Curentul International

Curentul International Magazine

Cât de pregătită este Europa să facă faţă unei confruntări cu Rusia în Ucraina?

8 min read

Cât de pregătită este Europa să facă faţă unei confruntări cu Rusia în Ucraina?

Autor: Alexandru Lăzescu

 

O Europă fragilă economic, cu abordări şi agende diferite în cadrul alianţei transatlantice, din punctul de vedere al Franţei, Germaniei, Statelor Unite şi Marii Britanii, în privinţa crizei ucrainiene, se confruntă cu o Rusie motivată, semnificativ întărită după pactul strategic cu China.

În jurnalism se spune că o fotografie bună face cât o mie de cuvinte. Afirmaţie este probată din plin de o fotografie făcută la Kremlin cu prilejul întâlnirii dintre Vladimir Putin şi Emmanuel Macron din care se vede cum liderul rus şi-a plasat oaspetele la capătul unei lungi mese, sugerând distanţa considerabilă care separă maniera în care Rusia şi Vestul văd criza din Ucraina, cu faţa la o statuie a ţarului Alexandru I, cel în timpul căruia armata rusă sub comanda lui Kutuzov l-a învins pe Napoleon.Cum Putin practică adesea astfel de jocuri psihologice (la prima sa întâlnire cu Macron, la Versailles, a întârziat o oră, gest la care recurge în mod curent atunci când are întâlniri la vârf) nu poţi să nu realizezi încărcătura simbolică a acestui aranjament.

Decizia preşedintelui francez de a se duce la Moscova este, pe de o parte, în acord cu un demers început în 2019 când, în ciuda relaţiilor tensionate cu Rusia şi a sancţiunilor introduse de UE după anexarea de către aceasta a Crimeei, şi-a declarat deschiderea de a discuta cu Kremlinul un aranjament de securitate pentru Europa. Iar pe de alta, pentru a propune o alternativă europeană la discuţiile dintre Statele Unite şi Rusia pe tema Ucrainei. Numai că după întâlnirea de la Moscova cu Vladimir Putin, Emmanuel Macron nu doar că nu a obţinut nimic consistent, dar mulţi consideră că a fost umilit. S-a făcut chiar o paralelă cu o întâlnire de acum câteva luni dintre Borrell şi Lavrov, caracterizată în acest fel. Parisul a trebuie să facă nişte rectificări jenante după ce Kremlinul a contrazis faptul că ar fi dat asigurări că nu intenţionează să escaladeze criza din Ucraina, aşa cum a susţinut ulterior Emmanuel Macron la Kiev.

În plus el a mai trebuit să nege şi faptul că în drumul de la Moscova la Kiev le-ar fi spus unor ziarişti că o posibilă soluţie pentru Ucraina ar fi „finlandizarea”. Cu trimitere la poziţia adoptată de Finlanda în perioada Războiului Rece când a acceptat ca în materie de politică externă şi de securitate să se plieze la interesele Uniunii Sovietice. Era în fond ideea unei suveranităţi limitate, care se aplica de altfel, dar de o manieră sensibil mai restrictivă, tuturor fostelor state comuniste. Din acest punct de vedere Vladimir Putin a practicat un joc abil. Pe de o parte a ţinut să salute eforturile şi deschiderea către discuţii a lui Macron, dar pe de alta a transmis destul de clar că o eventuală rezolvare nu poate fi găsită decât în relaţia cu America, principala putere decidentă din NATO. Ruşii ştiu foarte bine cât de mult marşează Parisul pe ideea unei Europe suverane, ieşită de sub tutela Statelor Unite, aşa că un astfel de mesaj umilitor este gândit în mod clar să accentueze tensiunile din interiorul alianţei occidentale.

Criza ucraineană găseşte un Occident destul de divizat, în ciuda aparenţei de unitate care răzbate din declaraţiile oficiale. Pentru că şi celălalt actor major din UE, Germania, îşi urmăreşte prioritar propriile interese în dauna celor de securitate ale ţărilor UE din estul Europei, direct vizate de abordarea strategică a Moscovei de recâştigare a sferei de influenţă pe care o controla în perioada Uniunii Sovietice. După ce tocmai a renunţat din motive pur ideologice la ultimele trei centrale nucleare, sub presiunea Verzilor, germanii au devenit şi mai dependenţi de gazele naturale ruseşti. În plus, influentul lobby industrial german nu doreşte să-i fie afectate interesele comerciale pe piaţa din Rusia care, în general, se bucură de oricum de destulă simpatie mai ales în rândul social democraţilor aflaţi acum la guvernare la Berlin. „Germania refuză să permită aliaţilor NATO să trimită arme fabricate de germani în Ucraina, în timp ce Franţa alege cea mai critică oră a alianţei occidentale de la Criza Berlinului din 1961 pentru a cere o regândire fundamentală a structurilor şi relaţiilor politice occidentale”, scrie Walter Russell Mead în Wall Street Journal. Analistul american mai subliniază că „Rusia este în marş, iar Germania şi Franţa subminează diplomaţia americană şi îşi urmăresc interesele individuale, aproape ca şi cum administraţia Biden nu ar exista”. În plus, impactul previzibil al sancţiunilor la adresa Moscovei, despre care se vorbeşte permanent, s-a diminuat considerabil. Rusia s-a pregătit pentru o astfel de eventualitate. Are rezerve valutare de peste $620 miliarde (o cincime în aur) şi se poate baza pe sprijinul economic al Chinei care, între altele, s-a declarat gata să facă schimburi comerciale bilaterale în monedele celor două ţări.

După ce subliniază şi el, într-un articol de opinie publicat în cotidianul britanic The Telegraph, că agresiunea lui Putin din Ucraina marchează un nou capitol în istoria lumii occidentale, un asalt asupra securităţii, stabilităţii, libertăţii şi prosperităţii din Europa, premierul polonez, Mateusz Morawiecki, le cere elitelor europene să ia în serios, nu ca până acum, „ambiţiile imperiale” ale lui Putin. El acuză maniera în mare parte pasivă cu care guvernele europene au reacţionat faţă de ameninţările în creştere venite de la Moscova, pe care o descrie drept un amestec de miopie şi un „act deliberat de cinism politic”. Guvernele europene au continuat să cultive legături de afaceri cu Kremlinul şi să negocieze ceea ce el a numit „înţelegeri opace” cu ruşii (cu trimitere probabil în special la Germania şi Franţa).

Morawiecki se exprimă extrem de critic la adresa acestor elite politice, de o manieră la care nu te-ai fi aşteptat de la un prim ministru în funcţie, expunând corupţia destul de răspândită din establishmentul politic european, exploată abil de Rusia lui Vladimir Putin. Şi, mai mult ca sigur, şi de regimul de la Beijing. „Din păcate, mulţi membri ai elitelor europene au ales să ignore renaşterea masivă a ambiţiilor imperiale ruseşti. O listă lungă de lideri a optat pentru banii ruşi; cazul lui Gerhard Schroder, care şi-a tranzacţionat cariera politică la schimb cu participaţii la companiile de energie ruseşti, este doar vârful aisbergului. Printre numeroşii colaboratori europeni ai Gazprom, Lukoil, Rosneft şi companiile care construiesc Nord Stream2 se numără foşti cancelari, prim-miniştri, diplomaţi de rang înalt, consilieri prezidenţiali şi miniştri. Unii apologeţi vorbesc despre piaţa liberă şi despre «dreptul» lor de a accepta astfel de funcţii după ani în serviciul public. Dar aceşti oameni nu au câştigat astfel de poziţii din întâmplare. În calitate de lideri naţionali, ei au contribuit la elaborarea politicilor europene privind energia, economia şi securitatea. Au avut acces la date secrete şi au luat decizii strategice importante. Să-i numim ceea ce sunt cu adevărat: cai troieni folosiţi de Rusia în întreaga Europă.”

Astfel de avertismente capătă şi mai mare greutate în contextul a ceea ce fostul premier australian, Kevin Rudd, un fin cunoscător al realităţilor din China, vorbeşte despre „o schimbare monumentală” în relaţiile dintre principalele două puteri autoritare din lume. Este vorba de recentul pact strategic ruso-chinez consemnat într-o declaraţie comună de 5300 de cuvinte semnată de cele două părţi la Beijing cu prilejul participării lui Vladimir Putin la ceremonia de deschidere a Olimpiadei de Iarnă. Kevin Rudd a făcut această caracterizare în cadrul unei dezbateri organizate de Atlantic Council la care a luat parte alături de fostul consilier pentru Securitate Naţională în mandatul lui George W. Bush, Stephen Hadley. Acesta din urmă considerăşi el declaraţia „un manifest pentru hegemonia globală a Chinei şi Rusiei”.

Din punctul de vedere al lui Kevin Rudd trei sunt aspectele esenţiale care pot fi extrase din documentul semnat de Vladimir Putin şi Xi Jinping. Între care cel puţin două ne interesează direct. „În primul rând, prin pronunţarea împotriva extinderii NATO, este pentru prima dată când China emite o «opinie directă» pe această temă. În al doilea rând, vedem o opoziţie «explicită» comună China-Rusia faţă de pactul AUKUS care prevede şi construcţia unor submarine cu propulsie nucleară pentru Australia. În al treilea rând, declaraţia conţine aprobarea Chinei pentru «garanţiile de securitate pe termen lung, obligatorii din punct de vedere juridic» propuse de Rusia în Europa. Luate împreună, toate acestea marchează o repoziţionare majoră a China, în «poziţia de actor de securitate global», într-un mod pe care eu personal nu l-am mai văzut înainte.”

Dacă privim evoluţiile din Ucraina în contextul acestui pact strategic între Moscova şi Beijing realizăm că intrăm într-o nouă etapă de escaladare dramatică a turbulenţelor geopolitice, care, după cum se ştie din istorie, conţin riscuri substanţiale şi pot avea consecinţe majore, previzibil îngrijorătoare pentru Europa, în particular pentru România. Din păcate, în acest moment, Occidentul nu se află într-o poziţie favorabilă în această confruntare. În interior este măcinat de tensiuni sociale, de bătălii identitare şi este afectat de o criză amplificată de ceea ce Traian Ungureanu numeşte într-un articol de pe blogul său, „Sinucidere prin progres – sfârşitul civilizaţiei occidentale”, „o dezarmare energetică” sub flamura „Green Dealurilor” în condiţiile în care unitatea transatlantică este zdruncinată de ambiţiile Europei suverane visate de Emmanuel Macron şi de ambiguitatea germană în relaţia cu Moscova.

Nici de partea cealaltă lucrurile nu arată prea bine. Declaraţia unui înalt oficial al Departamentului de Stat care a mustrat Beijingul „pentru că nu a folosit summitul pentru a încuraja Rusia să continue diplomaţia pentru detensionarea crizei ucrainiene” a provocat nedumerire şi reacţii ironice datorită manierei complet rupte de realitate care ignoră motivaţia şi semnificaţia pactului strategic Putin – Xi. Este o manifestare a unei viziuni utopic naive adoptate de o bună parte a establishment-ului occidental care vede lumea prin lentila unui „instituţionalism liberal”. Ignorând avertismente precum cel formulat de pildă de Frederick Kempe, de la Atlantic Council, în 2019, care scria că „este timpul să începem să ne îngrijorăm mai mult de ceea ce ar putea deveni cea mai profundă schimbare geopolitică de după perioada Războiul Rece” privind separat provocările reprezentante de China şi Rusia la adresa ordinii internaţionale.

Foto. Alexandru Lăzescu

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.