Curentul International

Curentul International Magazine

Poezia ca neliniște cosmică – „Dorm într-o coajă”, de Victor Albu

12 min read

Poezia ca neliniște cosmică

„Dorm într-o coajă”, de Victor Albu[1]

Recenzie: prof. dr. Ada Stuparu (Craiova)

 

Remarcabilă prin autenticitatea sa, poezia lui Victor Albu se situează în peisajul liricii contemporane cu una dintre experienţele lirice capabile să asigure un progres în prelucrarea limbajului, apelând la ceea ce Tudor Arghezi numea ,,slova făurită”. Impresia de elaborare este vizibilă îndată ce se deschide oricare dintre volumele sale[2], care, semn de stăruitoare prelucrare, se disting prin concentrarea şi sublimarea expresiei, în căutarea esenţelor capabile să îl exprime pe autor. Creaţiile sale, semnificativ de asemenea, sunt oferite cititorilor în volume apărute la perioade mai întinse de timp, dedicate atât cât i-a fost necesar procesului de şlefuire până la scânteierea pietrei preţioase. Tot astfel, poemele sunt selectate cu parcimonie, poetul alegând pe cele mai reprezentative. Exigenţa şi autocontrolul probează o conştiinţă estetică evidentă.  Aceasta este impresia cu care cititorul rămâne după lectura poemelor din volumul ,,Dorm într-o coajăˮ.

Sub semnătura universitarei Anca Sîrghie, o amplă şi necesară prefaţă la acest volum face o incursiune în biografia poetului, așa cum el însuși o evocă, și defineşte o categorie aparte a mânuitorilor condeiului, aceia care cutează mai greu să spargă coaja sub care se plămădeşte un univers de gândire şi simţire, care își cere dreptul de a se înfățișa lumii sub forma versului.

După primele încercări lirice cu care se evidențiază în perioada şcolară, Victor Albu îşi asigură o pregătire ştiinţifică, dar nu încetează să răspundă chemărilor muzei Euterpe. Debutul are loc în anul 1970, în suplimentul ,,Tribuna literară şi artistică” la ,,Tribuna Sibiului”[3], cu ciclul ,,Cântece de pe apele Ștezii”. Fără a renunţa vreodată la dăltuirea cuvintelor, Victor Albu se anunţă abia mai târziu în lumea literelor cu primul volum ,,Perpetuum mobile” (1999) şi mai apoi, acordând scrisului perioade mai îndelungate, își caută locul în panorama poeziei contemporane. Aprecierile nu vor întârzia să apară. La lansarea volumelor ,,Dincolo de Rai” ( 2003) şi ,,Cascadele dulci” (2009), Traian T. Coşovei recunoștea valoarea și îl considera pe Victor Albu ,,un optzecist rătăcit”. Deloc peiorativ, epitetul folosit de recunoscutul poet vine în susţinerea aprecierilor sale despre o poezie care pleacă spre noi orizonturi, refuzând stagnarea în coordonatele postmodernismului. Că avem de-a face cu o poezie originală, inovativă, o probează şi volumul ,,Dorm într-o coajă” (2021), o colecţie lirică în care viziunea autorului despre lume şi existenţă îşi găseşte o formă particulară de expresie.

Deschizând noi orizonturi de meditaţie, motivul ,,cojii” este o constantă a semnificării, în volumele publicate de Victor Albu. Confesiunea indică o ipostază existenţială preferată de poet: ,,Dau târcol cojii sub care am sălăşluit cândva. Apoi mă pregătesc de o nouă năpârlire. Ca de-o renaştere. Sau ca de o altă moarte. (Oglindiri)[4].   Contemplându-şi momentul ivirii pe lume, poetul se integrează în ciclul natural, căruia i se supune totul în univers, unde viaţa şi moartea se află în echilibrul care garantează liniştea cosmică. Aceasta îi asigură metamorfoze posibile, ,,vieţuirile mele pământene”, avataruri pe care le descoperă sub coaja lucrurilor,  materiale și imateriale: ,,coaja gutuilorˮ, ,,coaja de nucăˮ, ,,coaja de râuˮ, dar și ,,cojile pe sfințiˮ, ,,coaja luminiiˮ, ,,coaja visuluiˮ, și, mai cu seamă, sub coaja ,,din care m-am/ desprins azi dimineațăˮ, după cum ne încredințează poetul. Astfel, în mod necesar, alături de acest motiv va intra în jocul liric și simbolul oului: ,,sparg crusta pleoapei tale/de femeie cuviincioasă/ cu cioc de mătasă// răstignită în coajă/ cu genunchiul la gurăˮ (oul). Alegerea titlului pentru ultima apariție este motivată.

Volumul ,,Dorm într-o coajăˮ cuprinde 60 de poeme, grupate în trei secvenţe lirice Pământul altfel, Rana uimită şi Mi-e somn de tine. Ceea ce reţine atenţia de la început este simetria arhitecturală a volumului, fiecare dintre cele trei secvenţe fiind alcătuită din câte 20 de texte. Echilibrul şi armonia construcției întregului volum derivă şi din impresia de unitate, care se face vizibilă prin folosirea, la sfârşitul fiecărui poem, a punctelor de suspensie, ca promisiune a continuităţii discursului liric. La aceasta contribuie şi ignorarea totală a scrierii cu majuscule, delimitarea unităţilor sintactice prin virgulă fiind singura constrângere acceptată de poet. Este un semn al libertăţii totale de exprimare, care permite şi cititorului să se mişte cu interes între semnificaţii,  permițând colaborarea dintre emiţător şi receptor. Este privilegiul structurii postmoderniste, singura care asigură viața operei literare, ca univers deschis, supus multiplicității și fragmentării. Tot de strategia acestei poezii ţine şi condensarea maximă a expresiei, ca și secvenţionarea liberă a versului, adevărate fracturi gramaticale surprinzătoare, chiar contrariante, oferind însă neașteptate pauze de respiraţie, înaintea unor nuclee poetice care se metaforizează dintr-o dată, spre surprinderea și totodată plăcerea cititorului.

Titlul Dorm într-o coajă trimite spre două direcţii de semnificare: pe de-o parte semnalează  o stare specială, aceea a somnului, oniricul fiind o condiţie de stimulare poetică prin excelenţă, pe care însă, pe de alta, o imaginează într-un spaţiu izolat, acela al cojii ce delimitează propriul univers. E o lume a nenăscutului, a stadiului vital primordial, ce duce de la nefiinţă la fiinţă. Astfel, în evantaiul semnificațiilor revine motivul oului, propriu mitologiilor care vizează Creaţia, Renaşterea şi Ciclicitatea. Victor Albu își plasează universul poetic în siajul abordărilor existenței ale unor mari gânditori. În concepția sa filozofică, Mircea Eliade  consacră oul drept un principiu organizaţional în haosul primordial; Ion Barbu, vorbește în ,,Oul dogmaticˮ, în trecerea sa spre ermetism, despre nevinovatul ou ,,palat de nuntă şi  cavou”, Nichita Stănescu își așază meditațiile poetice sub titlul ,,Oul şi sfera”, iar Marin Sorescu închipuie liric ,,Cel mai mare ou din lume”. În artele plastice este un reper fundamental: pentru Constantin Brâncuşi oul este ,,maica tuturor formelor”. Simbolismul general îl leagă, din cele mai vechi timpuri, de geneza lumii, astfel încât misterul se află într-o coajă, iar realitatea însăşi este un mister, aşa cum ne spune, de multă vreme, Lucian Blaga.

Posedând o adevărată artă a selecției și sintetizării, Victor Albu alege titluri ale unor poezii reprezentative pentru universul cercetat în fiecare din cele trei părți: Pământul altfel privește spre exterior, căci mărturisește despre opțiunea pentru  reconstruirea lumii, Rana uimită trimite spre investigația interioară, în timp ce Mi-e somn de tine stabilește conexiunea cu celălalt, care nu poate fi decât ființa iubită. Se definesc în acest fel dimensiunile noului univers pe care poetul îl cuprinde într-un registru lexical particular, electrizat prin asocieri insolite. Astfel, structurarea versului după logica unei gramatici libere, curajul și originalitatea combinațiilor lexicale, precum și sublimarea metaforei derivând dintr-o sensibilitate aparte disting o formulă lirică inedită.

Preluate din realitate, elementele în jurul cărora Victor Albu își construiește discursul liric sunt mai cu seamă din spațiul rustic, păstrat în imagini de neșters în straturile adânci ale subconștientului.  Vor apărea frecvent câmpia, dealul, lanul cu secară,  drumul, mai ales poteca, râul, sau chiar bățul și gardul, cadrul favorit fiind toamna și ploaia, iar dintre ființe vrăbiile, mierla, cucul, cocoșii, boii sau calul. Deși, după cum susține poetul ,,pe aici toate /sunt la locul lorˮ (copac armonios), el stabileşte noi raporturi între elementele realităţii. Astfel, aflăm că lumina ,,eșuează la țărmˮ (câinele), ,,amiaza năpârleșteˮ (firescul), ,,aştept să încolţească/ mierlele” (potec proaspăt).

Privirea se oprește atent asupra exteriorului, pe care poetul îl fixează în mici stampe, alăturând fără restricții elementele cadrului rural. Renunțând programatic la ornamente specifice descriptivului, poemele reconstituie un univers pierdut, evocat nostalgic: ,,ți-e dor de-un deal/ cu tihne de secară/ tânjind fluid/ la ploile de varăˮ (ploi de vară). Este o lume al cărei mister poetul caută să îl descifreze: ,,iarba mustește/ a măr, luncile/ plâng a cocorˮ (în amurg), dar o lume în care comunicarea omului cu natura este posibilă: ,,totdeauna o câmpie/ se adapă din/ liniștea tălpilorˮ (mâine) și de aceea poetul formulează interogativ: ,,cum să pleci fără/ umbră din/ bucuria de stârc// cum să te lepezi/ de călcâie într-un/ somn de melc// cum să te învelești/ în pleoape ca/ plopul nostalgic…ˮ (fără umbră).

Despre secretul unor astfel de alcătuiri se vorbește în poemul mimă, o profesiune de credință mărturisind despre travaliul și inefabilul creației poetice: ,,ce greu e să smulgi/ rădăcina cuvintelor/ dintr-o limbă nevorbită încă// să rotunjești cu/ palmele/ silaba sentimentelor// să țâșnești ca un/ gând tânăr prin/ magma tabieturilor/ ce te atrag într-o/  amintire a/ celui ce-ai fost…ˮ

Pentru cel care rotunjește cu palmele ,,silaba sentimentelorˮ important pare a fi modul în care se raportează la noua realitate, pe care o demontează pentru a o reconstrui, iar începutul se face cu el însuși. De aceea, uneori se închipuie  în ordinea obișnuită a existenței: ,, mă învelesc în/ lucruri simple,/ sunt trist când/ mă abat de/ la firescul seriiˮ (lucruri simple), dar este conștient de adâncimea abisală a sufletului său: ,, lucernele privesc/ în mine ca/ într-o fântânăˮ (potecă de Brahms). Alteori se află într-o tensiune a contactului cu natura: ,,aștept să/ prind mărul/ ce nu se/ îndură să cadă// adulmec/ rana sângerie/ din care voi/ mușca cu seteˮ (mărul). Scenariul multiplelor ipostaze conduce spre înțelegerea orfică a existenței, accepția transmigrației sufletului între toate formele de viață. De aici și sublimarea eului liric în registrul purității, imaginată de poetul care mărturisește: ,,uneori mă visez/ pe praguri cu/ trup de lacrimă…” (trupuri). Aceasta conduce în mod necesar spre o reîntrupare angelică: ,,în amurg trupul/ meu agale/ se îngereșteˮ (în amurg). Voluptatea transformărilor, ca o capacitate de a accede în alte regnuri, este mărturisită deschis: ,,ieri am ațipit/ ca un nuc/ ce odihnitor/ e să foșnești/ din alt trupˮ (nucul). Viziunea existenței în registrul metempsihozei este reconfortantă.

Foto. Victor Albu

Pentru Victor Albu nu este străină nici poezia cadrului citadin, așa cum apare în ploi voluptoase: ,,ascult caldarâmul/ ce tropăie-n noapte/ sub torente/ de ploi voluptoaseˮ, pe când în nopți la Sibiu tabloul este unul de atmosferă: ,,curg temerile nopții/ pe uliți de cetate/ arinii lung suspină/ și mierlele mă dorˮ, ca și în Sighișoara: ,,nori de aramă în cetate bat/ urcă scara foșnete adânciˮ. Nu se refuză nici asocieri cu obiecte din domeniul tehnicii, când poetul vede ,,amurgul /lunecând ca/ o bielă/ bine unsăˮ (bielă). Poezia se regăsește pretutindeni, pare să ne încredințeze poetul.

În inventarul tematic al poeziei lui Victor Albu se află și iubirea, prima evocată fiind iubirea de mamă, în poezia trupuri, unde este proiectată diafan ca ființa care își așază copilul în rândul icoanelor. Reținut și discret, poetul se limitează la a sculpta în basorelief mici scene care devoalează trăiri erotice. În adiere, la fereastră, așteptând ploaia, sătul de himere, mărturisește: ,,singura amăgire/ care îmi face bine/ e această/ adiere dinspre tine…ˮ. Contopirea în iubire ia forma unor delicate imagini în bob de rouă: ,,fericit mă-nvelesc/ în bobul de rouă/ pe care te apleci/ să-l/ sorbi cu nesațˮ, după cum frumoase sunt și comparațiile din poemul limite: ,,eu curg ca/ un sturz/ prin foșnet/ de grâu// tu arzi ca/ măceșul/ în lacrimi de steaˮ. Promițător prin inițierea unor semnificații metaforice deosebite, ,,mi-e somn de tine/ pleoapele mă dorˮ, poemul mi-e somn de tine își pierde din poeticitate, coborând emoția mărturisirii sentimentelor spre prozaic, precum sub talpa casei caii/ sorb sevă de mohorˮ.

Capacitatea excepțională de condensare a mesajului în cuvinte simple și puține favorizează meditația asupra existenței. De altfel, viziunea asupra lumii conține o tensiune bacoviană, căci ploaia, plânsul și lacrima sunt repere quasitotal prezente. Aceasta se extinde asupra întregului cadru, atâta timp cât poetul vorbește despre ,,rănile de criniˮ (ploi de vară), ,,văile cu răni aprinseˮ (în potecă), iar tristețea este starea dominantă: în nopți la Sibiu arinii suspină, cercevelele sunt triste și chiar luna pare amenințătoare, ,,cu pușca la piciorˮ. În poemul rana uimită vom regăsi semne ale propriei intrări în stingerea universală: ,,mă așez în somnul/ de toamnă ca/ într-o rană uimităˮ.

Neliniști existențiale apar și din raportarea la credința creștină, poezia construindu-se în jurul unor simboluri puternice, precum Golgota în poezia cu același nume, unde se imaginează o scenă posibil de reprezentat pictural: ,,pelerin ostenit/ în poteca cu nori/ urcă golgota/ prin/ zdrențe de floriˮ. Somnul ,,într-o coajă de timpˮ oferă posibilitatea de a trăi sentimentul înălțării spre lumea îngerească:

,,ard heruvimii/ într-o coajă de danț/ privind la poteca/ pe care mă-nalț…ˮ (dorm într-o coajă). În somn de toamnă aspirația unui contact cu Fiul Domnului se împlinește în vis:,,ți-e prezis un drum de car/ care să te ducă-n sus/ într-un somn imaginar/ sub pleoapele lui Iisus…ˮ O delicată imagine proiectează prezența angelică în spațiul acoperit de tristețe: ,,doi îngeri/ sub salcâm/ strâng/ bulgări moi/ de tristețe…ˮ (bulgări). O posibilă justificare a acestei stări găsește poetul în comerț perisabil, care cuprinde o cugetare aforistică asupra dezamăgirii, ,,nimicul din/ palma ta stângăˮ, în căutarea înțelepciunii pe care o vând filozofii ,,ca pe o respirație/ de egretă purăˮ.

Cultivând o poezie a neliniștilor existențiale, Victor Albu recurge la un inventar expresiv neobișnuit, obținând asocieri care sfidează incompatibilitatea semantică, într-o imagine a lumii pe care poetul o face posibilă, precum ,,la marginea/ cerului a înflorit/ un prun…(lucruri simple). Modelarea realului se servește rareori de ornamente – reducerea la esențe este cuvântul de ordine – dar epitetul și comparația rezonează uneori strălucitor, mai ales când poetul, așa cum va izbuti și în alte câteva poeme, se lasă sedus de rigorile prozodice: ,,să cadă luna ca o frunză/ în văile cu răni aprinse,/ aromele să curgă-n buză/ ca dorurile necuprinseˮ (în potecă). Selecția și combinația se fac însă uneori  cu efecte estetice mai puțin reușite, precum ,,gânduri zemoaseˮ, ,,cicori deșirateˮ, ,,un dor ghemotocˮ sau ,,aluneci în/ grâu ca o/ șoaptă de gușterˮ (beții). Unele încercări de inovație lexicală, de asemenea, pot fi mai bine controlate.

Imaginarul poemelor lui Victor Albu se constituie vizual, auditiv și olfactiv, uneori în reușite sinestezii. Epitetul cromatic este o figură predilectă. Roșul, în diferite variante: ,,lumina ruginie”(golgota), ,,freamăt rubiniuˮ (Kimono), ,,roșu adâncˮ (roșu adânc), culoarea dominantă a vizualului, nu este culoarea vieții, a bucuriei și speranței, ci cea a durerii și sacrificiului, așa cum sugerează prezența ca motive centrale a rănii și a sângelui: ,,maci sângeriiˮ (piatra), ,,rana sângerieˮ (mărul),  ,,în răscruce/ sângerează copaculˮ (potec proaspăt). Paleta coloristică este redusă, căci alături de roșu apar doar albastrul, ca în căpșuna flămândă, unde se vorbește despre o femeie ,,cu pleoape albastreˮ sau griul, în  nuanțe de gri : ,,te întorci spășit la/ nuanțe de griˮ, doar așteptarea luminii fiind semnul unei speranțe. Poemul ceață aurie aduce o viziune mai luminoasă, susținută și prozodic.

Adevărate metafore extinse, poemele lui Victor Albu stau sub semnul unui alt mod de a vedea realitatea, poetul încredințând limbajului forța de re-creare a lumii. Anca Sîrghie remarcase acest spirit reformator: ,,El încearcă voluptatea de a restrânge poezia la esențe, simțind că fiecare cuvânt își este suficient sieși, pentru că are forța sa deplină de expresie. El poate fi frumos mai ales dacă îl savurezi în în singurătatea lui, mustind de sensuri tainice. Căutarea lor devine o aventură ispititoare.ˮ[5] Un astfel de înțeles ni s-a revelat citind și recitind poemul neliniști: ,,un cal nechează/ neliniști se sparg// luna adulmecă/ fulguiala stelară/ prin care/ mă strecor din/ lăuntru-n afară…ˮ.   Iată poezia, ca o evadare din sine în afară, ieșind din coaja sub care s-a plămădit, în neliniștea cosmică.

[1] Victor Albu, Dorm într-o coajă, Prefaţă de Anca Sîrghie, Bogata singurătate a cuvintelor (p. 9-38), Editura Techno Media, Sibiu, 2021, Desene – Bianca Mihaela Stiriguţă.

[2] Perpetuum mobile, Editura Albatros, 1999; Dincolo de Rai, Editura Eminescu, 2008; Cascadele dulci, Editura Eminescu, 2009; Ultima luncă, Editura Tracus Arte, 2013.

[3] ,,Tribuna literară şi artistică”, supliment la ,,Tribuna Sibiului”[3], an III, nr. 737, 5 iulie 1970, p. 3.

[4] Anca Sîrghie, Bogata singurătate a cuvintelor, prefaţă la Victor Albu, Dorm într-o coajă, ed. cit. p. 11.

[5] Anca Sîrghie, loc. cit. p.28.

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.