Curentul International

Curentul International Magazine

Localizarea, geografia Patericului și Schetia

15 min read

Localizarea, geografia Patericului și Schetia

Autor: Ramona Sandrina Ilie (Alexandria, Egipt)

 

Pășind pe urmele monahismului egiptean și a Patericului, vom afla că acesta a fost și el un „dar al Nilului”, deoarece în mai puţin de o sută de ani, până la sfârşitul secolului al IV-lea, monahismul urcase pe Valea Nilului aproape 2.000 de kilometri, ridicându-se în deșert sute de lăcașe ale sfinților părinți.

Foto. Avva Bishoy sau Mănăstirea Sfântului Paisie cel Mare

 

La Deir al-Surian – Mănăstirea Sirienilor se află chilia Sfântului Paisie cel Mare, cunoscut la creștinii ortodocși copți ca Avva Bishoy, locul în care acesta I-a spalat picioarele Domnului Iisus, copacul Sfântului Efrem Sirul.

Nilul traversează Egiptul pe o lungime de peste 1500 de kilometri, apoi se ramifică la Cairo (vechiul Heliopolis) în două braţe principale care se varsă în Marea Mediterană, formând Delta Nilului. După cum se ştie, întreaga Vale a Nilului era deosebit de fertilă datorită revărsărilor periodice ale fluviului şi sistemului de irigaţii pus la punct cu mii de ani înainte de Hristos. De altfel, fără Nil, Egiptul nu ar fi putut să existe, pentru că restul ţării este deşert şi relief stâncos.

Valea Nilului a fost o adevărată „bază de plecare” pentru anahoreţii care, de aici, s-au adâncit în pustia egipteană, de unde reveneau periodic la aşezările de pe Nil pentru a se aproviziona cu alimente ori cu lucruri de strictă necesitate.

Foto. Comunităţile creştine din Egipt, sec. II-X

Nitria sau Wadi el Narum

 

Wadi el Natrun, deșertul Nitriei, cum este el cunoscut de noi sau Schetia (gr. Sketia) este unul din cele trei principale centre monastice ortodoxe din Egipt – alături de Nitria şi Chiliile – începând cu secolul al IV-lea.

Schetia numeşte pe scurt Pustia Schetia, situată la circa 70 kilometri de Delta Nilului, într-o vale mare lungă de 30 de kilometri şi largă de 6-7 kilometri, al cărei fund se află sub nivelul mării şi unde se găsesc lacuri (zece la număr) cărora li s-a dat numele de Uadi el-Natrun – adică: Valea Natrun (Wadi Natrun) – din pricina salpetrului nitric (săruri şi carbonaţi de natriu, pe care vechii egipteni le foloseau la mumificarea morţilor lor) extras de acolo încă din antichitate. Aici se situează pustia schetică, unde încă din anul 330 s-a stabilit Macarie cel Mare. El cunoştea bine locurile, deoarece, cămilar fiind, venea adeseori să caute salpetru. Schetia nu va întârzia să devină, în ultimele decenii ale secolului al IV-lea, centrul cel mai înfloritor și mai admirat al vieţii anahoretice, aici locuind mulți din Părinţii pustiei cei mai renumiţi.

Informațiile istorice precise despre Schetia sunt puține, și aceasta datorită izolării ei excepționale. Lucrarea Historia monachorum in Aegypto precizează că de la Nitria la Schetia este cale de 24 de ore de mers, în direcția deșertului celui mai profund și fără nicio cărare sau drum, călătorul trebuind să călătorească doar noaptea, ca să se orienteze după stele.

Schetia a fost devastată în mai multe rânduri de incursiunile barbarilor:

357 – de sarazini

407-408 – de tribul berberic al mazakinilor (Libia)

434 – de sarazini

444

570

578 – de berberii mazakini, iar mai târziu, în multe rânduri devastată sub dominație musulmană

Îndeosebi după distrugerea integrală din 407-408 mulţi pustnici s-au refugiat în alte centre monahale: avva (monahul) Siluan cu însoţitorii lui s-au dus în Sinai şi avva Sisoe în Clisma.

Viața monahală la Schetia va fi reluată, dar viața de obște va deveni încet-încet principala formă de viață monastică.

După invazia Egiptului de către arabi, califul musulmanilor din Arabia permite călugărilor creştini de aici să-şi practice credinţa. Pentru acest motiv, locul devine reşedinţa oficială a patriarhului copt. Până astăzi, patriarhul este ales dintre monahii din Wadi el-Natrun (Schetia).

În ciuda repetatelor devastări și distrugeri de-a lungul secolelor, Schetia a fost întotdeauna repopulată. Astăzi, în pustia schetică, locul Sfinților Părinți din Patericul Egiptean (sec IV) se află cele patru importante Mănăstiri și anume:

– Avva Bishoy  sau Mănăstirea Sfântului Paisie cel Mare,

– Deir al-Baramus sau Mănăstirea Romanilor – Sfântul Moise cel Negru,  unde se află și chilia Mariei Egipteanca, sau Lady Baramus, cum este ea cunoscută,

– Deir al-Surian – Mănăstirea Sirienilor unde se află chilia Sfântului Paisie cel Mare, cunoscut la creștinii ortodocși copți ca Avva Bishoy, locul în care acesta I-a spalat picioarele Domnului Iisus, copacul Sfântului Efrem Sirul,

– Deir Abu Makar – Mănăstirea Sfântul Macarie cel Mare.

Informații despre Wadi Natrun și nașterea monahismului în această zonă:

La aproape 60 de kilometri sud de Alexandria şi la o distanţă de 50 de kilometri de Nil se întinde Wadi-Natrun, Valea Nitriei sau cum o întâlnim cel mai adesea în literatura ascetică, Nitria.

La sud, cale de o zi de mers, se învecinează cu Pustia sketică, iar la răsărit cu marele deşert al Libiei. Valea Nitriei, asemănătoare albiei secate a unui lac montan îngust, şerpuieşte pe o lungime de peste 30 de kilometri având o lărgime de 6-7 kilometri, fundul văii situându-se sub nivelul mării. Pe toată lungimea sa este flancată de două şiruri muntoase (care includ munţii Nitriei şi ai Fermei, întâlniţi frecvent în Pateric), care delimitează între ele un platou cu o lăţime de 5-7 kilometri.

Din aceşti munţi se extrag, până astăzi, cantităţi importante de salpetru nitric (săruri şi carbonaţi de natriu), pe care vechii egipteni îl foloseau la mumificarea morţilor. De la aceste săruri de natriu provine şi numele deşertului. Pe timpul Sfântului Macarie Egipteanul, negustorii egipteni organizau adevărate expediţii în Munţii Nitriei, de unde aduceau cantităţi uriaşe de săruri de sodiu pentru a le comercializa în întregul Egipt.

În unele zone mai puţin aride ale Văii Nitriei se recolta papirus, folosit de Părinţii pustiei în special la împletitul rogojinilor şi al coşurilor.

O curiozitate de ordin mineralogic, specifică Văii Nitriei, este piatra-vulturului, o piatră de culoare neagră, cu miez de argilă, care, pulverizată şi infuzată în apă, ajuta la calmarea durerilor de stomac.

La sfârşitul secolului al IV-lea, de-a lungul Văii Nitriei se puteau număra până la o sută de mănăstiri.

Începutul şi dezvoltarea monahismului în Nitria, consemna istoricul bisericesc Socrate Scolasticul, „se datorează unui om sfânt, pe nume Ammon”.

 

Cine este Sfântul Ammon?!

 

Ca şi Sfântul Antonie cel Mare ori Sfântul Pavel Tebeul, Ammon se trăgea şi el din părinţi bogaţi, care au murit pe când el avea douăzeci de ani. Trecând la această vârstă sub tutela unchiului său, este silit să se căsătorească, împotriva voinţei lui. În noaptea nunţii, Ammon îşi convinge soţia să aleagă fecioria pentru Domnul şi să trăiască împreună în înfrânare desăvârşită, „ca frate şi soră”, sub acelaşi acoperiş. Paladie, în Istoria Lausiacă, scrie că Ammon a trăit în curăţie alături de femeia sa vreme de opt­sprezece ani, ocupându-se de grădină şi de îngrijirea arborelui de balsam (arbore african, care se cultiva asemănător viţei-de-vie, fiind lucrat şi udat cu multă osteneală). După optsprezece ani de castă convieţuire, Ammon este îndemnat de soţie să se retragă în pustie. El se va aşeza într-o peşteră unde va duce un regim aspru de muncă şi rugăciune, hrănindu-se cu pâine şi apă. Retragerea lui a avut loc în anul 331, în vecinătatea satului actual El-Barnugi, unde şi-a construit o chilie. Felul vieţuirii sale a atras un mare număr de ucenici, încât „în puţin timp munţii Nitriei şi Skitis fură cu totul locuiţi”.

Ammon a trebuit să organizeze un adevărat „orăşel al anahoreţilor”, o uriaşă chinovie, indicând el însuşi locul pentru zidirea chiliilor, a bisericii (în centru) şi a unei fântâni.

Viaţa în Nitria a fost descrisă de Fericitul Ieronim în câteva dintre scrisorile sale către Sfânta Eustochia, în care numeşte acest orăşel monastic Oppidum Domini.

Monahii locuiau în 50 de corpuri de chilii. Biserica, reconstruită în repetate rânduri pentru a o face mai încăpătoare, avea opt preoţi slujitori. Ammon, scrie Fericitul Ieronim, a dat ucenicilor săi „o organizare militară”, o disciplină riguroasă care ordona viaţa întregii obşti. Prima datorie a călugărului care se angaja în această vieţuire, continuă Ieronim, era de a asculta pe cei bătrâni şi de a le urma sfaturile şi vieţuirea. Existau apoi reguli generale de vieţuire, de hrană şi un program al slujbelor. Hrana zilnică era, de obicei, compusă din pâine, legume, ierburi, sare, apă, câteva fructe, iar bătrânilor li se dădea şi vin. Se mânca o dată pe zi, dar celor neputincioşi li se îngăduia şi masa de seară.

Pâinea era hrana principală a Părinţilor, ca de altfel în întregul Egipt. Era vorba de pâiniţe mici, rotunde, care se mai fabrică şi astăzi în Egiptul de Sus şi în mănăstirile copte. Aceste pâini puteau fi uscate şi, astfel, păstrate un timp mai îndelungat. Înainte de a fi consumate, ele erau înmuiate în apă, unii părinţi adăugând şi sare. O astfel de pâiniţă măsura 12 cm diametru şi cântărea în jur de 150 g.

În călătoriile sale în Egipt, căutând în mod deosebit să înţeleagă experienţa Marilor Bătrâni, Sfântul Ioan Casian, atent nu numai la profunzimea cuvântului lor, ci şi la organizarea în cele mai mici amănunte ale traiului, constata că raţia obişnuită a părinţilor era de două pâiniţe pe zi (în timp ce un ţăran egiptean mânca în medie zece pâini pe zi).

Munca în comunitate era diferită, pe măsura puterii fiecăruia. O parte lucra în grădină pentru hrana de fiecare zi. Alţii lucrau pentru nevoile obştii: îmbrăcăminte, sandale, diferite obiecte de strictă necesitate. Cei bolnavi sau neputincioşi erau îngrijiţi în infirmerie. Călugării învăţaţi copiau manuscrise.

Prin regulile pe care le-a impus în Nitria, arată Gobry, „trebuie văzut în Sfântul Ammon un precursor al monahismului cenobitic. Ceea ce a făcut ca renumele său să fie mai mic decât al Sfântului Pahomie a fost doar faptul că regula sa de vieţuire nu s-a transmis posterităţii”.

Kellia (Chiliile)

Pustiul Kellia sau Chiliile, cum i se mai spune, îl aflăm la numai optsprezece km de Nitria. Se pare că locul a fost ales la sfatul pe care Antonie cel Mare l-a dat Avvei Ammon de a înfiinţa aici noi chilii pentru cei ce căutau o mai mare singurătate, dat fiind că în doar câţiva ani, pustia Nitriei ajunsese deja suprapopulată. La Chilii erau, la început, cel mult şase sute de vieţuitori, spre deosebire de Nitria, unde Paladie menţionează că, spre anul 391, se nevoiau peste cinci mii.

Foto. Ruinele din Kellia

Antoine Guillaumont, studiind ruinele chiliilor de aici, înţelege austeritatea celor care le locuiau, pentru că, prin dimensiunile lor, se aseamănă cu nişte adevărate „celule de închisoare”. Fiecare chilie era înconjurată de o mică grădină de zarzavaturi, închisă cu un perete de cărămidă în aşa fel încât să nu se poată privi înăuntru sau în afară. Cărămizile erau construite din nisip şi argilă. Chiliile erau de obicei împărţite în două, izolându-se astfel colţul de rugă­ciune, evidenţiat printr-o nişă unde se afla o icoană sau o cruce. Uneori mai exista o încăpere: camera ucenicului.

„Mobilierul”, invariabil, era alcătuit dintr-o rogojină ce servea de masă şi un mănunchi de stuf ce era folosit ziua ca scaun, iar noaptea drept pernă. Călugării dormeau de obicei direct pe pământul gol sau rezemaţi de perete.

Dacă, pentru început, Kellia a fost înfiinţată de Avva Ammon ca „metoc” al Nitriei, în timp ea a trecut sub influenţa Părinţilor din Pustia sketică, fiind situată, din punct de vedere geografic, între cele două. Retras de la Sketis la Chilii, Sfântul Macarie Alexandrinul va rămâne aici preot şi povăţuitor vreme de cincisprezece ani.

Evagrie Ponticul, cunoscut ascet şi scriitor fecund, a găsit în Kellia limanul căutărilor sale. Născut în anul 345 în localitatea pontică Ibora (în Turcia zilelor noastre), Evagrie ajunge în pustia Egiptului în anul 383, vieţuind mai întâi, vreme de doi ani în deşertul Nitriei, iar apoi, până la moartea sa, în 399, la Kellia, ca ucenic al Sfântului Macarie Alexandrinul.

Fin cunoscător al culturii filosofice şi teologice a timpului său, grec cultivat, Evagrie se face ascultător şi următor Sfântului Macarie Alexandrinul. Paladie relatează că Evagrie a primit de la început de la povăţuitorul său, Sfântul Macarie Alexandrinul, o regulă strictă de vieţuire, inclusiv în privinţa hranei şi a băuturii. Cei opt ani de zile pe care i-a petrecut în regimul sever ce îi fusese indicat i-au şubrezit sănătatea trupului, încât a fost nevoit să reducă asprimea ascezei.

Preţuirea şi urmarea Avvei Macarie a fost deplină. Evagrie se referă de multe ori la exemplul şi învăţătura „Sfântului Părinte Macarie”. Aceste referinţe privesc îndeosebi asceza impresionantă a Sfântului Bătrân, lupta cu gândurile, lupta împotriva demonilor… Despre legătura de ascultare dintre Evagrie şi Sfântul Macarie Alexandrinul vorbeşte şi Rufin, prieten apropiat al lui Evagrie.

Nu e un caz izolat în pustiul „roditor” al Kelliei ca un erudit, un cunoscător temeinic al culturii timpului, să urmeze nevoinţele şi povăţuirile Părinţilor pustiului, adeseori ţărani simpli, fără cultură elinească. Tot în Kellia, o strânsă legătură duhovnicească de tip Avva-ucenic era între Avva Pamvo, neştiutor de carte, şi Ammon, ce impresiona printr-o vastă cultură teologică.

Ca toţi anahoreţii din Kellia, şi aceşti iluştri ucenici petreceau în izolarea chiliei dedicându-se rugăciunii, contemplaţiei şi lucrului de mână. Sâmbăta şi duminica, împreună, Bătrâni şi ucenici, se adunau la rugăciunea comună şi la liturghia urmată de agapă şi de cuvânt duhovnicesc.

 

Pustia sketică

 

La sud de Nitria şi de Kellia se întindea Pustia sketică. Localizarea precisă a acesteia este controversată încă. Oricum ar fi însă, Sketis era un ţinut puţin cunoscut, un deşert sinistru bântuit de fiare sălbatice şi de tâlhari.

Numele „Schit” este menţionat pentru prima oară în versiunea coptă a Vieţii Sfântului Macarie Egipteanul. Etimologia şi sensul exact al acestui nume copt sunt încă nelămurite. În codicele greceşti el apare transcris Σχυτις sau Σχυθις (Schithis), iar în cele latine, Scaetis. Nu se ştie exact ce însemna în limba coptă, dar s-a păstrat până astăzi informaţia potrivit căreia monahii din Sketis înţelegeau prin acest nume „leagănul inimii” sau „scăparea inimii”. Este semnificativ faptul că în limba arabă schut înseamnă „liniştire deplină”. Oricum, numele de Schit nu are nici o legătură cu „schit”, în sensul în care înţelegem astăzi în limba română.

Întemeietorul vieţii monahale în Sketis a fost Sfântul Macarie Egipteanul, sau Macarie cel Mare, cum a fost supranumit. El a venit aici în jurul anului 330, pe când avea treizeci de ani, rămânând în Sketis şaizeci de ani, până la moartea sa. La vârsta de patruzeci de ani a primit hirotonia întru preot, fiind tuturor pildă de bărbăţie duhovnicească şi vistier al darurilor dumnezeieşti. „Vas al alegerii” – după cum îl numea Evagrie –, Sfântul Macarie Egipteanul primise putere asupra duhurilor și darul vindecărilor. Într-atât a înaintat în ostenelile asceţilor, dobândind curăţia şi nevinovăţia asemenea pruncilor, încât era numit „copilul bătrân”.

Printre primii Părinţi stabiliţi aici se numără Avva Ammoi, părintele duhovnicesc al lui Ioan Colov; Avva Isidor preotul, Avva Pafnutie – care l-a primit pe Sfântul Ioan Cassian atunci când acesta a vizitat Schitul –, Avva Arsenie cel Mare, Avva Pimen şi alţii. Schitul nu va întârzia să devină un centru înfloritor al vieţii anahoretice unde vor locui Părinţii cei mai renumiţi.

La fel ca Evagrie şi Ammonios – cărturarii vieţuitori în Kellia –, Avva Arsenie cel Mare, venit în Sketis în anul 394, a început a deprinde o altă învăţătura decât cea din palatele împărăteşti, învăţătura pe care Duhul Sfânt o dăruieşte celor ce se curăţesc întru smerenia inimii. Apropiat al împăratului Teodosie şi învăţătorul copiilor lui, Arcadie şi Honorie, fin cunoscător al retoricii şi al limbilor greacă şi latină, acesta a intrat sub călăuzirea Avvei Ioan Colov, făcându-se următor nevoinţelor Părinţilor spre dobândirea nepătimirii.

Un frate, ştiindu-i erudiţia dobândită în lume, se minunează de smerenia lui Arsenie, care nu se sfieşte să întrebe pe un simplu ţăran despre lupta cu gândurile.

„Pentru ce, părinte”, întreabă fratele, „fiind atât de iscusit în Scriptură, ştiind bine limba grecească şi latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea gândurilor tale?”

Răspunsul Avvei avea să descopere greutatea „învăţăturii” tainelor duhovniceşti, nespus mai mare decât aceea de a deprinde învăţăturile lumii acesteia: „Învăţătura cea grecească şi latinească o ştiu”, îi răspunde Cuviosul, „dar alfabetul pe care acest om simplu îl ştie, încă nu am putut să-l învăţ”.

La începuturi, în Sketis nu exista decât o singură biserică unde călugării se adunau în ziua de duminică, în timpul săptămânii Părinţii locuind în chilii îndepărtate, fie singuri, fie cu unul sau mai mulţi ucenici. Ca şi în Nitria, ocupaţiile erau diversificate în funcţie de nevoile monahilor.

Mai mult decât celelalte ţinuturi, Sketis era mereu ameninţat de primejdia jefuitorilor barbari, care nu o dată l-au prădat, omorându-i pe părinţi. Într-una din aceste incursiuni barbare a fost omorât şi Avva Moise Etiopianul, cel care era „preavestit între Părinţii din Sketis”. Fost tâlhar, pildă de pocăinţă şi smerenie şi de iubire pentru fraţi, Avva Moise a fost hirotonit preot şi a proorocit prădarea Sketisului de către barbari. Plângând pentru pustiirea Sketisului, Avva Arsenie cel Mare a grăit: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierdut Sketis”.

Foto. Ruine de la Abu Mena, locul de martiriu al Sfântului Mina

Alte ţinuturi locuite de monahi

Putem astfel observa că la sfârşitul secolului al IV-lea, în „geografia” monahismului egiptean se disting trei zone principale: în primul rând, zona bazinului egiptean al Nilului, apoi zona deşertului Wadi-Natrum şi o a treia zonă, Qolzum- viz, pantele muntoase din deşertul Arabiei sau deşertul de Est, de-a lungul coastelor Mării Roşii. Nici unul dintre aceşti munţi nu depăşesc 2000 de metri înălţime.

Muntele Qolzum (muntele Sfântului Antonie) se întindea la est de Nil, de-a lungul coastelor Mării Roşii. Aici s-au descoperit ruinelecelei mai vechi mânăstiri din lume, a cărei fondare este atribuită Sfântului Antonie.

Spre sud, la o zi de mers, se afla muntele Sfântului Pavel Tebeul, căruia i se atribuie înfiinţarea unei mânăstiri în acest loc. Tot în această regiune muntoasă de la est de Nil se afla şi Muntele Porfirita, care, în timp, a adăpostit diferiţi pustnici.

 

Bibliografie:

– „Le Monachisme gyptienrévélateur de l’âme copte” – Présentée et soutenue par le père: Nagi Athanasios Henein;

– „Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV”, de Dom Lucien Regnault;

– „Patericul sinaitic” de Dimitrios G. Tsamis;

– „Apoftegmele Părinților Deșertului – ediție românească a Patericului Copt”, ediție critică de  Ștefan Colceriu;

– Crestinortodox.ro;

– „Eastern Christianity in the Modern Middle East”, editată de Anthony O’Mahony, Emma Loosley.

Foto. Ramona Sandrina Ilie

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.