despre Ilie Moro­mete ca despre un om viu, alăturat nouă. O dată îmi chiar ceruse insistent să-i spun prin ce se deosebeşte Ilie de ţăranii arde­leni, pe care în fugitivele şi atât de puţi­ne­le lui treceri prin Transilvania nu-i cunoş­tea destul şi ar fi vrut să scrie despre ei.

Prin aprilie 1980, fără să ştiu că aceea va fi ultima noastră conversaţie telefonică, exact cu două săptămâni înainte de moartea sa intempestivă, am purtat un dialog mai lung despre volumul II la Delirul, care era în plin şantier. Autorul era interesat de  receptarea critică a capodoperei sale Cel mai iubit dintre pământeni, cartea de la care „aştepta mult“. La un moment dat şi-a dat seama cât durase conversaţia noastră şi m-a întrebat dacă vorbesc de la telefonul meu de acasă. Când am confirmat, a exclamat cu nelinişte: „Înseamnă că ţi-ai dat un salariu întreg.“ I-am spus că mai important decât banii consider că este interviul nostru, cel neterminat în anul precedent la Sibiu. M-a asigurat cu seninătate că „interviul va fi foarte frumos“, pentru că i-am pus întrebări inteligente şi va răspunde la toate întrebările care mai rămăseseră neatinse în discuţia noastră de la Sibiu. N-a fost să fie aşa!

După moartea scriitorului, am primit la Sibiu vizita unui colonel bucureştean de la Criminalistică. El dorea să ştie dacă Marin Preda nu s-a plâns cumva de vreo ameninţare din partea sovieticilor, întrucât, între altele, se vehicula ipoteza că moartea scriitorului ar fi fost provocată de cei nemulţumiţi de curajul lui de a reprezenta în ultima carte dialogul dintre Gh. Gh. Dej şi Stalin la Kremlin. Ceea ce descoperise chiar criminalistul respectiv pe baza fişelor de lectură ale scriitorului era că Preda respectase întru totul adevărul, bazat pe documente de arhivă. Ca atare, nu era nici-un motiv de răzbunare politică. Am continuat să predau elevilor şi studenţilor mei opera lui Preda, dar poate cu o altă stare sufletească, iar interviul neterminat a apărut în presa literară, însoţit de numeroasele poze originale primite de la autor.

Ilustrând proza realistă de tip tradiţional sub raport tematic, Marin  Preda s-a deosebit esenţial de L. Rebreanu, de M. Sadoveanu şi de alţi scriitori, impunând un nou gen de ţăran nu numai prin atitudinea faţă de pământ, ci prin însăşi concepţia sa de viaţă, prin replica lui inteligentă, ca și prin modul comportării. În abordarea caracterizării personajului principal al romanului Moromeţii se cere reliefat faptul că, spre deosebire de Ion din capodopera rebreniană, Ilie Moromete este un ţăran înzestrat cu spirit meditativ, analitic şi satiric. El este o fiinţă dornică să înţeleagă mersul istoriei, uimit să constate că timpul uzurpa tocmai condiţia sa, respectiv idealul secular în care credea. La Ilie Moromete disimularea, care culminează în scena vizitei percepto­rilor porniţi prin sat să strângă fonciirea, nu este numai o reacţie defensivă, ci devine o a doua natură, un mod propriu de manifestare, care între cei apropiaţi îl face ciudat, sucit, cu toane.

Deşi are o vie curiozitate intelectuală şi este constructiv sub raportul proiectelor, ironia caustică şi hedonismul cu care abordează eveni­men­tele agrare ale anului – secerişul – îl fac neînţeles, aşa cum este şi portretizat de Dim Vasilescu într-o mică statuetă. El nu poate asimila ideea că producţia agrară trebuie să fie privită ca o marfă, iar mecanismul compus din lucrul la câmp care să dea  cereale, vânzarea lor folosind pentru plata impozitelor şi a datoriilor la bancă, astfel ca apoi totul să fie luat de la capăt, i se pare iraţional. În felul său specific, protagonistul cercetează cu perspicacitate acest mecanism, îl experimen­tează, explicându-l chiar şi feciorilor. În schimb, în mod concret, el îl refuză, sustrăgându-se de la efortul muncii sub fierbânţeala caniculară a soarelui la seceriş sau neacceptând să continue drumul început cu Tudor Bălosu pentru a vinde mai rentabil produsele agricole, atunci când a considerat că poate ajuta printr-un gest de omenie o femeie necăjită. Zvonul că tatăl lor a făcut o afacere mai puţin rentabilă în comparaţie cu vecinul chiabur îi atrage reproşul băieţilor, pe care Ilie nu ezită să-i trimită cu bucate spre satele de la munte, din dorinţa de a-i familiariza cu acest gen de activitate comercială, chiar dacă era convins că ei vor obţine rezultate mai slabe decât el. Ceea ce-l interesa pe Ilie era nu beneficiul, ci formarea băieţilor săi ca gospodari. Mai târziu, controversa dintre el şi Nicolae, mezinul familiei, revenit în sat ca activist de partid, trimis ca să pledeze pentru „noul umanism“ (din volumul II al romanului) este simptomatică pentru mutaţiile ce se produceau în ideologia ţăranului.

Prin romanele sale, Preda creează o nouă „comedie umană“, comparabilă celei balzaciene. Esențial, el disecă procesul de pau­pe­ri­zare a ţăranului mijlocaş în perioada atât de prosperă a regalităţii din România interbelică. Satul este conceput după structura unei cetăţi, având –conform opiniei lui Al Paleologu- modelul „fără îndo­ială al Atenei.“ Noutatea este şi una de factura stilistică, precum şi cea de tehnică şi de temporalitate a romanului. Deşi acţiunea este în debut plasată într-un timp senin „răbdător cu oamenii“ şi fără seisme sociale îngrijorătoare, în mod paradoxal tăvălugul istoriei va produce efecte fulgerătoare în sensul uzurpării însuşi destinului milenar al ţărănimii ca o clasă tradiţională. Fiii lui Ilie Moromete nu mai sunt ţărani. În primul volum,  Achim, Nilă şi Paraschiv sunt reprezentanţii unei tinere generaţii, care nu dovedeşte nici puterea de interpretare a realităţii, nici tăria morală de a impune o atitudine şi o orientare pro­prie, de care dispunea Ilie. De aceea, ei aleg calea jalnică a fugii frauduloase din familia tatălui lor şi din lumea satului, acceptând compromisul unor ocupaţii marginale la Bucureşti. Despărţit de Catrina, care l-a părăsit, Ilie nu-şi mai face prieteni adevăraţi între sătenii care se ridică acum şi îşi pierde cu totul strălucirea şi prestanţa.

Spre finele vieţii sale, ieşit în ploaie, Ilie se adresează lui Bâznaie, reproşându-i într-un monolog semnificativ inconştienţa cu care afirmase că ţără­nimea este o clasă socială condamnată de istorie. Ultimele cuvinte rostite doctorului şi reţinute de Ilinca, fiica lui, au fost: „eu totdeauna am dus o viaţă independentă!“ El întruchipează tema centrală a roma­nului, cea a independenţei morale a omului care înfruntă fatali­tatea istoriei, acum când satul de tip tradiţional arhaic intră într-un proces alert de destrămare şi de restructurare. Ilie nu acceptă să fie socotit „ultimul ţăran al istoriei“, iar idealul său era cu totul deosebit de cel al lui Ion, cumulardul de pământuri din capodopera lui L. Rebreanucu cu titlu omolog. Romanul sfârşeşte în mod semnificativ cu moartea personajului, a cărui îmbătrânire şi însingu­rare este descrisă în volumul II al romanului, care este sub raport tematic chiar mai bogat ca cel dintâi. De aceea, el trebuie recomandat în mod expres, pentru lectură. Astfel se va urmări declinul protagonistului care nu-şi mai păstrează rolul de lider de opinie, fără de care altădată nu înce­peau în Poiana lui Iocan discuţiile presărate cu ironii despre viaţa politică a ţării, aşa cum aceasta era prezentată în presa momentului.

Politi­ca devine obiectul unei inedite „comedii verbale“, prin care auto­rul ilustrează radicalizarea conştiinţei ţărăneşti. Comuna Siliştea Gumeşti devine o adevărată imago-mundi a prozei autorului, pe care o reia în Marele singuratic şi în Delirul, deși în anii socialismului dispăruse acel „Areopag“ al înţelepţilor satului, sfat la care Ilie se prezenta numai dacă înţelegea că are cu cine discuta. El a trăit drama paternităţii ultragiate, suferinţa lui fiind mai ales una morală, nu doar mate­rială. Cea mai gravă pierdere este cea a liniştii superioare cu care el privea lumea ca pe un spectacol. De aceea, Moromete a fost socotit de critica literară un Esop al spaţiului balcanico-dunărean.

Motivul obţinerii pământului figurează în romanul Moromeţii, dar numai ca temă secundară, prin conflictul dintre Birică şi Bălosu, tatăl Polinei, care îşi dezmoşteneşte fiica pentru că se măritase cu un bărbat sărac. Nu trebuie omis faptul că M. Preda a valorificat tehnica amplificării unui portret, urmărind metamorfozele biologice şi spirituale ale personajului principal, căruia de-a lungul romanului i-a trasat alte noi tuşe de culoare. Ilie este individualizat prin nervul replicii, adesea polemice, iar viziunea autorului este una scenică. Sub raport stilistic, se valorifică novator stilul indirect liber. Aşadar, Ilie este întruchiparea unei anumite lentile prin care este privită existenţa, pe care de la M. Preda o putem numi “moromeţia­nism”. Acesta este definit ca o capacitate de a privi cu înfiorare transcendentă realitatea socială, cu datele ei pragmatice, dispreţuite în numele unei inteligenţe şi a unei superiorităţi a imaginaţiei. Demon­straţia autorului este tocmai aceea a amendării moromeţianis­mului ca anacronic în calea tăvălugului istoriei.

Pentru că M. Preda a fost un mare creator de oameni, tipo­lo­gia sa fiind una în bună parte inedită, se poate aborda şi un alt personaj, Nicolae, mezinul familiei Moromete. Analistul cel mai talentat al prozei româneşti contemporane, M. Preda are intuiţia notaţiei de detaliu, exploatată atunci când îi trasează mezinului familiei traiecto­ria de la băiatul chinuit de Bisisica, oaia nărăvaşă, şi până la ipostaza activistului de partid, care a fost nevoit să devină. Nu-i de mirare că acest personaj va reapărea și în viitoarele sale romane, chiar dacă autorul nu a creat, ca Duiliu Zamfirescu, un roman ciclu.

Dintr-o consemnare a vieţii rurale imperturbabile, cum părea romanul la început, Moromeţii devine oglinda unui seism care zguduie din temelii satul. Aici noua eră comunistă a răsturnat vechile temelii, a aruncat la periferie pe gospodarii de frunte, ei  fiind înlocuiţi cu oamenii de la margini, cei ce fuseseră dispreţuiţi pentru lenea, nepriceperea şi sărăcia lor. Scenele de intensă mişcare dramatică se proiectează cu încetinitorul în volumul II, unde configuraţia umană a satului este schimbată acum când primarii au fost înlocuiţi de către celula de partid comunist instalată, iar Nicolae reapare în Siliştea Gumeşti ca instructor al comitetului raional de partid comunist din Pălămida.

Aria de cuprindere este pano­ra­mică. Munca de lămurire se duce de către comunişti printre ţărani, cărora li se cere să înţeleagă atât rostul cotelor puse pe produsele agrare, cât și cel al arestării chiaburilor, duşmanii poporului etc. Veridicitatea imaginii satului românesc contemporan, aşa cum ea a fost creată de Marin Preda, nu are precedent şi nici concurent în proza noastră naţională. Privite dur, cu o anumită brutalitate de către scrii­tor, imperativele istoriei în perioada stalinismului comunist strivesc voinţa şi idealurile ţăranului român conservator, iar moartea lui Ilie din final este una simbolică pentru experienţa donquijo­tismului închiderii într-o credinţă, cea în rezis­tenţa formulei sale de viaţă. Iată de ce Ov. Crohmălniceanu definea Moromeţii ca romanul destrămării unui mit. Este vorba nu numai de o carte dramatică, ci şi de una polemică şi problematizantă. În comparaţie cu Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu, la care satul arhaic era senin, Marin Preda a prezentat dinamic o comunitate rurală cuprinsă de un proces ireversibil de metamorfozare. Stilul moromețian se configurează ca o entitate recognoscibilă în întreaga sa operă, spre exemplu, în Imposibila întoarcere, Viața ca o pradă sau în  construirea lui Victor Petrini, protagonistul romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Deși se pare că a avut ca model pe filosoful Lucian Blaga,  Petrini nu dovedește rafinamentul unui savant, ci, dimpotrivă, autorul insistă pe latura omenescului, socotită de el cea mai interesantă. Ocupându-se de această temă, cu o reală putere de nuanțare, Ovid Crohmălniceanu constată că, în ultimul roman al lui Preda, „puterea „stilului moromețian” de a supune lucrurile deriziunii crude‚ țărănești se manifestă din plin.”[5] Niciun alt scriitor român nu a izbutit să dea țăranului înălțimea unui spirit filosofic și contemplativ atât de autentic, iar moromețianismul rămâne calitatea creatoare inegalabilă a viziunii prozatorului Marin Preda.

[1] Apud Eugen Simion, Un portret în fragmente, în Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 137.

[2] Marin Preda, Convorbiri…, apud Eugen Simion, Un portret în fragmente, în Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Editura Cartea Românească, București, 1981,   p. 138.

[3]  Nota nr. 149 A din Dosarul 11711 din Arhiva S.R.I., în Mariana Sipoș, Dosarul Marin Preda (Viața și moartea unui scriitor în anchete, procese-verbale, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente), ediția a II-a revăzută și adăugită,  Editura Eikon, București, 2017, p. 147.

[4] Ibid., p. 148.

[5] Ov. S. Crohmălniceanu,  Stilul moromețian, în Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Editura Cartea Românească, București, 1981,  p. 390.

Foto. Anca Sîrghie