Patimile domnului Malofeev
3 min readPatimile domnului Malofeev
Autor: G. R. (Canada)
Alexander Malofeev este un tânăr pianist rus, câştigător al Concursului internaţional Ceaikovski, în anul 2014. Zilele trecute, Vancouver Recital Society i-a anulat un concert, gest urmat, la foarte scurt timp, de o decizie similară a Orchestrei din Montreal. Motivul îl bănuiţi, probabil: muzicianul are „ghinionul” de a fi rus. La fel ca şi marele Fiodor Dostoievski, interzis recent la o universitate din Milano.
Unii se vor gândi că nu e nimic nou sub soare. În timpul războaielor sângeroase din istoria umanităţii, şi imediat după acestea, anumite etnii au fost învinovăţite „in corpore” pentru acţiunile conducătorilor pe care i-au avut la acel moment. Exemplul celui de al Doilea Război Mondial, când germanofobia atinsese cote ale absurdului, este ilustrativ.
De atunci au trecut mai bine de 80 de ani, iar noi am învăţat la şcoală că nu există vinovăţii colective. Numai că „patimile lui Malofeev” se petrec în Canada anului 2022… Ce se întâmplă?
Omul obişnuit a ajuns, între timp, la un confort la care nu visau nici capetele încoronate ale Europei, în urmă cu mai puţin de 200 de ani. Grija că mâine nu vei avea ce mânca a dispărut din lumea occidentală, iar apa caldă şi educaţia şcolară nu mai sunt un lux. Paradoxal, însă, bunul-simţ a devenit un lux.
Concluzia pe care ne vedem nevoiţi s-o desprindem, pe zi ce trece, este că evoluţia unei societăţi este invers proporţională cu sporirea confortului acesteia. Da, ştim deja că televiziunea, şi mai apoi reţele sociale, au creat „zombi” ai consumului, indivizi complet alienaţi, care fac voia „programatorilor” pe care-i îmbogăţesc.
În şcoala de astăzi nu se mai studiază gândirea critică şi nici valorile umanismului. Empatia, compasiunea şi întrajutorarea sunt noţiuni golite de sens atunci când ai la discreţie mâncare de proastă calitate, băuturi, droguri zise „recreaţionale” şi tot felul de jocuri video. „Zombificarea” populaţiei închide bibliotecile şi deschide calea ororilor pe care nu le mai credeam posibile în mileniul al treilea.
Semnele acestei stări de degradare socială se vedeau cu mult înaintea pandemiei şi a războiului din Ucraina. Răutatea şi sora ei bună, prostia, colcăiau în instituţiile statului, în universităţi şi chiar în stradă, dacă este să dăm crezare teoriei potrivit căreia sănătatea unei comunităţi se citeşte în traficul rutier. Birocraţia excesivă, generatoare de corupţie, apetenţa universitarilor occidentali pentru neomarxism şi bătăile dintre şoferi ne vorbeau, pe îndelete şi fiecare în cheia potrivită, despre schizofrenia socială care se declanşase.
Politicienii nu au avut niciun interes să investească serios în sistemul medical şi învăţământul public. Or, tocmai aceste două domenii ne-ar fi putut salva de la „apocalipsa zombi” care ne paşte. Naţiunile sănătoase şi educate nu aduc profituri uriaşe marilor corporaţii şi nici nu sunt uşor de manipulat de către cei ajunşi la putere. Asta deranjează. Bani pentru armament se găsesc întotdeauna la bugetele de stat, însă fonduri pentru renovarea unor şcoli sau construcţia unor spitale noi se scot „cu forcepsul” din buzunarele guvernanţilor.
Aşadar, nu vă miraţi că e din ce în ce mai multă lume şi din ce în ce mai puţini oameni. Nicio crimă culturală nu rămâne nepedepsită la nivel social. Patimile domnului Malofeev ne arată că, nici măcar în Canada domnului Trudeau, hârtia igienică din debara nu împrăştie bezna minţii.