Strainul din oglindă (3)

Strainul din oglindă (3)
Autor: Valerian Bedrule

Poezii

Să cânte griotul

Mi-i cerul un iris, a vină iţeşte,
ascetul aşterne agheasma pe chipuri,
novémbre-i zăbavă în alte nimicuri,
cu el stalagmitele,-n mine, vor creşte.

Prin ape, doar solzii înnoadă lumina,
cât botul de ştiucă a grinduri miroase;
crevasa va ţine tămâia pe oase,
iar fumul, în pânza-i, va stoarce călina.

Botezu’,-n aduceri aminte, ni-i totul;
întoarse, părerile-adulmecă-ncoace,
miroase a toamnă sfârşită-n găoace,
a liră păgână – să cânte griotul…

N-aş cerne regrete… rugina se lasă
pierdută în gândul întoarcerii-acasă.

Cu uşa-ntredeschisă

Un câine bun de pază-i sunt răbdării,
sub arcul zilei, glasuri mă frământă,
cu uşa-ntredeschisă imigrării,
doar apa de botez rămâne sfântă.

Mi se descarcă zâmbetul din armă,
în confidenţe mă împinge-agale;
şi Himalaya,-n vârfuri, se mai sfarmă,
se lasă-amărăciunilor din vale.

Ce iconar, cu aer, îşi îmbracă
femeia, de-i întoarsă ruga-ncoace…
austrul s-a-nrădăcinat în tracă,
şi-a înhumat răspunsul – e vorace.

Mi-i sternul dezlipit de dogme,-ntruna
m-ai acuzat că înnoptez cu luna.

Seminţelor li-i frică

Când Bach, de nicăieri, coboară-n mesă
năvalnic, tot mileniul se descuie;
cum cerul n-a fost gâdilat de cuie,
nici Vulturul nu s-a zbătut în lesă.

Incertitudinea-i pe dinafară
o stranie agóra între gratii…
doar umbra-mi, zgâriată de pramatii,
se balansează,-n B minor, vulgară.

Preludiu,-n catedrală, este cuantic,
lichidă-i cuminţenia-n vitraliu,
gravida se destăinuie-n travaliu
atâtor fluvii, despletite antic.

În demon se sfârşeşte începutul
seminţelor; li-i frică de puhoaie –
când Bach, de nicăieri, coboară-n ploaie,
doar sinele se-ntrece-n zbor cu lutul.

La Freiburg, toţi vatmanii

Un joc e gându-n sine, Heidegger,
prin sângele-nnădit se risipeşte,
indubitabil ciocul îi va creşte
viclean şi-ntotdeauna prea stingher.

Trecutu-i surd, răspunsurile-s gri,
o Hannah duce-n umbra-i orişicine,
ţi s-a-ndesat granitul cu aldine,
singurătăţi, în cui, te-or jefui.

La Freiburg, toţi vatmanii ţin de hăţ,
iar timpul – o fiinţă senzuală –
mă pierde-n jumătatea lui… egală
cu cea mai aspră-atingere de băţ.

Absenţe vii cunună-ntr-un hiat
tot zborul care-a devenit cenuşă,
în ipocrite vremuri de la uşă,
cu vântuitul cer amnistiat.

Invadatori, din propria-mi absenţă

Tuşesc în libertate-anahoreţii,
nu le mai cere nimeni abstinenţă,
obsesia-n fetişuri stă,-n pereţii
invadatori, din propria-mi absenţă.

La pasărea de aer strigă orbii,
vor înghiţi hulpav orice idee,
din sfârcul zilei ciuguli-vor corbii
doar nopţile pătate de acnee.

Se-nchină scribi luminii primitive,
cerneluri nu vor sta înnămolite,
sub strâmbe ironii, presate-n stive,
năravurile fi-vor prohibite.

Cu varul încă ne-nrobit vor scrie
nu de poeţi, ci despre poezie.

(Valerian Bedrule – placheta STRĂINUL DIN OGLINDĂ)

Foto. Valerian Bedrule