Tomografie necomputerizată

Tomografie necomputerizată

(Note de lectură)

Autor: Iftimie Nesfântu

„De ce există oameni pentru care nefericirea proprie e mai puțin deranjantă decât fericirea altuia?” se întreabă Ioan Mugurel Sasu (am citat din volumul COGITO (cugetări), publicat de Detectiv literar, București, 2021, pag. 41.)

De câteva săptămâni am pe birou, în stânga mea, câteva cărți primite recent de la prieteni. Și o carte de Mihail Sadoveanu, achiziționată anul trecut dintr-un anticariat, chiar la început de pandemie COVID: „Paștele blajinilor”. Din Sadoveanu am izbutit să citesc, desfăcând foile cu grijă cu ajutorul unui cuțit din bambus, doar câteva pagini. Și când am întrezărit povestea în coincidențe cu povestea mea, viziune confirmată la începutul următoarei pagini, m-am oprit din citit. Văd în fiecare zi cotorul cărții, filele încă netăiate, așa cum au fost scoase din tiparnița acelor vremuri. Deja știu ce urmează în carte.

Ca într-un puzzle, unul din personajele cărții, alter-ego al scriitorului, caută să ghicească, dintr-un ciob – o tânără prezentă într-un compartiment de tren – cine este, de unde vine și încotro merge, unde exact anume într-o Moldovă încă patriarhală, spre care se îndreptau la acel moment precum virușii sau omizile sau păduchii, prădători niciodată sătui, alungați de sovietici.

Asemenea acelui personaj, și eu un alter-ego al lui Sadoveanu, ale cărui povestiri le învățasem pe de rost în anii copilăriei, caut să desprind din cugetări citite când și când în cartea prietenului Ioan Mugurel Sasu (mai sus citată) o imagine de ansamblu a celui care a scris ROBINETUL, uluitoare frescă în cuvinte a comunismului proliferat de vinituri alungate de sovietici și căzute pe capul românilor precum omizile. Și tot către astfel de iude, niciodată sătule, mă duce cu gândul și aforismul citat la începutul expunerii. Eu, unul, n-am întâlnit specimene mai pornite să distrugă orice urmă de fericire și de izvor de fericire pe care l-ar sesiza la românii pe capul cărora au căzut. Pare un blestem istoric. De ce au fost în stare aici, în România, ne arată ceea ce vedem zi de zi în jurul nostru. De la distrugătorul Petre Roman, urmașul celebrului Walter, de la ex-președintele Ion Iliescu și urmașii lor, înscăunați pe vecie la Cotroceni, nimic nu a mai scăpat nevândut… Și când își cumpără o casă, astfel de nemernici se gândesc să o vândă și să scoată profit, nicidecum să prindă rădăcini, să sădească un pom ori să aducă pe lume un copil.

„Tot mai multe cărți scrise de alții despre cărțile altora. O fi bine?” se întreabă Ioan Mugurel Sasu la pag. 29. Tot pe ei îi regăsesc. Pe ei, ridicându-se peste cadavrele românilor, urcându-se precum păduchele în frunte. Nu mai știu din care campanie electorală, văzusem fotografii cu Petre Roman, cât vârful unui deșt, lipite pe fruntea unui contracandidat.

Sau mă fac să mă gândesc la cărțile lui Mironov, pline cu citate din alte cărți, tot de-ale lor, idei, cică științifice, nici măcar rumegate.

Schimb foaia, și mă duc la pagina 67:

„Să nu punem la îndoială fantezia prostului când vrea să strice ziua cuiva.” Sau viața, aș adăuga eu. Am, aproape. exemple. Și mă gândesc iarăși cum au scos ei „la produs” – pe eminentul Patapievici, încurajându-l să-l omoare a doua oară pe Eminescu, și-odată cu el ce a mai scăpat ne-furat, ne-plagiat din scrierile românilor autentici? Oare nu ar fi fost mai în folosul omenirii să-și scrie și Măria Sa, Patapievici propriile cărți decât să reverse râuri de cerneală pentru ideea „cadavrului din debara” și chipurile să demitizeze, vezi Doamne, pe cel ce ne-a salvat de la pieire sufletul românesc?!

„Cum ar putea înțelege un fir de praf umbra muntelui care cade deasupra-i?” (pag. 92). Și-apoi, pe aceeași pagină, ultima semănată cu aforisme, ultimul dar nu cel din urmă, marcând inegalabil, situația românului de astăzi, închis în propria lui țară de iude fără nume: „Este așa de bine să taci, dar e atât de comod încât se poate considera dovadă de lașitate.” Subscriu.

„Cândva scrisesem că doar acele cărți care sunt publicate/tipărite au șanse să rămână, evident dacă sunt susținute de conținutul lor, de autenticitatea trăirilor mărturisite. Apoi mi-am nuanțat cumva convingerile: doar acele cărți care sunt citite, schimbând cititorii în sensul creșterii lor lăuntrice, rămân. De aici și disperarea multora, ce caută, prin orice fel de mijloace, să-și facă drum către cititori, forțându-i să citească. De aici și false lecturi, care mai degrabă îi scot din circuit pe acei non-scriitori, transformați grabnic în șoareci în sicrie de ceară, eliminați de albinele din stup … ”

„Un scriitor a scris o carte. Un alt scriitor, mai maree, a scris o carte despre cartea aceluia. Alt scriitor, și mai mare, a scris o carte despre cartea scrisă de scriitorul care a scris o carte despre cartea primului. Dacă se scriu între ei, se citesc între ei, oare de ce își mai pun problema lipsei de interes a cititorilor?!”, scrie Ioan Mugurel Sasu la pag. 85, în același volum COGITO (cugetări).

Îmi amintesc de primii ani de copilărie, înainte de pandemia colectivizării forțate, pe care i-am trăit la Schitul lui Dragoș Vodă, un cătun ce prinsese viață între păduri greu de pătruns, în jurul unui mic schit de călugări, înființat, într-o poiană din pădure,la porunca lui Dragoș Vodă, descălecătorul Moldovei.

Cu timpul, în jurul acelui schit (cu o bisericuță construită atipic, înconjurată de chilii săpate în lutul dealului ce ridica în preajma ei, către Nord) s-au stabilit mai multe familii de boieri. Sau poate că mai întâi se stabiliseră boierii acolo, și pe urmă au venit și călugării, cine mai știe?!

Eu însumi numărasem în copilărie vreo 16 conace, arătoase sau modeste, presărate în jurul schitului. Pornind de la numele lor, aveam să descopăr  că mai toți aveau moșii întinse prin Moldova, apoi, mai aproape, pe lunca Siretului, unii chiar în Răcăciuni, din care, trecând către vest un deal cu tumuli, și traversând de-a lungul unui pârâu ce purta și el numele voievodului, se ajungea la schitul dintre păduri. Și mai departe, prin păduri de nepătruns, ascunse prin poieni și înconjurate de vii, alte conace, ale acelorași familii: refugii pentru vremuri grele.

Pe când eram copil nu ajunseseră la Schit aparatele de radio. Și Doamne, ce minunăție era. Prin grădini și prin vii, fiecare pe unde avea terenul lui, ori pe moșiile boierilor când erau chemați la clacă, oamenii cântau. Cântau și lucrau, sau când era pauza de masă cântau din frunză, unii. Era o bucurie să-i auzi și să-i vezi chiar, o simfonie de voci. Peste ele, câteodată, pe deasupra codrilor, unii sunau din corn, trimițând veste celor de acasă , ori cei de acasă celor aflați la lucru, prin coduri anume, știute doar de ei. Și cei care cântau, se opreau o vreme, căutând să descifreze cine cui trimite veste.

Peste câțiva ani, începusem școala. O clădire nouă a școlii fusese gata chiar în anul în care am intrat eu în clasa I-a. La puțin timp s-a înființat colectivul (!), adică în limbajul vremurilor de atunci, Gospodăria Agricolă Colectivă, mai târziu rebotezată CAP. Cei mai înstăriți și-au cumpărat aparate de radio pe baterii. Ieșeau primăvară la săpat la vie sau la arat, atârnau aparatul de radio de un arac sau de o cracă dintr-un prun sau măr sau cireș și dădeau volumul la maxim. În câțiva ani, cei care cântau, au devenit o amintire. Și la clacă mergeau cu aparatul de radio și rareori mai îndrăznea vreunul să cânte…

În acele vremuri au început să moară satele, otrăvite, culmea, de instituțiile centrale de cultură, ce-și răspândeau propriile mesaje la pachet. Cultura lor, a viniturilor trimise de sovietici pe capul nostru.

Fără să prindem de veste, următorul pas al îndepărtării de tradiții a fost făcut cu ajutorul școlii și al profesorilor … Prin școală, pe unde ar fi fost de așteptat să pătrundă rădăcinile, și demnitatea și dragostea de muncă și respectul pentru semeni și tradiții, pătrundeau pseudo-știința și utopiile unor debusolați, care au pus pe drumuri aiurea mii, zeci de mii de tineri, hăituiți să plece de la coada vacii și coarnele plugului către orașe cu un viitor sec, uscat. Uscături, unele din instituții centrale ale țării, autorice popularizau teorii aiurea, lipsite de consistență, cu o falsă notorietate, produceau secături pe bandă, generații de tineri smulși din rădăcini, aplaudacii de mai târziu de pe stadioanele Cântării României și altor cântări, masa de mancurți, din care se vor recruta și politicienii de astăzi, adepți ai introducerii pornografiei în școli, porniți să distrugă tot ce a mai rămas din tradiții, din zestrea neamului.

Ticăloși ce se dădeau români, „mai români decât românii”, cum scrisesem cândva, s-au străduit să ni-l omoare pe Eminescu a doua oară, ori să ne ajute să ne regăsim în toate personajele și situațiile negative, adică – ei, lepădături și descendenți ai lor – se străduiau și continuă și astăzi să ne construiască o identitate falsă.  În timp ce sate mureau în tăcere, cu fiecare poveste care nu mai era spusă la gura sobei, cu fiecare om care nu mai cânta când își lucra grădina, via, când mergea în pădure, în timp ce fii ai satului erau vânduți sau cumpărați, uitându-și rădăcinile, ceilalți ocupau posturi cheie, se cățărau în instituții așa zis culturale, făceau legi, scoteau și scot din manuale tot ce e românesc…

Și pandemia a prins: eram otrăviți nu doar prin intermediul radioului, apoi al televiziunii, prin intermediul cărților scrise din cărți, instrumente ale unui aparat de propagandă, ce nu apucase încă să-și arate monstruozitățile… Tinerii, hăituiți pe atunci să plece de la coada vacii pentru o civilizație orășenească, redusă la apa caldă, străzi pavate și traiul la bloc, un fel de chibuț pe verticală, iar apoi împinși să-și caute fericirea pe alte meleaguri, chipurile civilizate  – am trăit eu însumi ambele fenomene, abia la cel de-al doilea reușind să mă opun – nici nu aveau cum să vadă că hăitașii nu-și trimiteau copiii aiurea. Și nu plecau nici ei… Cum să mai vezi când toți se declarau români? Uitați-vă numai câți români am avut în fruntea țării, după așa-zisa revoluție din decembrie 1989.

Și toate acestea, și multe altele, se regăsesc în cartea lui Ioan Mugurel Sasu.

Lipsa de interes a cititorilor, pare să arate scriitorul Ioan Mugurel Sasu (Sasu Ioan Mugurel, pe Facebook) pornește de la falși scriitori, care încearcă să-și facă loc în atenția celorlalți, ocupând spațiul public, otrăvindu-l de multe ori, cu producții sterile – cărți din cărți sau plagiindu-i pe alții – cu citate interminabile, acoperindu-se sub cohorte de nume care, se amăgesc ei, mai pot impresiona… Un fenomen cu rădăcini adânci …

„Aud clopotele. Înseamnă că nu bat pentru mine.” – Ioan Mugurel Sasu – pag. 33, COGITO (cugetări), Editura DETECTIV LITERAR, București, 2021.

Fiecare dintre cugetări mă trimite cu gândul la un anume moment din viață, altul, fie din viața mea, fie a celor cunoscuți.

De pildă aceasta, reprodusă mai sus.

Cândva, prin 2003, încercam,cu ceva emoții, să fac un interviu cu doctorul și scriitorul Al. Trifan, unul dintre membrii fondatori ai Asociației Psihiatrilor Liberi din România, un om de o cultură și de o rigoare cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Și domnia sa avea emoții, simțeam asta. Însă cunoscându-i reputația de psihiatru, nu era primul psihiatru intervievat, aveam la rândul meu emoții și mai mari. Nu mai știu acum în ce fel pornise acel interviu.

Însă nu pot să uit cum, poate după o recuzită a psihiatrului uns cu toate alifiile, după ceva tatonări și stângăcii ale mele – îl rugasem să povestească despre momentul când prin anii 50, în toiul nopții, tatăl lui, un nume de marcă în Craiova interbelică, fusese arestat. Și-l văd, în timp ce povestea, cum îi curgeau lacrimi pe obraji. Înlemnisem, mi se mai întâmplase asta, însă cu altfel de interlocutori, nu psihiatri.

„(…) În miez de noapte, au venit cei din securitate. Și aproape că au spart ușa. Aveam o casă cu mai multe camere, gen vagon, casă boierească veche, iar eu dormeam în prima încăpere de la intrare… Urma apoi bucătăria, pe urmă dormitorul părinților, pe urmă , în capăt de tot, biroul tatei. Am auzit lovituri, în celelalte camere, țipetele mamei. Apoi au ieșit, ducându-l pe tata, plin de sânge. Și după ce-au plecat, abia după … am realizat că eram fericit; fericit că nu mă arestaseră pe mine!”

„Sentimentul religios izvorât din frică nu este credință”, observă Ioan Mugurel Sasu la pagina 68. Subscriu. Și adaug o remarcă proprie din cartea „eu, Dumnezeu de dincolo…” (publicată la editura Codex Aureus):  „La noi, Biserica Ortodoxă s-a impus ca biserică de ocupație. Că ulterior ea a fost asimilată și a ajuns chiar să fie văzută câteodată ca asigurând supraviețuirea neamului, este parte dintr-un proces extrem de complex, poate chiar dintr-un război de supraviețuire, puțin mediatizat. A se vedea și idei din conferințele lui Dan Puric.  Și frica, indusă prin varii mecanisme, face parte din recuzita și alchimia acestui război, întreținut de trimișii sovieticilor (și descendenții lor, apoi) care au omorât la normă, prin închisorile patriei intelectuali interbelici de mare anvergură.

Nu am scris toate acestea pentru a-mi face loc, odată cu amintiri proprii trezite de aforismele din carte, într-o „cronică” atipică la colecția de cugetări publicată de scriitorul din Vama.

Lectura celor o sută și una de pagini m-a purtat prin propriile experiențe de viață, multe nefericite, regăsind concluzii amare, târzii, răni nevindecate încă.

Ca și cum, citind, aș fi re-văzut o tomografie, pe alocuri cu zone mai închise la culoare, zone de viață colmatată, din cauza prostiei, răutății, invidiei, trădării. Ciocnirea cu semeni străini de miracolul românesc, incapabili să-și depășească limitări etnice, nefiind în stare să vadă și să trăiască iubirea, dăruirea de sine, fără nici un fel de înțelegere față de cei care i-au primit printre ei, a dat naștere multor ocluzii, mai mult sau mai puțin ascunse… N-am realizat până acum că un scriitor, „suflet din sufletul neamului său”, poate să vizualizeze, scriind, cu nuanțe incredibile, bolile lăuntrice ale ființei neamului și paraziții care ne sufocă, împingându-ne din nefericire în nefericire, până la marginea dezastrului de astăzi. O superbă tomografie ne-computerizată, niciodată accesibilă tehnicii moderne, oricât de performantă ar fi aceasta.

(Iftimie Nesfântu, duminică, 18 iulie 2021)

Foto. Iftimie Nesfântu