Cum trebuie citite demersurile d-lui Macron de modificare a Tratatului UE (II)

Cum trebuie citite demersurile d-lui Macron de modificare a Tratatului UE (II)

Autor: Alexandru Lăzescu (Iaşi)

Într-un fel chiar şi Eurovisionul a arătat de ce mulţi europeni, mai ales cei din grupul nordic şi de pe flancul estic, nu au deloc încredere că o Europă suverană sub comandă franco-germană, decuplată de „anglo-saxoni”, le-ar putea asigura securitatea.

Emmanuel Macron e conştient de opoziţia serioasă faţă de propunerile sale de modificare a Tratatului Uniunii. Aşa că a extras din jobenul prezidenţial două propuneri care ar rezolva şi problema rebelilor interni şi cea a aderării Ucrainei. A scos de la naftalină mai vechea ideea a unei „Europe cu două viteze” prin care ar expedia la periferie ţările nemulţumite de programul său grandios de reforme şi reticente faţă de supremaţia franco-germană. După care a propus un fel de confederaţie care să includă alături de UE ţări ca Ucraina, cele din Balcanii de Vest, dar şi Marea Britanie. Prima idee are puţine şanse de reuşită. A doua este mai degrabă o formulă de a vinde iluzii pe post de soluţii.

E adevărat, mai sunt şi pe la noi destui naivi care văd în UE, în Comisia Europeană, un fel de arbitri oneşti, imparţiali, egal interesaţi de soarta tuturor ţărilor membre. Realitatea este însă cum nu se poate mai diferită, Bruxelles-ul este terenul de joc pe care sunt în competiţie diferitele interese, care au prioritate în ciuda vorbelor sforăitoare care se livrează la nivel oficial, cu Berlinul şi Parisul, în poziţii evident dominante. În discursul lui Emmanuel Macron cuvântul cheie ataşat Europei este „suverană”. În vizita efectuată la Berlin, imediat după discursul din Parlamentul European, el a încercat să obţină şi sprijinul Berlinului pentru acest demers, care în traducere liberă înseamnă o Europă decuplată de America. Pentru care este însă nevoie de o modificare a Tratatului UE prin care „vocile rebele” să fie practic aduse la tăcere. Un exemplu îl vedem chiar în aceste zile când, în ciuda declaraţiilor despre unitatea Occidentului, se vede destul de clar viziunea diferită a Franţei şi Germaniei faţă de cea a Statelor Unite şi Marii Britanii în ceea ce priveşte războiul din Ucraina. Însă, cu toate acestea, Berlinul este rezervat, chiar dacă formal şi-a declarat sprijinul pentru modificarea Tratatului UE. Se teme că iniţiativa lui Macron va crea tensiuni în interiorul UE, lucru care s-a verificat deja. La fel, nu pare foarte dispus să dorească, cel puţin deocamdată, să tranzacţioneze securitatea oferită de NATO, cu Statele Unite ca actor major, cu cea oferită de o iluzorie „armată europeană”.

A fost intens comentată preocuparea lui Macron „ca Rusia să nu fie umilită” precum şi aceea de a amâna pe termen nedefinit ideea unei aderări a Ucrainei la UE. Evident, două motive de satisfacţie pentru Vladimir Putin. Dar ele nu trebuie să surprindă şi nici nu trebuie văzute ca o ambiţie personală a lui Macron. Ideea unui aranjament comun de securitate pe continent cu Moscova, care să ducă la o decuplare de America, este una de lungă durată la Paris. Franţa nu a agreat niciodată existenţa NATO, organizaţie care în opinia Pariului asigură ingerinţa anglo-saxonilor în Europa. Pe care Charles de Gaulle (care în 1966 a scos Franţa din structurile sale militare integrate, în care a revenit abia în 2009) îi detesta. Motiv pentru care, ca şi Macron mai târziu, a avut intenţia de a ajunge la o înţelegere de securitate cu Rusia, cu Uniunea Sovietică atunci, în urma căreia NATO ar fi devenit nerelevant. Condiţiile istorice ale momentului nu au făcut acest lucru posibil. Iar faptul că acum războiul din Ucraina inhibă orice discuţii pe această temă nu înseamnă deloc că la Paris nu mai există speranţa că acestea nu ar putea fi reluate în viitor. Este, de pildă, o opinie destul de larg împărtăşită în cercurile militare franceze la vârf, preocupate şi ele să nu irite excesiv Rusia, pe care în 2019 Macron o descria drept „o adevărată naţiune europeană, moştenitoare a Iluminismului”. „Generalul Vincent Desportes, fost şef al prestigiosului École de Guerre, cerea, pios, o încetare imediată a focului «pentru ca oamenii să nu sufere»”, scrie Anne-Elisabeth Moutet, în Telegraph. „Nedorind să recunoască faptul că acest lucru ar duce la abandonarea unor bucăţi mari de pe coasta ucraineană a Mării Negre şi a Donbasului, inclusiv Mariupol şi Herson, în mâna unui ocupant capabil de execuţii, deportări în masă, şi tot ce e mai rău.”

E greu de crezut că elitele politice şi militare de la Paris sau politicienii de la Berlin nu ştiu care sunt obiectivele finale ale Moscovei în Ucraina, adică absorbţia completă a acesteia într-un fel de nou Imperiu Rusesc. Însă este convenabil să ignore asta. Aceste obiective au fost clar enunţate în „eseuri” cvasi-oficiale din RIA Novosti, în documente de poziţie sau în declaraţii ale lui Putin sau Medvedev. În mod evident, o pace în acest moment nu ar fi decât un interludiu către o nouă ofensivă rusească. Astfel de declaraţii de distanţare faţă de Washington, exprimate de Macron şi Scholz, dau speranţe Moscovei că este totuşi posibilă o fractură transatlantică. În acelaşi timp dau dreptate celor care au privit cu destulă rezerve entuziasmul cu privire la schimbarea de poziţie a Berlinului sau a Parisului în chestiunea securităţii pe continent şi unităţii de acţiune a Occidentului.

La o privire realistă, povestea cu renegocierea tratatelor UE trebuie privită prin prisma intereselor private ale Franţei şi ale Germaniei, nu a vorbelor frumoase despre viitorul luminos care ne aşteaptă cu condiţia să ne asumăm recomandările generoase ale Conferinţei pentru viitorul Europei iniţiată de dl. Macron. Şi explică de ce ţările de pe flancul estic, la care s-au adăugat recent, iată, Finlanda şi Suedia, până de curând neutre, astăzi doritoare să intre în NATO, nu pot avea încredere în Germania şi Franţa când e vorba de securitatea lor. Dacă ne uităm pe lista ţărilor „reticente” înţelegem că acestea au realizat că se pot baza doar pe Statele Unite şi Marea Britanie atunci când securitatea le este pusă în pericol. Franţa şi Germania folosesc UE în principal ca levier pentru intereselor lor globale, cu precădere economice în cazul Germaniei, sau geopolitice în cazul Franţei care se visează la cârma unei „Europe suverane” care să-i ofere rolul de actor global major, alături de Statele Unite şi China.

Foto. Alexandru Lăzescu