Aș pleca din România mea!

Aș pleca din România mea!

Autor: Dana Fodor Mateescu (Bucureşti)

Citesc cu tristețe pe rețelele de socializare, pe bloguri și prin presa online că va fi din ce în ce mai greu de trăit în România, că va fi din ce în ce mai grețos și mai sufocant aici, că toate se vor scumpi, că mâncăm mizerii, că suntem din ce în ce mai bolnavi, ca nație… Dar să nu confundăm țara cu politicienii ei limitați! Țara e una, ei sunt vremelnici, vorba unei bune prietene, fostă colegă de facultate.

Lumea este din ce în ce mai panicată, din ce în ce mai confuză. Avem tehnică de ultimă generație, dar ne purtăm ca niște primitivi… Nu toți. Dar destui. Nu citim. Nu înțelegem. Suntem ușor de manipulat. Hăăis! Cea! Dieee, gloabă! Brrrr!

Mulți au plecat deja din țară și încă vor mai pleca. Vor părăsi definitiv locul în care s-au născut și au crescut. Unde pleacă? Oriunde!

Deseori, toate astea îmi stârnesc și mie o poftă teribilă să-mi fac catrafusele și să mă îndrept unde-a-nțărcat dracu` iapa. Sau invers!

Dacă m-ar întreba cineva, repede, dacă aș pleca din țară definitiv, aş zice că, da. Mi-aş lua copilul în dinţi, ca leoaicele, şi m-aş duce. Fără să mă mai uit înapoi! De ce m-aș uita? Să văd ce? Pe cine?

Uneori, aici mi se pare totul străin. Pământul pe care calc îmi fuge de sub tălpi. România mea, altădată lăptoasă, plină de holde, petrol și păduri, acum e sărăcită, moare în chinuri. Lent. Uscată. O văd cu țoalele rupte, arse. Umilită, despletită, lovită. Condusă de nișt papițoi. Parcă mă uit la The Muppet Show.

De ce aș pleca? Aș pleca pentru că mulţi dintre puştanii României visează să devină „boși de boși”, „bombardieri”, „uragani”, „bazați”, să aibă „buzunarul bancomat”. Nu vor să devină profesori, pictori, muzicieni, arhitecți, scriitori sau igineri-constructori. Ăștia-s niște ratați în ochii lor.

Când îi mai văd și pe unii că fac paradă, ca la circ, cu sentimentele naționale, steag, cămăși populare, căciuli de dac și lăcrămi cât pumnul, mi se face, așa, o lehamite….

Totuși, nu plec nicăieri. De ce? Pentru că sunt lașă? Habar n-am. Poate. Găsesc mereu motive. Nu plec, pentru că aici am plâns și am râs pentru prima dată. Pe străzile din Bucureștiul meu frumos mi-am julit genunchii. Aici am crescut, aici am învățat să scriu. Aici am trăit fericiri sublime. Aici respiră omul care mă iubește.

Nu plec, pentru că la fiecare colţ de stradă mă întâlnesc cu sute de „danafodor”. Chipurile mele din toate viețile pe care le-am trăit până acum. Una e în clasa I, la şcoala generală 170, de la piciorul Podului Grant. E îmbrăcată într-un costum de şoim al patriei şi e fericită în copilăria ei colorată.

Altă „danafodor” merge la liceu, în uniformă și cu o bentiță nesuferită, alta ia examenul la facultate și se bucură intens. Una e tristă, alta e adorată și răsfățată de toată lumea.

O Dană de 19 ani e în Piaţa Revoluţiei şi strigă: „Jos Ceauşescu!”, alta, de 36 de ani, naşte, cu bucurie şi groază, într-o maternitate din Bucureşti.

Nu plec din ţara mea! Aici e sămânţa din care am ieşit, aici odihnesc bunicii mei, care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, aici dorm sub pământ părinții mei, plecați prea repede…

Nu plec, pentru că îmi amintesc și acum ce a spus Andrei, băieţelul meu, când avea patru ani și a văzut steagul tricolor pus la fereastră de bunicul lui, care a zăcut în puşcăriile comuniste: „Mamaaa, uite, bunicul şi-a pus România la geam!”

Nu plec, pentru că aripile mele sunt aici.

(Dana Fodor Mateescu – 1 decembrie 2021)

Foto. Dana Fodor Mateescu