Criza energiei, un test al confruntării grandioaselor „Green Dealuri” cu realitatea (I)

Criza energiei, un test al confruntării grandioaselor „Green Dealuri” cu realitatea (I)

Autor: Alexandru Lăzescu

China va fi principalul beneficiar al unor politici occidentale complet nerealiste care îşi propun ambiţioase ţinte neutrale de emisii de carbon.

La cea de-a 26-a Conferinţa a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, COP26, găzduită de Glasgow, în Scoţia, între 31 octombrie şi 12 noiembrie 2021, sub preşedinţia Regatului Unit, vom auzi cu siguranţă nenumărate discursuri şi declaraţii din categoria „virtue signaling” pline de îndemnuri la „salvarea planetei”, livrate de politicieni, şefi de corporaţii şi ONG-işti, prin adoptarea unor politici radicale având în centru titanica bătălie cu carbonul. Premisa acestei enorme operaţiuni de îndoctrinare şi de propagandă la nivel global este aceea schimbările climatice la care asistăm în prezent s-ar datora în special factorului uman. Între tehnicile utilizate, în parte deliberat şi interesat, în parte în mod inerţial pe fondul unui discurs pe care mass media a renunţat cu totul să-l mai pună sub semnul întrebării, este aceea prin care se pun în mod fals fenomene extreme, precum uraganele, inundaţiile sau incendiile, pe seama schimbărilor climatice.

În fapt, după cum relevă Steve Koonin, fost consilier ştiinţific în administraţia Obama, în volumul „Unsettled: Ce ne spune ştiinţele climatice, ce nu ne spun şi de ce asta contează”, apărut în acest an, care oferă informaţii şi expertiză actualizată dintr-o perspectivă care nu este prizonieră agendelor politice, valurile de căldură din Statele Unite din prezent sunt similare cu cele din 1900, factorul uman nu are nici un impact asupra uraganelor, calota de gheaţă din Groenlanda nu se restrânge mai repede ca acum 80 de ani. Iar, din analiza datelor oficiale americane furnizate de USDA Forest Service rezultă că suprafaţa afectată de incendiile din păduri din ultimii ani este cu 25 de procente mai redusă faţă de cea din anul 2003 şi de cinci ori mai mică faţă de cea afectată de marile incendii din anii 1930.

Realitatea este că dacă ne uităm în istorie şi nu extragem convenabil perioade de timp pentru a avansa apoi scenarii catastrofice eventualul impact al omului asupra schimbărilor climatice este în cel mai bun caz minimal. Schimbări climatice, cu mult mai dramatice faţă de cele actuale, au existat de când este şi Pământul şi, cu sau fără costisitoarele „Green Deal-uri”, ele se vor produce în continuare.

În mod ironic marii promotori ai giganticilor „Green Dealuri”, de pe ambele maluri ale Atlanticului, acum după ce administraţia Biden a revenit cu entuziasm în Acordul Climatic de la Paris, vor participa la conferinţa de la Glasgow pe fondul uneia dintre cele mai severe crize energetice globale din ultimele decenii, cu preţuri explodate la petrol şi gaze naturale. De pildă preţul la gaze a ajuns în prezent la echivalentul unui preţ de $230 pe barilul de petrol. Mai ales Europa este afectată sever. În Spania preţurile la energie s-au triplat în ultima jumătate de an, ajungând la aproape 173 euro pe megawatt/oră, în timp ce în Germania preţul energiei a crescut de la 36 euro pe megawatt/oră în februarie 2021, la 164 euro pe megawatt/oră în septembrie. Aceste creşteri masive vor afecta şi populaţia, dar şi mediul de afaceri, mai ales în zona producţiei industriale. Se va merge pe compensări şi eventuale plafonări de preţ la consumatori, dar asta înseamnă resurse bugetare deturnate de la alte proiecte. În plus vom asista la creştere generală a preţurilor pe continent, ceea ce va zgudui din temelii un mediu de afaceri oricum şubred după criza şi restricţiile induse de pandemie. După cum sublinia recent şi Christine Lagarde, preşedintele Băncii Centrale Europene, această situaţie critică din piaţa de energie va fi un factor major în creşterea inflaţiei. Unii analişti din City-ul londonez estimează o inflaţie care ar putea ajunge chiar la 6-7 procente.

Dar cum s-a ajuns la această criză care pare să fi luat toată lumea prin surprindere? Sunt mai mulţi factori în discuţie. Avem o creştere accelerată a producţiei industriale în perioada post-pandemică, creştere care acum are toate şansele să fie gâtuită în noul context energetic. Apoi, rezervele de gaz din Europa sunt la un nivel cu 18 procente mai scăzut faţă de media ultimilor 5 ani. Rezerve mai consistente au doar Italia (170 TWh) şi Germania (160 TWh). Din acest punct de vedere, cu 24 TWh România stă totuşi mai prost decât ţări cu o populaţie sensibil mai mică, ca Ungaria (56 TWh) sau Slovacia (28 TWh). Iar asta se petrece exact într-un moment când livrările de gaz din Rusia s-au redus cu o treime, iar cele de LNG, adică de gaz lichefiat, se îndreaptă cu precădere către Asia. Unde China, Japonia, Coreea de Sud sau Taiwanul, care au capacităţi de stocare a gazelor naturale mult mai mici decât cele din Europa, plusează la preţ făcând astfel energia mai scumpă pe plan global. De pildă Qatarul, care deţine 12,5 procente dintre rezervele de gaze naturale, cele mai mari după Rusia, care are un sfert dintre acestea, şi Iran cu 17 procente, tocmai a semnat un acord comercial pe termen lung cu compania de stat chineză CNOOC. De altfel, Beijingul a ordonat celor trei mari companii de stat din China, CNOOC, PetroChina şi Sinopec, să liciteze fără reţineri resursele de gaz şi cărbune. Ceea ce, consideră săptămânalul The Spectator într-o analiză pe această temă, pune mari probleme companiilor occidentale, care au constrângeri economice, China plecând din start cu un avantaj decisiv.

Un impact serios l-a avut şi scăderea accentuată a vântului în perimetrul Mării Nordului, ceea ce înseamnă şi că energia furnizată de turbinele eoliene a scăzut dramatic. În consecinţă cererea de gaze naturale a crescut brusc, unul dintre motivele pentru care preţul a explodat. S-a văzut iată încă o dată, la fel ca în California sau provincia canadiană Ontario, că este complet nerealist să te bazezi pe aşa numitele surse de energie „regenerabile”, masiv subvenţionate de altfel, care sunt dependente de factori imprevizibili precum vântul sau soarele, în cazul panourilor solare.

Sub presiunea unui agresiv şi strident curent ecologist, care nu rareori degenerează în „eco-terorism”, şi sub flamura marii bătălii pentru „decarbonizare” s-a renunţat la surse de energie tradiţionale stabile înainte de a fi siguri că avem acoperit necesarul de energie cu soluţii alternative viabile. Mulţi lideri europeni dornici de aplauze mediatice s-au angajat ca în intervale record să ajungă la o ţintă de emisii zero de carbon fără a avea nici o idee cum vor putea obţine asta, ce soluţii alternative vor avea, cât de viabile vor fi acestea şi cât vor costa. În ultimii 5-6 ani au fost închise numeroase centrale pe cărbune, rezultatul fiind acela că a fost redusă cu 40 de procente capacitatea de producere de energie cu centralele pe cărbune, iar costul permiselor de carbon a crescut de peste două ori, ajungând la 60 euro pe tonă, unul dintre factorii care au dus la explozia preţurilor. Motivul pentru care premierul polonez, Mateusz Morawiecki, a spus că impactul politicilor „verzi” ale UE în materie de energie va fi specificat explicit pe facturi. În plus, cum nici energia nucleară nu este pe placul ecologiştilor atunci când nu bate vântul sau nu e soare destul sunt puţine alternative care să compenseze deficitul.

Foto. Alexandru Lăzescu