URSS şi UE

URSS şi UE

Autor: Alexandru Lăzescu

Nu doar lumea, raporturile de putere şi influenţă de pe plan global, ci şi valorile considerate definitorii pentru societate asociate cu democraţia liberală s-au schimbat masiv în cele trei decenii scurse de la dizolvarea URSS şi în cei 15 ani de la aderarea noastră la UE.

Pe 26 decembrie s-au împlinit 30 de ani de la dizolvarea Uniunii Sovietice. Iar anul acesta se împlinesc 15 ani de când am devenit membri ai Uniunii Europene. În acest interval de timp, care nu înseamnă mare lucru la scara istoriei, şi noi, şi lumea am trecut prin schimbări de ruptură monumentale. Conceptul de „schimbări disruptive” a fost introdus de Clayton Christensen pentru a descrie acele modificări de natură tehnologică, sociologică, politică, geopolitică, care fac ca întregi industrii să dispară sau să devină de nerecunoscut în modul lor de operare determinând dispariţia completă din peisaj a unor adevăraţi „monştri sacri”, corporaţii uriaşe care păreau să domine autoritar segmente întregi din economie. Extrapolând am putea spune acelaşi lucru în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în aceste trei decenii în societate, în politică şi în geopolitică. Cine şi-ar fi imaginat, de pildă, în 1988, chiar în 1989, că atotputernica Uniune Sovietică al cărei marş spre dominaţia globală îl prevesteau mulţi la un moment dat, în perioada Războiului Rece, se va dizolva.

În primul dintre cele trei decenii post-comuniste, cei mai mulţi dintre noi nu aveam dubii în privinţa căii pe care ne-o doream. Evident, către ceea ce exista în Vest: democraţie, o presă liberă, libertatea de expresie, o economie de piaţă ca o condiţie pentru prosperitate. Neliniştile şi îndoielile erau legate doar de teama de a nu rămâne undeva într-o zonă gri, în afara spaţiului occidental. Integrarea în NATO şi UE părea să aibă darul de a risipi complet astfel de dileme. Acum, lucrurile s-au schimbat radical. Sub presiunea unor curente tot mai populare, mai ales printre tineri, atmosfera existentă în Vest începe să semene în tot mai mare măsură cu cea din perioada comunistă. E drept, nu ajungi la poliţie sau la Securitate pentru ceea ce spui, dar o postare „nepotrivită”, care se abate de la linia „corectitudinii politice”, pe Twitter sau Facebook te poate costa slujba cu riscul oprobiului public. Iar în timp ce retorica anti-capitalistă capătă tot mai multă tracţiune, ideea unei societăţi de tip socialist cu un guvern puternic, cu atribuţiuni extinse, devine şi ea tot mai tentantă.

Pe de altă parte, în plan geopolitic, în contextul crizelor din Ucraina şi Taiwan şi a reconfigurărilor mondiale în materie de influenţă politică şi economică, a balanţei de putere din punct de vedere militar, apar tot mai multe semne de întrebări. Ne-am putea oare întoarce la un moment 1989 pe invers? În care, aşa cum vrea Rusia, se vor rediscuta sferele de influenţă de pe continent, cu consecinţe potenţial îngrijorătoare mai ales pentru ţările din regiunea Europei de Est. Mai ales că unii lideri europeni influenţi, de pildă Emmanuel Macron, agreează în principiu ideea de a discuta cu Rusia, o „nouă arhitectură de securitate” în Europa, în principal din dorinţa de a ieşi, aşa cum dorea şi de Gaulle, de sub „tutela americană”. Cum ar putea arăta acest nou aranjament de securitate e însă neclar. Francoise Thom, profesor de istorie la Universitatea Sorbona, crede că în condiţiile unei retrageri de facto a americanilor din Europa, Rusia speră că ar putea domina un continent în care pacifismul e larg răspândit, mai ales în Germania. Iar faptul că Moscova tocmai a solicitat ca NATO să se retragă din România şi Bulgaria nu e deloc ceva menit să se liniştească. Chiar dacă astfel de mesaje sunt parte a presiunilor psihologice asupra Vestului, aşa că nu trebuie luate, cel puţin deocamdată, în serios consecvenţa cu care ţări cheie din Uniune ţin să plaseze cele două ţări, fără acces în Schengen şi aflate în regim MCV, în postura de un fel de membri UE „second hand”, nu are darul să ne liniştească deplin.

Cert este că Beijingul şi Moscova, secondaţi de Iran, dar şi de alţi actori internaţionali, state sau structuri precum reţelele teroriste, militează activ pentru „de-americanizarea” lumii pe fondul unui Occident măcinat de angoase ideologice şi falii societale majore care s-a iluzionat naiv în ultimele trei decenii, şi în parte încă se iluzionează şi acum, că ordinea internaţională liberală este un dat şi marşul democraţiei liberale pe glob este de neoprit. China şi Rusia cred că momentul actual, cu un Occident în declin, este unul favorabil pentru a forţa astfel de schimbări de substanţă în peisajul geopolitic. În ce măsură sunt ele şi dispuse să-şi asume şi riscurile majore, inclusiv de natură militară, asociate unui astfel de pas e greu de spus. Documente desecretizate din arhive ruseşti relevă că, atunci când a încercat să preia controlul asupra Berlinului de Vest, Nichita Hruşciov era convins, în proporţie de 95 de procente că americanii nu vor reacţiona. Diferenţa de 5 procente l-a împiedicat totuşi să o facă. Dar nu putem totuşi miza pe o reacţie similară în ceea ce priveşte crizele din Ucraina sau Taiwan.

În ciuda acestui peisaj global periculos, cu un grad ridicat de incertitudine, multe voci continuă să susţină aceleaşi tip de abordări care au eşuat în trecut. De pildă un articol din Foreign Affairs, deşi laudă ideea Administraţiei Biden de a organiza „Summit-ul pentru Democraţie”, susţine că aceasta ar trebui să fie mult mai hotărâtă în demersul de reversare a actualului „val iliberal” din lume. Numai că, chiar Summitul în sine a stârnit destule controverse. A penaliza pentru „iliberalism” Ungaria şi a exclude ţări din Asia de Sud Est, în timp ce inviţi Republica Congo sau Pakistanul, care au şi refuzat să participe, în urma presiunilor chineze, nu e deloc o dovadă de consistenţă morală.

În sine, ideea de a utiliza „promovarea democraţiei pe plan global” ca un levier american în confruntarea geopolitică cu China şi Rusia, de o manieră asemănătoare cu abordarea din perioada Războiului Rece, are sens în principiu. Însă întrebarea esenţială este dacă America, pe fondul severei crize politice şi societale interne şi pe acela al unei eroziuni semnificative a influenţei şi prestigiului său pe plan global, mai poate avea credibilitatea şi forţa de a susţine în mod real un astfel de demers. Cu atât mai mult cu cât extinderea definiţiei „democraţiei liberale” pentru a include „noile valori progresiste” diminuează din start apetitul pe plan internaţional pentru acest tip de demers. De altfel, frământări şi tensiuni pe această direcţie au apărut şi în Europa. De pildă, Emmanuel Macron a cerut în discursul său din Parlamentul European ca dreptul la avort să fie trecut în categoria „drepturilor fundamentale din Carta UE”, o trimitere destul de explicită la Polonia. În această cheie ar trebui interpretată şi declaraţia noii preşedinte a Parlamentului European, Roberta Metsola (în teorie de centru-dreapta): „mă voi opune oricui vrea să distrugă Proiectul European”. Problema e că în sine „proiectul european” are în prezent un contur cu geometrie variabilă. De pildă, un demers maghiar de a interzice propaganda LGBT şi teoriile identitare în materie de gen în şcoli este încadrat în categoria violării „valorilor europene”. La fel, mai ales peste Ocean, criticile legate de intruziunea transgenderilor în sport sunt complet nerecomandate dacă nu vrei să-ţi rişti cariera profesională.

Dar dacă ne întoarcem la articolul din Foreign Affairs cel puţin la fel de problematică este şi recomandarea autorilor ca, „din moment ce contracararea terorismului nu mai este preocuparea dominantă pentru politica externă a Statelor Unite, Washingtonul ar trebuie să renunţe la practica de a da prioritate intereselor de securitate în dauna democraţiei şi drepturilor omului” pentru a nu-şi irita aliaţii autocraţi. Pentru că, de exemplu, America nu are nevoie de aliaţi ca Arabia Saudită sau Egiptul doar din perspectiva ameninţării teroriste, ci, datorită poziţiei lor strategice şi influenţei lor extinse într-o regiune de mare interes geostrategic, inclusiv pentru a contracara Iranul, în condiţiile în care influenţa şi credibilitatea Chinei şi Rusiei sunt în creştere. Ca să nu mai vorbim de India fără de care iniţiativa de contracarare a Chinei în Asia de Sud Est devine aproape inoperantă. Astfel de „recomandări sunt complet rupte de realitate şi sunt un exemplu de privire naiv distopică a elitelor occidentale”. Marea problemă a „abordărilor morale” şi a raportării la principii înalte în materie de politică externă este eroziunea severă a platformei de pe care acestea sunt emise.

În cei 15 ani scurşi de la aderarea noastră la UE nu doar raportul de forţe pe plan mondial s-a schimbat radical, ci şi felul în care arată Uniunea, societatea occidentală, în general, în interior. Apar întrebări surprinzătoare, la care nu ne-am fi gândit în nici un caz în 2007. De exemplu, în condiţiile în care în tot mai mare măsură decizii care ne afectează viaţa de zi cu zi sau chiar unele cu impact major asupra felului în care va evolua societatea în viitor sunt luate de structuri asupra cărora populaţia nu are în realitate control şi nu de către politicieni care, teoretic, sunt supuşi unui control electoral cum ar trebui să privim, în noul context democraţia? După cum remarca un cunoscut analist american, Andrew Michta, într-o postare pe Twitter, „în timp ce multe comentarii din mass media deplâng creşterea populismului puţini remarcă faptul că ceea ce s-a întâmplat în deceniile scurse de la sfârşitul Războiului Rece au fost definite de ceea ce aş numi un «liberalism nedemocratic» care face ca instituţii autonome birocratice să fie cele care trasează în mod real agenda publică”.

În paralel, apar întrebări legitime şi de altă natură. În ce măsură te poţi încrede în discernământul unor politicieni de vârf din Europa de Vest, de pildă în cel al doamnei Merkel care în 2011 a decis, după accidentul de la Fukushima, să renunţe complet la energia nucleară şi să promoveze alternative ca turbinele eoliene sau panourile solare, evident nesustenabile, oferind astfel pârghii majore de intervenţie şi vulnerabilităţi în materie de securitate Moscovei, prin creşterea dependenţei faţă de gazele naturale ruseşti, dar şi de Beijing, prin dependenţa enormă de metalele rare a căror producţie chinezii o controlează în proporţie de 70%. În timpul pandemiei, elitele occidentale, în sens larg, din politică, mass media, corporaţii, cu largul concurs al „experţilor oficiali”, au dat greş în analize, estimările şi soluţiile utilizate. Un alt exemplu de abordare preponderent ideologică sau bazată pe un calcul exclusiv politic este şi de preocuparea redusă pentru analiza de risc este şi demersul din aşa numitul Pact Verde european. În care i se cere populaţiei să facă sacrificii substanţiale în numele unui proiect, mai mult decît discutabil, sub toate aspectele, de „salvare a planetei”.

Foto. Alexandru Lăzescu