Protestele din Cuba creează probleme curentului radical progresist din America (I)

Protestele din Cuba creează probleme curentului radical progresist din America (I)

Autor: Alexandru Lăzescu

Atunci când ţările în care se aplică politicile socialiste intră invariabil într-o criză profundă, ajung în ruină economică şi la proteste reprimate brutal ampla falangă progresistă din zona politică, academică şi din mass media din Occident ne explică că motivul este că acolo nu se aplica cu adevărat socialismul.

Zeci de mii de cubanezi au ieşit în stradă în cele mai ample proteste de la instaurarea în 1959 a regimului comunist de către Fidel Castro, cel care a condus ţara cu mână de fier timp de 49 de ani. Protestele au luat practic pe toată lumea prin surprindere ştiindu-se eficacitatea şi brutalitatea aparatului de securitate cubanez. Este un semn că criza economică, agravată de pandemie, a depăşit pragul de suportabilitate pentru populaţie. După cum se subliniază într-o analiză BBC faptul că oamenii au ieşit în stradă strigând „Libertate” şi „Jos Comunismul” chiar şi în localităţi mai mici unde pot fi identificaţi cu uşurinţă este un indiciu al furiei şi disperării lor.

Autorităţile au acţionat previzibil, aşa cum te aştepţi să facă orice regim totalitar, au recurs la bătăi şi arestări. La fel de previzibil, preşedintele Miguel Diaz Canel, care ocupă această funcţie din 2018 după retragerea lui Raul Castro, fratele mai mic al lui Fidel, atunci când s-a pus capăt după aproape 6 decenii epocii Castro, a apărut la televiziune spunând că protestatarii sunt de fapt mercenari plătiţi de Statele Unite şi le-a cerut „suporterilor” să apere „revoluţia”: „ordinul de luptă a fost dat – ieşiţi în stradă, revoluţionarilor”. O chemare la un fel de „mineriadă” în stil cubanez, cu care suntem, din păcate, familiarizaţi în România.

Este de aşteptat însă ca protestele să fie reprimate în mod brutal. După cum am văzut deja şi în alte cazuri, în Iran, în Venezuela sau în Myanmar, nici un regim dictatorial nu se prăbuşeşte în urma unor proteste de stradă dacă nu defectează structurile de forţă din stat. Aşa că e greu de crezut că un regim care prin trupele de securitate trimise în Venezuela este în bună măsură responsabil pentru menţinerea la putere a regimului corupt al preşedintelui Maduro, în ciuda unor uriaşe proteste de stradă, nu va reuşi să controleze situaţia la el acasă.

Foto credit: nbcnews.com

Un amănunt interesant este şi acela că administraţia Biden, care este extrem de generoasă cu acceptarea sutelor de mii de refugiaţi ilegali din America Centrală intraţi prin graniţa de sud cu Mexicul, i-a avertizat pe cubanezii care ar încerca eventual să vină pe mare către Statele Unite că nu vor fi acceptaţi. Explicaţia e simplă. Democraţii speră ca prin influxul de imigranţi de la graniţa cu Mexicul să încline balanţa electorală în favoarea lor în unele state republicane din sud, în timp ce cubanezii scăpaţi dintr-o ţară comunistă votează de regulă cu republicanii, deci nu sunt utili Partidului Democrat.

Criza din Cuba a avut, de altfel, reverberaţii majore în Statele Unite, iar implicaţiile sunt importante într-un context în care curentul „democraţilor socialişti” a devenit tot mai influent în Partidul Democrat. E adevărat, administraţia Biden a condamnat reprimarea brutală a demonstranţilor. Însă cei din această aripă radicală, precum Alexandria Ocasio – Cortez, au avut grijă să contrabalanseze criticile faţă de reprimarea dură a demonstraţiilor, care nu au fost nici acelea prea severe, cu critici la adresa embargoului instituit de Statele Unite la adresa Cubei pe care îl consideră în principal responsabil pentru deteriorarea situaţiei economice din ţară. În cazul Black Lives Matter, organizaţie pentru care se îngenunchează constant înaintea meciurilor de fotbal sau a altor întreceri sportive, de exemplu la Formula 1, sau chiar acum la Olimpiada de la Tokyo, orice astfel de nuanţe dispar. În comunicatul postat pe Twitter nu există nici măcar un singur cuvânt critic faţă de regimul comunist de la Havana, lucru nu tocmai surprinzător având în vedere că fondatoarele mişcării se

autointitulează „activiste marxiste”. În opinia BLM singurii vinovaţi pentru problemele Cubei sunt americanii. La baza actualei crize din Cuba ar sta embargoul „inuman care ar fi destabilizat ţara şi ar fi subminat dreptul cubanezilor de a-şi alege propriul lor guvern”. Dincolo de ridicolul ultimei afirmaţii, nici un regim comunist nu a organizat vreodată alegeri libere!, impactul embargoului este mult exagerat. La urma urmei, chiar dacă regimul de la Havana nu putea să întreţină relaţii comerciale directe cu Statele Unite, avea la dispoziţie tot restul lumii. În continuare BLM vorbeşte admirativ despre solidaritatea pe care regimul de la Havana ar fi manifestat-o faţă de „popoarele opresate” din Africa, sprijinind mişcările de eliberare din Angola, Mozambic sau Guinea Bissau. Ca să nu existe confuzii trebuie spus că toate aceste „mişcări de eliberare” erau de fapt gherile comuniste care au fost sprijinite indirect în perioada Războiului Rece de Uniunea Sovietică prin intermediul trupelor trimise de Fidel Castro din Cuba. Comunicatul BLM i-a încurcat până şi pe simpatizanţii tradiţionali ai organizaţiei din spaţiul politic sau din mass media. De pildă Washington Post nota ironic că „Cuba este singura ţară în care poliţia bate demonstranţi de culoare şi Black Lives Matter ia apărarea poliţiei”.

Un motiv de iritare trebuie să fi fost nu doar pentru BLM, ci şi pentru democraţii socialişti şi falanga mediatică care îi sprijină, faptul că unii protestatari aveau steaguri americane. Adică steagurile arse constant la demonstraţiile, preponderent violente, organizate de BLM şi Antifa anul trecut. Toate aceste lucruri par surprinzătoare, însă pentru progresiştii americani din spaţiul politic şi pentru nume grele de aceeaşi orientare din elita intelectuală Cuba şi ulterior Venezuela lui Hugo Chavez erau modele de admirat şi de urmat. Economişti celebri precum Joseph Stiglitz şi Paul Krugman, ambii câştigători ai Premiului Nobel pentru Economie, sau Jeffrey Sachs, nu pridideau să laude politicile economice populiste adoptate de Hugo Chavez şi ulterior de urmaşul său, Nicholas Maduro, politici care, în mod jenant pentru ei, s-au dovedit complet falimentare şi au dus ţara la ruină. Şi Bernie Sanders şi economiştii celebri menţionaţi mai sus pledează pentru o implicare masivă a statului în toate aspectele vieţii sociale şi în economie, o abordare care merge pe politici explicit socialiste.

Retorica anti-capitalistă a crescut semnificativ în intensitate în Occident şi e puţin probabil ca episoade precum protestele din Cuba să aibă efecte pe termen lung. Mai ales tinerii privesc cu un scepticism ideea de competiţie şi de piaţă liberă, definitorie pentru capitalism. Este rezultatul unui îndelungat şi amplu demers de condiţionare ideologică susţinută, în zona academică, cu destul suport mediatic. De pildă Departamentul Educaţiei al Statului California a propus un model de Curriculum pentru Studii Etnice în care capitalismul este descris drept una dintre formele de putere şi opresiune socială, alături de rasism, supremaţia albilor, antropocentrism şi patriarhat.

(Va urma partea a doua)

Foto. Alexandru Lăzescu