Constantin Noica față-n față cu manuscrisele eminesciene: „ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”

Constantin Noica față-n față cu manuscrisele eminesciene: „ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Astăzi, de ziua nașterii lui Constantin Noica (12 iulie, n.red.), filosoful care ne-a deschis ochii și mintea la creația și frumosul din rostirea românească, ar trebui mai întâi de toate să-i auzim chemarea de a reveni la Eminescu. Chiar dacă știau mulți de mai înainte, Constantin Noica a fost primul care a concentrat tot ce înseamnă pentru poporul român Eminescu în cuvintele „sinea noastră cea bună” și „omul deplin al culturii românești”. Și dacă vedem cu ochii acest „vis încremenit”, de care ne apropiem cu un pios interes, – manuscrisele în facsimil ale lui Eminescu – tot lui Constantin Noica i se datorează. A fost visul său sacru să scoată la lumină caietele lui Eminescu, purtate de Poet, împreună cu vechi cărți, în legendara sa ladă de lemn de la o gazdă la alta. I s-a împlinit visul la Ipotești, ultimii ani de viață consacrându-i muncii de facsimilare a manuscriselor eminesciene, căci sufletul său se simțea întruna înfometat de Eminescu.

De ce a râvnit atât de mult Constantin Noica să pună în circuitul valorilor românești caietele eminesciene? Pentru că în viața sa bună, de la debut până în 1883, Eminescu a publicat în total numai șaizeci și cinci de poezii, iar filosoful de la Păltiniș a descoperit în paginile manuscriselor rânduri de versuri și cugetări nicăieri în altă parte întâlnite. Bunăoară, la o conferință ținută la biblioteca din Sibiu, cercetătorul povestește despre manuscrisul 2254, unde întâmplător apar versurile scrise de-a curmezișul: „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”. În alt manuscris – 2255 „Geniul pustiu”, se întâlnesc notițe în germană, întrebări și cugetări filosofice, gânduri încifrate, ca următoarele: „Pământul nostru e mai sărac în genii decât universul în stele fixe. Și mai lesne se naște în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decât pe Pământ un geniu”.

Până la mijlocul anilor ’70, când Noica și-a început pledoaria pentru facsimilarea caietelor eminesciene, manuscrisele Poetului, păstrate la Academia Română, erau accesibile numai cercetătorilor operei sale. Constantin Noica a bătut pe la multe uși, insistând asupra acestei munci. După ani de încarcerare în închisoarea comunistă de la Jilava pentru Constantin Noica nu exista opreliști în calea visului. Din 1984 până înainte de moarte, decembrie 1987, a făcut nenumărate drumuri la Ipotești, muncind și iarna într-o încăpere neîncălzită. Sacrificiul nu i-a fost zadarnic. Munca sa a fost preluată de Academia Română, sub coordonarea lui Eugen Simion fiind etitată o colecție integrală a manuscriselor, care a ajuns în cele mai importante biblioteci din țară. Un set a fost donat și Muzeului „Mihai Eminescu” din Cernăuți, despre care astăzi putem spune că se întrezărește speranța să-și găsească locul în Casa Memorială a lui Aron Pumnul, inclusă într-un proiect de renovare. Dar până la această atât de mult așteptată zi, volumele cu manuscrisele în facsimil ale lui Eminescu au fost expuse la Palatul Național al Românilor, unde pot fi răsfoite, cercetate… Numai de-ar fi cât mai mulți doritori, măcar de a le cuprinde cu ochii dacă nu și cu inima.

Foto. Maria Toacă